În general, mă aprind repede şi-mi trece la fel de repede. Poate mai ridic tonul acolo, de vreo două octave, cât să mă răcoresc, dar apoi respir adânc şi las totul în urmă fără să port sâmbetele nimănui. De ieri însă, lucrurile s-au schimbat. Nu sunt supărată, sunt mâhnită. Nu sunt nervoasă, sunt pur şi simplu nedumerită. Sunt mirată până la lacrimi. Atât de mare mi-e uimirea în faţa a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, cu copiii noştri, încât îmi vine să mă iau singură în braţe şi să plâng cu capul pe propriu-mi umăr. Şi de data asta, nici măcar nu pot spune taci cu mama, c-o să treacă! Pentru că de data asta eu sunt mama – şi ştiu că n-o să treacă.

După şedinta cu părinţii de ieri, de la şcoală, ştiu că lucrurile se doresc altfel decât le vreau eu pentru mine şi pentru ai mei. În lumea mea, aşa cum mi-am construit-o eu pentru mine şi pentru copilul meu, şcoala, aşa cum am moştenit-o noi din moşi strămoşi, nu-şi are locul. Punct. Poate par lipsită de respect faţă de străbunii neamului care s-au sacrificat de-a lungul istoriei – da, ştiu, sunt ironică – dar în lumea mea eu vreau să-i ofer copilului meu posibilitatea de a evolua. Şi după umila mea părere, nu poţi să evoluezi dacă foloseşti metode care de-a lungul timpului au fost catalogate drept jignitoare, corupte, umilitoare şi în orice caz, lipsite de orice fel de noimă. Mai grav este însă că şcoala nu gândeşte deloc aşa. Parcă odată ce intri pe poarta sistemului eşti lipit de un perete şi ti se urlă în faţă: tu eşti, mă, ăla de zice că-i arde de evoluat? Ia treci tu în faţa clasei, să râdă copiii de tine! 

În timp ce scriu, mă gândesc la voi, cei ce mă citiţi. Oare sunteţi în regulă? Oare nu vreţi să-mi faceţi rău? Spuneţi că-s paranoică?! Păi tocmai ce-am aflat la şedinţa de ieri că avem în clasă un părinte pârâcios. Da, da, ăla mic şi al dracului de pe vremuri care se ducea la tova'  cu gura mare şi jalba-n proţap să-şi toarne colegii, acum a crescut şi e la noi în clasă. Şi nu, nu a evoluat, dacă vă întrebaţi cumva. Pentru că sistemul ăsta îi vine mânuşă. Şi tova' îl place în continuare. Pentru că el e cuminte şi face tot ce trebuie, nu ca mine. Eu nu am înţeles nimic. Nu am înţeles că trebuie să mă consider privilegiată pentru că am fost acceptată la şcoala de care, absolut accidental, se întâmplă că aparţin. Că trebuie să fiu recunoscătoare pentru că fiica mea învaţă într-o clasă mobilată frumos şi nu într-un laborator cu mese de faianţă – ca şi cum ar fi vina mea că  această şcoală este suprapopulată şi pe an ce trece mai neîncăpătoare. Că trebuie să-mi fie ruşine dacă am altă părere. Că eu nu votez cu „majoritatea”. Această majoritate mă ucide. Mai ales când fiecare spune că va face ca majoritatea. Şi între timp ajunge să decidă minoritatea, adicătelea doamna şi cu pârâciosul de la curte. Tataaam! Ce?! Probleme?! Să sperăm că nu, pentru că altfel se supără şcoala pe mine. Şcoala nu are nevoie de cei care pun probleme. Oricum, ea nu e acolo să rezolve. Ea este acolo să conducă. Să troneze, să dicteze, să bată cu picioru-n pământ, ca-n vremurile calului Bălan. Ca pe timpurile când doar doftorul, popa şi învăţătorul ştiau carte şi erau domni.

Sigur, o să spuneţi că exagerez şi că lumea a evoluat de atunci. Acolo unde a fost lăsată să evolueze, o fi făcut-o, nu zic nu. Dar ieri, la mine în clasă, am trăit o mostră de trecut întinsă în faţa noastră precum marmelada pe pâine. Aş spune că m-am simţit ca pe vremuri, doar că tind să cred că de aici vine marea mea revoltă. Eu nu am fost crescută aşa. Nici acasă, nici la şcoală. Şi nici copilul meu nu e crescut aşa. Nu e ameninţat, păcălit, dus cu vorba sau amăgit; nu face pentru că se ţipă la el şi nu învaţă de frică. O face pentru că aşa l-am crescut şi, dragă şcoală, mi-aş dori să stai departe de munca mea şi să nu strici ceea ce m-am chinuit să fac în toţi anii ăştia. Pentru că Ana mea e un om bun şi vreau să rămână aşa. Iar tu eşti rea, îmi pare rău că ţi-o spun în faţă. Dar chiar eşti rea. Deşi copiii încearcă să te iubească. Şi nici nu ştii cât efort presupune din partea noastră, a părinţilor, să-i lăsăm să te iubească. Aşa că ieri, eu nu am spus acasă ce ai făcut. Am preferat să tac şi să-mi plâng umilinţa, lăsând-o pe Ana să creadă că totul e în regulă. Că şi tu o iubeşti. Deşi copiii simt. Mai ales cei ce sunt lăsaţi şi încurajaţi să evolueze şi să fie ei înşişi. Să vedem cine va câştiga până la urmă.