Aşa mi-a zis. Şaizeci şi ceva de ani, patru clase, credincioasă, dar bună negociatoare când e vorba să-mi ceară nişte bani în plus pe aceeaşi muncă – pentru că, citez, banii-s una şi Dumnezeu, alta. Nu înţelege foarte bine ce se întâmplă; nici nu vrea. Are o pensie nici prea mare, nici prea mică. De fapt, e mai degrabă mică, dar suficient de mare ca să-mi arunce în față de câte ori se enervează că nu stă ea în banii mei! Are o casă, doi băieţi mari şi prieteni la ţară care-i trimit ba nişte carne, ba lapte, ba ouă. Nu o interesează ce e în jur pentru că fiecare le ştie pe ale lui. Nu face mai mult decât trebuie şi uneori nici ce trebuie pentru că ce-o să-i fac, doar am nevoie de ea! Urmăreşte buletinul meteo şi o telenovelă indiană. În rest, zice că nu o interesează pentru că toţi minte! Şi îl regretă pe Ceauşescu. Ei, nu chiar cu toată gura, dar era mai bine pe vremea aia. Ne dădea ăsta loc de muncă, ne dădea casă, aveam bilete la mare şi la munte, iar mâncare se găsea întotdeauna, dacă ştiai să te descurci! Şi să ştiţi că lumea se descurca! 

Îmi place termenul ăsta de lumea. Lumea celor care se descurcă, versus lumea celor care (poate) supravieţuiesc, aceștia din urmă umiliţi în inteligenţa lor, anihilaţi ca indivizi şi lăsaţi să existe ca simple mamifere. Şi totuşi, în anii 'optzeci, nimeni nu era mulţumit. Toţi ne consideram, pe bună dreptate, oprimaţi, călcaţi în picioare, reduşi la tăcere şi la izolare. Chiar şi ea. Acum, ajunsă la şaizeci şi ceva de ani, regretă făţiş vremurile acelea. Anii în care i-a fost dat să trăiască după puterile minţii ei. O minte cuminte. O minte antrenată să primească ordine şi să le execute, fără să-şi pună problema dacă e bine sau e rău, dacă s-ar putea mai mult sau diferit. O minte care în lipsa unei educaţii şi a unei sclipiri native (dar să fim serioşi, câţi oameni cu astfel de sclipiri există, de fapt, pe lume?), a preferat să stea în banca ei şi să se antreneze în interminabilul joc de-a cum să faci rost. Cu un soţ şofer pe tir, a jucat bine. Aveam tot timpul frigiderul  plin şi dresuri de mătase! 

Aşa că ei, la şaizeci de ani, îi este egal ce se întâmplă în jur. Oricum toţi minte! În rest, chiar nu contează. Telenovela curge, iar buletinul meteo era şi pe vremea lu ' Împuşcatu'. În douăzeci de ani, ea a văzut doar un singur lucru: cum ea îmbătrâneşte şi mâncarea se scumpeşte. Nu a citit ziare, nu a pus întrebări, nu i-a păsat de ce face cutare sau cutare pentru că fiecare le ştie pe ale lui. O discuţie cu ea te poate marca pentru tot restul zilei. Are păreri, dar niciun argument. Nici nu ştie ce e ăla. Şi aproape că nici nu poţi să te superi pe ea atâta timp cât educaţia ei şi a imens de multor români exclude din fragedă pruncie orice fel de drept la replică, orice argumentaţie logică sau susţinere de păreri. În familia românească, bătaia încă e ruptă din rai, şcoala încă tratează elevul ca pe un mecanism debil și lipsit de drepturi, voinţă sau personalitate, iar societatea îi premiază pe cei descurcăreţi – nu pe cei oneşti, plin de iniţiativă şi de bună credinţă. Sigur, depinde de credinţă. Dacă e aia ortodoxă, ura, să trăiască! Pe ea, la cei şaizeci de ani şi ceva, nu are rost să o provoci, nici să insişti: vei obosi repede, răpus de seninătatea cu care dă din umeri şi-ţi aruncă cu inocenţă un eeeh, ce ştim noi! Să se bată ei acolo şi noi să ne vedem de ale noastre aici.

Aici?! Cum adică „aici”? Îmi dau seama că pentru femeia asta există două dimensiuni care nu au nicio legătură una cu alta: o orizontală pe care trebuie să-şi ducă viaţa şi o verticală la care doar se uită şi se roagă să nu cadă peste ea cu totul. Ca în povestea cu drobul cu sare. Nici gând să se mişte mai la stânga sau mai la dreapta când verticala dă să se clatine. Stă acolo şi cată cu privirile doar în urmă, acolo unde, pentru ea, lucrurile erau măcar clare şi sigure. Ne dădea casă, loc de muncă, bilete la munte şi la mare!  Mă uit la ea şi risc o întrebare: Dar v-aţi gândit ce se va întâmpla dacă nu vor mai fi bani? Dacă PSD şi Ponta pun mâna pe tot?Dacă se prăbuşeşte, de exemplu, economia? Dacă pleacă investitorii, dacă cresc impozitele, taxele, falimentează firmele mici  şi să zicem că eu nu voi mai avea cum să vă plătesc? Se uită la mine şi dă din mână a lehamite: Las' că vă descurcaţi dumneavoastră. Toţi se descurcă. Până şi proştii. Noi să fim sănătoşi!