Asta este prima mea amintire. Pe mine nu mă văd. Doar o siluetă bondoacă, de trei ani, cu o gentuţă roşie pusă de-a curmezişul, tropotind pe drumul spre grădiniţă, de mână cu mama. Nici mama nu se vede. E un film alb-negru, cu o singură pată de culoare: o gentuţă de grădiniţă cu o batistă elveţiană de care mă agăţam pentru lacrimile ce aveau să vie. 

Următoarea scenă este la grădiniţă, cu un miel de plastic gălbejiu pe care mi-a fost dat să-l ţin în locul mâinii mamei. Şi o uşă cu glasvand care s-a închis, lăsându-mă singură cu mielul şi batista. Şi cu lacrimi pe care le-am şters cu dosul palmei. Nu ştiu dacă de acolo mi se trage repulsia pentru carnea de miel. Tind să cred că s-a instalat mai târziu, de la o indigestie într-o duminică de Paşte. 

Batistele care au existat mai târziu în viaţa mea au fost complet lipsite de personalitate. Mari cât nişte cearceafuri, majoritatea în carouri de un roz spălăcit, asezonate cu nişte dunguliţe bleu, aveau ca singură calitate faptul că se asortau de minune cu halatele de molton cu alură spitalicească în care ne înfăşuram la început de iarnă ca într-o blană pe care o mai dădeam jos doar spre primăvară. Batistele astea populau mai toate buzunarele din viaţa mea, mototolite şi crâmpoţite, purtând în ele iz de răceală şi urme de lacrimi. Nimic din ele nu aducea cu bucuria zglobie a băieţelului cu pălăriuţă de pe batista din copilărie. Totul la ele era gândit spre a fi folosit. Ca nişte matroane veştejite, erau sortite pierii încă înainte de a se mai face vreun efort întru curăţarea lor. 

Doar batista de pânză cât palma mea stătea cuminte, dormindu-şi somnul copilăresc în dulapul cu levănţică din camera bunicii. Uneori, o controlam să văd dacă mai este acolo. Nu deschideam sertarul. Doar închideam ochii să o văd aşa cum stătea perfect împăturită pe fundul unei gentuţe roşii cu cataramă. Căci da, avea şi cataramă. Şi mama avea mâna caldă şi eu aveam mâna mică. Şi batistă pe care să o flutur la despărţire. Batistele de mai târziu erau prea urâte pentru a fi fluturate. Doar ea era exact cât trebuie şi atunci când o scoteai şi o agitai aşa, în aer, părea că băieţelul îşi scoate pălăriuţa şi salută lumea din jur.  Atât despre batiste. O amintire şi gata. Prima despre mine. Am scris-o de frică să nu o pierd într-o bună zi, aşa cum am pierdut şi batista. Ca în cântec.