marți, 11 noiembrie 2014

Mama mea

Am fost un copil făcut târziu, după standardele vremurilor de atunci. Mama avea treizeci şi cinci, tata, vreo patruzeci şi patru. M-am născut prin cezariană, nu am fost alăptată mai mult de o lună, am dormit singură în pat, am fost plimbată în cărucior şi deseori mă culca tata seara, atunci când mama se întorcea de la serviciu foarte târziu. Uneori pleca cu zilele şi atunci trebuia să-mi facă tata codiţe şi să mă ducă la şcoală. De codiţe, îmi aduc aminte. Tot aşa cum îmi aduc aminte şi de parfumul care începea să plutească brusc în casă şi-n jurul meu, când se deschidea uşa şi intra mama. De restul însă, habar nu am. Nu ştiu nimic din primele mele luni de viaţă. Nu am amintiri, nu am regrete, nu am reproşuri şi nu am nimic de spus. Pentru că, după mine, nu contează. Pentru mine, copilul mamei mele, nu are nicio importanţă cum am venit pe lume, ce fel de lapte am băut, cât am dormit cu mama şi cât m-am foit singură, în patul meu. Aceste amintiri nu există. Nici fiica mea nu le are. Degeaba ne dăm cu capul de pereţi pentru alăptat, purtat în braţe, legănat, niciun copil, în adolescenţă, nu îi va şuiera părintelui printre dinţi :"las' că ştiu eu cum m-ai lăsat să adorm singur, în pătuţul meu!". Niciun adult nu-şi va aminti de laptele băut sau de plimbările în cărucior, ci doar de certuri şi nedreptăţi. Mă uit la mine şi la Ana mea şi mi-e frică de crizele ei de furie, dar mai ales de ale mele şi mă întreb cât din ele va ţine minte. Și apoi mă gândesc la mine şi la mama mea. Și-mi vin în minte nu serile când ea nu era acasă, ci cele petrecute  împreună, în bucătăria noastră cu buline, în miros de prăjituri şi parfum. Și zilele când se juca cu mine şi mă fugărea pe holurile lungi din casă. Şi balurile mascate când scotea din dulapuri rochii şi pălării de altă dată. Şi petrecerile de ziua mea când se culca pe jos, într-un colţ de cameră, să nu care cumva să deranjeze şi să plece musafirii prea repede. Şi momentele când o respingeam din iubire pentru vreun el şi ea se retrăgea cuminte, aşteptând doar să treacă şi să fiu din nou eu însămi. Și de asta îmi e cel mai frică atunci când mă uit la Ana mea. O voi putea iubi pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce sper eu să fie? O voi putea iubi pentru ea şi nu pentru mine?

Mama mea n-a zis nimic când m-a prins cu prima ţigară. Nici atunci când am renunţat să mai scriu, deşi aveam cronici la doar paisprezece ani. Nu mi-a reproşat nici lipsa de curaj de a mă urca la volan, deşi ea conduce bărbăteşte. Nu mi-a spus vreodată să fac altceva decât ce am ales eu. Să plac pe altcineva decât pe cine am plăcut eu. Să fiu altfel decât sunt. Mama mea doar m-a iubit. Pe mine. Cea veselă şi docilă şi blândă şi silitoare, pe mine, cea nervoasă, agitată şi repezită, pe mine, cea de multe ori pesimistă şi nedreaptă, pe mine, cea ţâfnoasă şi plângăcioasă, pe mine cea pe care şi-a dorit-o şi nu a încercat să o schimbe. Și de care a ştiut să fie mândră. Pur şi simplu, fără vreun motiv anume.

Când eram mică aş fi vrut ca mama să nu plece niciodată de acasă. Aş fi vrut să fie acolo ori de câte ori o strigam şi întindeam mâinile după ea. Doar că mama mea a avut ceva doar al ei. Munca. Nu contează despre ce e vorba. Contează că mama a avut de-a lungul vieţii şi încă mai are un loc şi-un timp doar al ei. E un noroc, abia acum înţeleg. Și sunt invidoasă că ea îl are şi eu, nu. Acum ştiu asta. Pentru că de multe ori, mamele se uită pe ele şi când se regăsesc sunt atât de schimbate încât abia, abia, mai pot strânge câteva firimituri din ceea ce au fost şi ştiu că nu vor mai fi vreodată. Și-n loc de două mâini micuţe întinse spre ele, vor găsi o uşă închisă pe care va scrie : nu intra! Mama mea a avut un loc al ei unde să se ducă până când am fost gata să deschid uşa şi s-o las din nou să fie cu mine. Mie mi-e frică să nu stau la uşă şi să bat în disperare. Voi, dacă aveţi un loc al vostru, să aveţi grijă de el. Să vă mai duceţi din când în când pe acolo, să mai deschideţi geamurile, să mai aerisiţi, să nu-l lăsaţi în paragină. Veţi avea nevoie de el atunci când copiii nu vor mai vrea să fie copii.

Eu nu ştiu unde o să mă duc când Ana va creşte mare. Sper doar că atunci când va deschide uşa ferecată cu lacăte adolescentine să nu găsească de partea cealaltă o femeie plânsă, agăţându-se cu disperare de tinereţea fiicei, din spaima de a nu fi lăsată în urmă, nefericită pentru nedreptatea de a fi sacrificat totul când de fapt, nu i-a cerut-o nimeni. Mama nu a îngenunchiat niciodată la uşa mea. Nu a tras cu urechea, nu s-a uitat pe vizor şi nici nu a forţat clanţa. Doar m-a aşteptat. Să cresc şi să-mi spună ceea ce cu toţii vrem să auzim: totul este în regulă! Mama te iubeşte şi e mândră de tine şi fericită că eşti bine!

Acum câteva zile a fost ziua mamei mele. Şi da, m-a născut prin cezariană, alăptat cu biberonul, lăsat singură în pat, plimbat în cărucior, dar iubit ca nimeni alta şi exact cum am avut eu nevoie.

photo by  Geo B Petty








6 comentarii:

Laura Frunza spunea...

Ce omagiu minunat adus mamei tale! La multi ani, sa fie sanatoasa si mereu aceeasi!

Ioana spunea...

Multumesc, Laura! Sa ne traiasca mamele, ca avem nevoie de ele!

Anonim spunea...

Doamna Dorina est une femme forte qui a su passer les obstacles de la vie.Malgré son métier qui exigeait qu'elle soit loin de la maison souvent,je suis sûr que ses pensées étaient toujours pour toi car l'amour qui lie la mère à son enfant est toujours un amour exceptionnel,extra-ordinaire et surtout inconditionnel.Que dieu la garde pour toi et la multi ani ! pour elle ...elle a mené un combat toute sa vie et elle a réussi tout.

ioana spunea...

Merci infiniment!

Mihaela Lia Rusu spunea...

Eu simt altceva. Si am amintiri din frageda pruncie si sechele de atunci. Sechele fizice si psihice. Pentru ca mama m-a hranit cu lapte de vaca, ce eu nu-l toleram si de aci ani intregi traiti in anorexie. Pentru ca mama m-a lasat in plata Domnului, caruia Ii multumesc zilnic, pentru ca m-a protejat. Singura prinyre straini, la mila lor, in timp ce mama mergea la acel loc al ei, unde se simtea importanta. Ma iubea si ea cum stia, ma judeca, ma umilea, ma controla, ma spiona, ma santaja, toate rand pe rand, unele prea tarziu manifestate, altele prea timpuriu si violent. Asa a stiut ea sa fie. Nu o pot judeca eu. Eu pot doar constata. Ce a ramas din mine cand am iesit din mainile ei. Asta sunt ei azi, o mama la randul meu, care a lasat toata lumea deoparte ca sa fiu clipa de clipa cu ei, darurile mele divine. Nu am un loc al meu. Nu am o viata a mea. Viata mea sunt ei. Nu -i umilesc, nu-i spionez, nu-i santajez, ii iubesc si-i respect, asa mici cum sunt, am atatea de invatat de la ei si cu ei ! Nu ma gandesc ce-oi face cand vor fi adolescenti si o sa -si ceara intimitatea altfel, daca o sa fie vijeliosi si cruzi sau blanzi si zambitori ca acum, daca o sa mi ascunda lucruri sau nu. Am ani pana atunci in care sa consolidez si reconsolidez intre mine si ei un pod solid al increderii, al iubirii, al respectului. Nu-mi bat capul sa am un locsor numai si numai al meu, pt. ca nu as alege alt loc nici de mi-ar da cineva 300 de miliarde de lire si jumatate de continent cadou. Eu am un locsor al meu printre ei, aici, acum, zi sau noapte, printre ciorapei, supe, jucarele, carticele, mici suparari, lacrimi repezi sau molcome pe obrajori rumeni, urmate de suspine, urmate apoi de rasete multicolore precum curcubeul ivit dupa o ploaie zdravana de vara. Asta e locsorul meu !

olivia cristina sima spunea...

Minunat, Ioana! La mulți ani sănătoși și frumoși, înainte, împreună! ������

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes