Pe la sfârşitul anilor nouăzeci am fost invitată la o prietenă de-a mea, în Franţa. Urma să stau câteva zile la ea acasă, în sânul unei familii tipice din Hexagon. Ştiţi voi, genul care ia masa la douăsprezece fix şi care mănâncă neapărat brânză la orice oră. Când am ajuns la prietena mea, stupoare! Aflu că nu voi rămâne în căsoiul părintesc cu patru camere şi grădină, ci că voi dormi într-un fel de debara din noua ei garsonieră unde urmă să se mute... chiar în ziua sosirii mele. Motivul?! Niciunul, ăsta e amuzamentul. Pur şi simplu tocmai împlinise optsprezece ani şi părinţii îi dădură de înţeles că venise vremea să plece şi ea de acasă şi să-şi vadă de viaţă.

Întâmplarea e reală sută la sută. Exemplul e un pic ieşit din comun, recunosc, dar în mare se aplică multor societăţi occidentale. Acolo familia nu este atât de importantă precum indivizii. Ajunşi la maturitate, copiii se desprind şi se duc fiecare în treaba lui, iar relaţiile cu cei rămaşi acasă se rezumă de multe ori la nişte prânzuri aranjate dinainte şi nişte urări de sărbători.

Pe când la noi... la noi totul se învârte în jurul familiei. Ne place să ne ţinem aproape, să ne strângem la un loc, să fim cu ai noştri. E mai mult decât spiritul micilor comunităţi rurale unde totul tinde să fie pus la comun. E mai degrabă un instinct care ne face să devenim agresivi şi pe picior de bătaie ori de câte ori ne simţim familia în pericol. Adică, bă, tu să nu te iei de mama, ai înţeles? 

Or, lăsând la o parte orice fel de analiză politică (din care chiar nu vreau să fac pentru că nu ştiu să fac), ceea ce s-a întâmplat la alegerile din România a fost exact un pumn în plină figură celui ce a îndrăznit să se ia de „ai noştri”. Dacă diaspora nu ar fi fost umilită, batjocorită, pusă chiar în pericol la Paris şi Torino, dacă nu ar fi stat ore şi ore în picioare ca să-şi exercite un drept fundamental, dacă toate astea nu s-ar fi întâmplat, nu ştiu sincer dacă rezultatul în ţară ar fi fost acelaşi. Ah! Şi dacă nu am fi avut Internet şi Facebook. Aseară, un prieten de-al meu mulţumea pe propria pagină de Facebook lui Mark Zuckerberg pentru rezultatul din România. Poate părea o ironie, dar este adevărat sută la sută. Şi nu doar pentru viteza cu care au circulat informaţiile, pentru pozele cu cozi imense sau pentru articole de presă valabile doar on line, ci în special pentru că fiecare dintre noi şi-a găsit pe Facebook familia. De data asta nu mai era doar o coadă de conaţionali la Londra sau la Roma. Erau prieteni de-ai noştri, era şi Irina, era şi Diana şi Ada şi mulţi, mulţi alţii! Familia avea de suferit, cineva se luase de ea şi asta pentru românul nostru e inadmisibil. Abia asta este inacceptabil! Şi atunci sare la bătaie – el, cel care de obicei nu se bagă şi preferă să tacă; el, cel care zice că se pricepe la toate şi uită să facă; el, cel care critică fără să propună soluţii.

Apropo de soluţii. Personal, cred că marea majoritate a celor care au votat Iohannis nu-s defel naivi sau optimişti până la a friza prostia. Sunt sigură că ştiu şi ei, aşa cum ştiu şi eu, că lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Mai mult, cred că mulţi se gândesc serios dacă Iohannis va avea vreo şansă reală  să schimbe felul de a se face politică în ţară. Dar ştiţi ce este impresionant? Faptul că, odată ce au reuşit să schimbe cursul istoriei – pentru că, să o spunem pe aia dreaptă, nimeni nu se aştepta înainte de turul I să piardă Ponta –, aceşti oameni au redevenit conştienţi de puterea pe care o au şi în loc să-şi caute din priviri alesul şi să-i pună în cârcă toate speranţele lor, preferă parcă să-l menajeze, să-l încurajeze şi să facă între timp scenarii realiste. Pentru că de data asta, după foarte mulţi ani, avem chef să ne facem planuri şi proiecte. Pentru că toţi cei care au ieşit în stradă nu vor să li se dea. Ci să fie lăsaţi să facă. Oricum, după ultimele două zile e clar pentru toată lumea că se impune un nou fel de a se face politică în România (da, chiar și câțiva oameni din PSD par să înțeleagă asta). Dar, cum am mai spus, eu nu sunt analist politic şi nici nu o să devin pe ziua de azi.

Sunt, în schimb, un cetăţean care merge mult pe stradă şi cu mijloacele de transport. O să mă întrebaţi care e legătura. Ei bine, azi dimineaţă am văzut ceva ce nu am mai văzut demult. I-am văzut pe ei, nişte pensionari guralivi şi lătrători, privind cu alţi ochi un grup de tineri. Erau la fel de gălăgioşi ca şi acum câteva zile. Tot cu piercing-uri; unul avea chiar un tatuaj. Nu erau mitocani, doar un pic gură mare. Dar nimeni nu a mai zis nimic. Dădeau să zică şi până la urmă şi-au văzut de ale lor. Poate că a fost o pură coincidenţă, poate valul de optimism mi-a luat minţile şi mă face să vorbesc prostii. Sau poate că e timpul ca toţi oameni aceştia în vârstă, atât de vocali la ei în bloc, atât de intransigenţi la ei pe stradă şi atât de prezenţi la urne, aceşti oameni din care o bună parte mai păstrează – fac pariu – carnetul de partid, să priceapă că gata, fuse şi se duse.

Pentru că eu asta cred că s-a întâmplat ieri: s-a încheiat un capitol. Şi nu domnul Iohannis l-a încheiat, ci oamenii care au ieşit în stradă. Unii să voteze, alţii să-i susţină. Domnul Iohannis însă ar putea să deschidă un nou capitol. Sau măcar să încerce. Oamenii din stradă par foarte dispuşi să contribuie. De, ca-n familie!