Madame, Monsieur, în minutele ce urmează, let's talk about food! Nu vă repeziţi să luaţi ceva de scris, astăzi nu e cu reţete. În prima parte, e cu bocete. Ale mele, sărmana creştină ce-şi ia micul dejun format din trei biscuiţi cu ovăz şi o cafea direct pe tastatura de la birou, pentru ca mai apoi, să-şi ameţească foamea cu niscaiva sandviciuri, banane şi cronţănele care nu aduc nicio satisfacţie, ci doar kilograme în plus.

Instituţia în care lucrez nu-mi asigură nicio masă de prânz. Îmi oferă însă o cantină din care se revarsă începând cu primele ore ale dimineţii valuri de miros de ceapă şi varză ce se aşează apoi cuminţi pe toate hainele colegilor mei ce au curajul să ia masa acolo. Acum, nu că aş fi eu prea mironosiţă- pentru că dacă îţi chiorăie maţele de foame, treci şi peste putoarea din bucătărie- dar eu am o problemă cu mâncarea de la cantină. De la această cantină. De bună...hm, nu e foarte rea. De scumpă...nici prea-prea, nici foarte-foarte. Singura ei problemă este că la vreo jumătate de oră după ce o îngurgitez stârneşte o adevărată revoltă prin maţele mele ceea ce mă aduce invariabil într-o stare de nefuncţionare. Adică ajung să zac pe un scaun, cu crampe şi stare de vomă. Para concluir, nu poci pentru ca să mănânc la mine, la cantină, oricât de foame mi-ar fi. Tind să cred că o mai veche gastrită de a mea se răzvrăteşte toată când intră în contact cu diverse produse obţinute dintr-un talmeş balmeş de legume presărate generos cu Vegeta, călite sau fierte cu adaus de ulei probabil refolosit şi condimentate cu mai ştiu eu ce. Da, s-au dus timpurile când puteam mânca şi eu liniştită o şaorma la colţ de stradă.

Acum ar trebui să umblu cu sufertaşul după mine. Ceea ce am şi făcut. Vreo câteva săptămâni, până când mi-am dat seama că cele zece minute cât dura să mi-l pregătesc dimineaţa le puteam dormi şi că, în plus, faptul că toată mâncarea era rece nu-mi dădea deloc satisfacţia unui prânz normal.O perioadă m-am resemnat şi am comandat pizza. Dar câtă poţi să mănânci? Şi când întreb asta, mă uit la voi, ăştia mari, nu la copiii. Ăia ştiu că ar putea să şi respire pizza dacă i-am lăsa.

Dar astăzi- şi gata, acum începe partea a doua post lamentatio- în timp ce mă luptam cu un sandvici caprese cumpărat de la buticul din colţ şi digerat cu greu, am găsit pe net the site. Ăla după care plângeam zilele trecute pe facebook şi nu mă auzea nimeni. Ala de unde poţi să alegi în funcţie de ce ai chef să mănânci. Adică poate azi vrei salată sau poate ţi-e poftă de sarmale, sau de chinezească sau de humus libanez. Bref, există un loc, pe netul ăsta, care arată ca o ditamai bucătăria de unde poţi să comanzi chestii mişto, făcute de bucătari adevăraţi, de la restaurante adevărate. Şi locul ăsta se numeşte caserola. Adică eşti la birou, dar ai chef de o ciorbă de burtă de la Zexe, pac intri pe caserola. Sau, îţi lasă gura apă după Pork rolls de la Yardini, clic, clic pe caserola şi gata. Aţi înţeles ideea, da? Preţurile, na, ca la cârciumă. Dar e pe alese şi unde mai pui că şi casoletele în care îţi este livrată mâncarea sunt bio. Eeeeh, treabă profesionistă, aşa-i?!
Şi acum, în timp ce mă chinui să diger cu greu şaorma de la colţ şi mă dor maţele de mor, vă mai spun doar atât: acest post nu e reclamă, e pur şi simplu o descoperire întâmplătoare într-o zi de miercuri, sub cerul noros şi mohorât al capitalei care sper să-mi salveze burta de la chinurile din ultima vreme.

sursa foto aici