M-am luat cu altele, cu alegeri, cu vacanţa, cu treaba şi nu am apucat să vă povestesc despre Halloween-ul nostru. Mă rog, ştiu că e cam la spartul târgului, dar voiam şi eu să mă laud undeva că fac deja echipa bună cu fie-mea. Sigur că ne mai şi certăm, sigur că nu suntem întotdeauna de acord, dar când este să salvăm onoarea familiei muncim din greu şi fără să crâcnim.

Îmi spune Ana acum vreo două săptămâni că ce-ar fi dacă s-ar duce în seara de Halloween, prin cartier, la colindat cu colegii de clasă. Hai, scrie-le părinţilor şi întreabă-i dacă vor să-i lase! Acum, dacă nu vă era prea clar, eu nu intru în categoria mamelor populare. Pe mine mailurile de mulţumire şi onor patriei mă lasă cam rece, preferând să le ignor şi să răspund celor în care se cer teme pentru copiii bolnavi. Eu nu plătesc fondul şcolii, spun când am ceva de spus şi tot aşa, ceea ce m-a făcut să fiu oarecum sceptică în privinţa reuşitei de a organiza ceva cu clasa. Dar, cum încercarea moarte n-are, am zis să scriu şi să aştept. Şi am aşteptat. O zi, două, niciun răspuns. Din fericire, Ana e fata lu' mă-sa şi de aici incapacitatea ei genetică de a se resemna în faţa unui refuz. A luat pitica taurul de coarne şi s-a apucat să spună în clasă că mama ei organizează o super petrecere de Halloween şi că ce păcat că pe voi nu vă lasă părinţii! 

Pe partea mea, nici eu nu m-am lăsat mai prejos. Locuind într-un cartier liniştit, cu oameni potoliţi şi necunoscători în ale Halloween-ului, m-am apucat într-o frumoasă dimineaţă, în timp ce o ciorba bolborosea domol pe foc, să compun nişte bileţele, în versuri, prin care-mi anunţam vecinii de venirea copiilor costumaţi şi necesitatea de a se aproviziona cu bomboane. Nu mai ştiu cum era poezia, dar era scrisă frumos, cu carioci cu sclipici, cu titlul Seara de Halloween, ce mai, o adevărată lucrărică de artă, în vreo douăsprezece exemplare, distribuită pe şest în cutiile de scrisori de pe stradă. O iniţiativă care a făcut-o pe Ana să ţipe din toţi rărunchii mamăăăăă, ce bucurie că nu m-am născut într-o familie normală!


Ca să nu o mai lungesc inutil: lobby-ul făcut de Ana a dat roade, părinţii au început să scrie şi să sune şi per total, ne-am strâns o gaşcă de vreo douăsprezece persoane pregătite să descindem în cartier la ceas de seară. Doar că am uitat un amănunt. Meciul! Ala de a făcut să se umple străzile de jandarmi şi suporteri. Noi ţipam pe o parte a străzii că vrem bomboane, ăilalţi urlau, după caz, moarte, Steaua sau Dinamo! Când una din mame cu o pălăriuţă de vrăjitoare pe cap şi un rucsac plin de dulciuri în spate s-a apucat să strige duios, pe stradă dar pe mine cine mă sperie ca să-i dau bomboane?, o voce de suporter s-a auzit tenebros din spate lasă că te speriu io, cucoană! 


Partea bună este că scrisorelele mele şi-au făcut treaba şi jumătate din cei preveniţi s-au conformat şi le-au dat niscaiva dulciuri ăstora mici. Sigur, unii s-au lăsat mai greu, ca de pildă, un nene ce nu voia să împartă punga cu dulciuri decât după ce mutam o maşină parcată aiurea în faţa casei lui. Păi, nu înţelegeţi că nu e a noastră? Păi şi a cui e? Habar n-am, eu sunt cu copiii ăştia îmbrăcaţi în draci! Deci nu puteţi muta maşina? Păi, nu! Eh, atunci nu vă dau nici eu bomboane, e bine? Până la urmă au ochit copiii punga în mâna lui şi s-au repezit cu asemenea forţă că nu a mai putut opune rezistenţă.


Para concluir: seara a fost faină tare, copiii s-au distrat, proviziile de bomboane ne vor ajunge până de Crăciun, suporterii ne-au înţeles, îngăduindu-ne un trotuar pe care să urlăm şi altceva decât ce ţipau ei şi nu doream să audă copiii (deşi au auzit şi vreo doi băieţi au şi repetat), peruca mea cu coarne de drac a făcut furori,  impresionându-l profund pe paznicul şcolii, cred că sunt mai populară decât credeam, iar eu şi Ana suntem o echipă pe cinste: serioase, punctuale, creative şi energice. Dacă aveţi de organizat evenimente, ştiţi unde ne găsiţi. Rugăm seriozitate şi buget pe măsură! Primim şi bomboane, dar numai d-alea bune!