Îmi place. Pentru că pur şi simplu e altfel. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că, spre deosebire de alte memorii, cele spuse de Antunes te iau cu ele, te duc spre interiorul unei lumi în care ajungi până la urmă să te vezi pe tine. Inima Inimii este o poveste cu poveşti: unele reale, din copilărie, altele doar gânduri spuse pe hârtie, mai sunt şi din cele inventate şi chiar şi din cele auzite sau trăite în jurul nostru şi care ne-au făcut la un moment dat să întoarcem capul sau să zâmbim fără să vrem. Pentru că ne-au înduioşat sau pentru că, pur şi simplu, ne-am bucurat că nu ni s-au întâmplat nouă.

Cartea asta te ia într-o zi de mână şi te duce unde vrea ia. Drumul e uşor, fără suişuri şi coborâşuri, fără să te poarte precum alte memorii, spre nişte locuri şi vremuri în care rişti să te împotmoleşti precum o insectă într-o pânză de păianjen. Lobo Antunes nu pare să-şi dorească să placă şi de aceea place şi mai tare. Place atunci când vorbeşte despre Lisabona şi Portugalia cu atâta candoare încât te face să vrei să mergi acolo, despre o familie cu reguli şi pretenţii şi cu parfum de altă dată, despre bunici şi servitori, despre farmecul gândurilor copilăreşti pendulând între iubirea pentru fotbal, cea pentru prăjituri şi pentru o colegă de clasă. Şi tocmai când ziceai că se întredeschide uşa spre viaţa lui Antunes, hop, te trezeşti proiectat cu o nouă poveste într-o scenă imaginară, pretext poate de viitor roman, schiţată în câteva cuvinte şi câteva cadre, dar care te lasă la sfârşit mut de uimire de cât de frumos se poate povesti despre ceea ce ni se întâmplă nouă, oamenilor.

Presimt că Inima Inimii de Antonio Lobo Antunes va deveni una dintre cărţile mele de suflet. E atâta zbucium, atâta trăire şi atâta inutilitate a zbuciumului încât nu ai cum să nu te regăseşti. Dacă nu azi, poate mâine.