După formalităţile de rigoare (nume, prenume, copie după buletin, blablabla şi blablabla) şi după ce aruncarăm nişte ochiade amuzate prin sufrageria plină de bibelouri, iată-ne conduşi la uşă de domnul nostru vecin cu rol administrativ. Bună ziua, buna ziua, să plătiţi la timp, o să plătim la timp, şi fondul de rulment şi, şi... şi exact în secunda în care dădeam să dispărem pe scări în sus, iată-l pe administrator, pensionar amabil, purtător de cămăşi în dungi şi bretele, că se apleacă ceremonios şi spune peste capetele noastre:

— Ooo, să trăiţi, domnule preşedinte!

Mă uit la soţ. El se uită la mine. Mă uit în jur. Nici urmă de Iliescu, că el era pe vremea aia preşedinte. În locul lui, un omuleţ mărunţel şi nervos ne-a aruncat o privire sfredelitoare, după care, ca şi cum eram prea tineri şi insignifianţi pentru a fi reali, s-a întors către administrator:

— Cine sunt?

— Noii vecini de la şase. Stau în garsoniera de deasupra dumneavoastră.

Suficient cât să ne urască şi mai tare. Ceea ce a şi făcut:

— Să nu vă prind că folosiţi cada! Că e înfundată scurgerea şi mă inundaţi.

Ceea ce am şi făcut. Adică l-am inundat. Fără intenţie, dar suficient cât să-l înfuriem pe el, pe domnul Preşedinte. Pe cel sus pus pe tronul blocului şi învestit cu o putere pe care doar tinereţea probabil că i-o mai dăduse. Preşedinţia îl făcea să umble ţanţoş cu registrul administrativ sub braţ, să bată scările şi etajele, să ridice tonul şi să revendice fondul de rulment, să bată la uşă de îndată ce ignorai soneria și să intre la tine în sufragerie de îndată ce deschideai uşa.

Ne place să fim preşedinţi, aşa-i? Eu când eram mică m-am ales singură comandant de detaşament. Uite aşa, m-am votat eu pe mine şi am câştigat. Aveam şnur galben la cămaşa de pionier şi puteam să fac singură planul de activitate. Dar eu aveam unsprezece ani. Între timp, mi-a trecut. În cazul meu, mandatul a venit la timpul lui. Nu ca la domnul Borangic, Preşedintele blocului despre care vă povesteam, care l-a aşteptat probabil mai bine de cincizeci de ani. Şi uite că atunci când în sfârşit l-au ales, l-au inundat ăia tineri. L-au săpat, l-au ignorat şi s-au spălat în cadă. Huo! Lor şi tuturor celor care aleg să ignore zecile de preşedinţi care ni se învârt zilnic printre picioare. Preşedinţi mici şi cu atât mai periculoşi. Oameni care sunt atât de plini de iluzia unui rol încât atunci când cineva atentează la sceptrul invizibil pe care-l agită, se trezesc în pragul unei crize de nervi. Cum vă permiteţi să vă purtaţi aşa cu un Preşedinte, ai? ţipă ei de acolo, de jos.

Dar ce ne mai place să fim preşedinţi! Altfel de ce am inventat atâtea posturi de preşedinte? De ţară, de fabrică, de companie,  pe şcoală, pe clasă. Apropo, aici e foarte dureros. Nu am cum să vă dau amănunte chiar acum, dar de câteva zile îmi aduc aminte de domnul Borangic şi de strigătele domniei sale. Şi pe cuvântul meu dacă mi se mai pare amuzant.