O aud ca prin ceaţă, voce mică cu inflexiuni de clopoţei. Să facem şi brioşe şi poate nişte biscuiţi şi...oh, da...să facem prăjiturele cu ciocolată şi banane! Dau din cap şi parcă aud în urechi clipocitul apei de ploaie care nu se mai opreşte de atâtea zile. Gândurile se lovesc ameţite unele de altele şi fără să vreau simt nevoia să deschid din când în când gura ca un peşte lipsit de aer. Treptat, vocea ei mică se pierde în miros de brioşe şi rămâne doar o privire descumpănită care se agaţă de mine şi pare că mă trage în jos.

Îmi fac cruce cu limba-n cerul gurii că sunt sănătoasă. Asta e cel mai important. Dar pe ea tot nu o aud. Plouă, plouă pe interior şi gândurile îmi stau intinse şi ude ca nişte trotuare pe care gonesc imagini cu o viteză nebună. De unele abia îmi mai aduc aminte. Ar fi trebuit să notez, să pun pixul pe ele, să le ţintuiesc într-o zi şi un an. Dar nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp le car după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe nişte geamantane zdrenţuroase care au început să se rupă pe la colţuri, lăsând să scape bucăţi din ce-a fost.

Din când în când, mă aşez în mijlocul drumului şi-mi deschid valizele. Îmi îngrop faţa în a fost odată, cotrobăi după ce ştiam că e, probez ce ştiam că-mi place, caut cu înfrigurare zile şi ani, dau la o parte săculeţii cu naftalină de pe poveşti de altădată. Deodată, o coloana de gânduri se pune-n mişcare şi eu trebuie să închid repede valiza să nu dea peste mine, să nu mi-o smulgă din mână, să nu pierd şi mai mult. Mă întreb cum ar fi să o las într-o zi în mijlocul drumului. Să o dau pierdută, abandonată. Dar eu nu am plecat niciodată nicăieri fără valiză. Am nevoie de ea, de lucrurile mele. Doar ale mele. Nu le împrumut. Nu-mi place să dau sau să împart. Nici periuţa de dinţi, nici rujul, nici parfumurile, nici poveştile. Cu mintea făcută geamantan, tot merg somnambulică, cu privirea-n urmă, aşteptându-mă parcă să vin, să ajung, să trec strada plină de imagini ce gonesc de nebune şi derapează pe gândurile ude.

...şi brioşe şi...biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată. Îi iau vocea de mână şi rămân suspendată într-o bulă fără timp, doar cu pereţi transparenţi de unde se vede susus şi josul. Îmi vine să desfac valiza şi să mă culc în ea precum motanul Mihai, o pisică grasă şi nonşalantă de s-a cuibărit în geamantanul nostru aruncat în mijlocul unei camere de la munte. Era iarnă în Predealul din anul ăla. Oare ce an era? Trebuie să găsesc, să-mi aduc aminte. Încep să caut printre lucruri, să arunc în stânga şi-n dreapta cu crâmpeie din ce a fost: aici nu, că eram la Praga. Nici aici, eram în garsonieră. Aici eram singură, într-o toamnă, într-o gară din Franţa. Aici era Ana mică. Aici eram la ţară. Aici, la Viena. Încep să obosesc. Mă aşez pe jos, lângă maldărul de amintiri prăfuite, aruncate claie peste grămadă în mijlocul unui gând- trotuar ud de atâta ploaie. Le pun înapoi în valiză. O burduşesc până când simt că a dat afară tot aerul şi pornesc cu greu.

Mă iau după voce. Se aude din ce în ce mai tare ca un clinchet de clopoţel. Îi strig cât pot de tare: facem, mamă, facem! Şi brioşe...şi biscuiţi...şi prăjiturele cu ciocolată şi banane!  Doar aşteaptă-mă! Zilele astea ajung mai greu! E tare grea valiza asta şi pe jos se alunecă de la atâta ploaie!

sursa aici