Azi la prânz, proaspăt întoarse de la stomatolog, antamăm o conversaţie în jurul unui praz cu măsline. Subiectul? Lista pentru Moşii ce dau să vină. După ce am încercat să-i explic că Ăl Bătrânul nu face tablete, generând un strigăt de revoltă de genul uite cum strici tu visele oamenilor!, discuţia a luat-o pe o pantă periculoasă.

- Auzi, zise domniţa, dar oare Crăciunul există peste tot?
- Păi, nu, că nu toţi sunt creştini.

Se întoarce triumfătoare spre mine, clefăind zgomotos o bucăţică de praz.
- Aha! Deci carevasăzică, Moşul ăsta nu poate să vină peste tot în lume dacă nu există Crăciun peste tot! Hm, am sau nu dreptate?

Naiba m-a pus să fac pe deşteapta cu explicaţiile mele cu tot, să văd acum pe unde mai scot cămaşa! Cad niţel pe gânduri şi spun şoptit:
- Ai.

Se încruntă şi îndepărtând cu furculiţa o măslină ce se încăpăţâna să i se bage-n suflet, continuă:
- Şi totuşi, cumva, nu ştiu cum, Moşul vine peste tot. Mai puţin în filme. În alea americane. Nu ştiu dacă ai observat, dar acolo oamenii ăia îşi dau cadouri între ei.

Îmi ţin respiraţia şi aştept întrebarea aia. Aia de care mi-e frică şi la care am tot căutat variante de răspuns. De emoţie, pescuiesc cu degetele măslina din farfuria ei şi încep să o clefăi nervoasă.

- Eu cred că la noi e mult mai frumos, zice ea. Mai frumos decât la americanii ăia. La noi, oamenii au inventat un om care să aducă bucurie. Ce nu înţeleg eu e cum poţi să inventezi un om şi apoi el să existe? Nu înţeleg şi pace. Dar e aşa de frumos să-l ai pe Moş Crăciun!

Tace cu ochii în farfurie şi cu un zâmbet orientat parcă cu totul spre interior. Spre locul acela din sufletul ei care se încăpăţâneză să creadă, agăţându-se cu disperare de copilărie. Tac şi eu. Tac şi o iubesc. Rău de tot.