Cred că în sinea mea fac parte dintre speciile care în mod normal hibernează. Altfel nu-mi explic cum pot să dorm atât. Sigur, explicații logice există, dar uitându-mă pe geam, parcă nimic logic nu se înfiripă în creierul meu. De vreo săptămână, tot ceea ce-mi aduc aminte sunt orele nesimțit de multe pe care le petrec printre vise. Să fie de la vacanță, de la vreme, de la trezitul cu noaptea-n cap pe timp de școală, de la sarmalele fără număr sau de la cele cinci șaluri primite de la Moș calde și bune de stat cu ele în brațe, habar n-am. Cert este că întreaga mea casă a devenit un culcuș în care mă cuibăresc cu orele, mutându-mă dintr-un pat în altul, dintr-un vis în altul, cu pauze rare de conversație, musafiri și rânduri citite până la următorul somn.

Ultima dată când am dormit atât de mult era prin adolescență și s-a întâmplat după patru zile la Costinești. Patru zile petrecute cu o verișoară cu doi ani mai mare, la căsuțele de piatră, cu o gașcă formată ad hoc și cu ațipit cu soarele în ochi în ritm de valuri și miros de sare. Era perioada în care mă încăpățânam să mă plimb pe plajă în fuste lungi și negre și musai cu bocanci în picioare. Cert este că atunci când am ajuns acasă, la mama, m-am băgat în pat și am dormit douăzeci și patru de ore, cu mici pauze de apă și pipi.

Acum școala Anei m-a adus iar în pragul asteniei adolescentine. Dorm, mănânc și mă simt vinovată că nu fac nimic interesant cu copila. Deși, în dărnicia lui, Moșul a cadorisit-o anul ăsta cu tabletă. Așa că, de câteva zile, homo tehnicus minusculus din casă, ne ignoră total.

Doar că, la câtă iarnă s-a strâns de aseară la mine pe geam, parcă, parcă, aș vrea să fac ceva cu ea. Cât de nebună aș fi oare dacă aș urca-o în tren într-o dimineață, să o duc pe pârtie vreo două ore și să o aduc înapoi spre seară? Hm, o fi o idee bună? Plecat de dimineață, băut o ciocolată caldă la Clăbucet Sosire, schiat un pic, dat cu sania vreo oră, plimbat prin pădure, mâncat ceva pe pârtie și înapoi la București spre șapte-opt seara. Ar fi ceva, nu? Parcă mi-a mai rămas un pic de nebunie de pe vremuri cât să mă urc într-un tren și să rup în două ritmul și ordinea. Că de dormit, mai dorm și altădată. De mâncat, am tot mâncat. Doar iarnă nu am avut și acum că a venit, aș mai ține-o un pic pe lângă casă, pironită cu niște amintiri, fie și numai de o zi.

photo aici