joi, 30 octombrie 2014

Generația 90

Am început să nu mă mai recunosc. Și îmi tot vine în minte vorba soacră-mii "sufletul tot tânăr rămâne, chiar dacă...". Exact, "chiar dacă", chiar dacă te trezești seara, singură în troleibuz, între doi bărbați. Nu masculi, doar bărbați. Păr grizonat, ambii la costum, cu câte o carte pe genunchi. Ai ajuns, fără să vrei, exact la mijloc: între unul proaspăt ieșit de la o lansare, de la Humanitas (l-ai văzut cum traversa bulevardul, târând după el un album cu dedicație) și celălalt, fluturându-ți triumfător programul de la Teatrul Foarte Mic. O piesă excelentă, zice, v-o recomand. Zâmbești tembel cu gura deformată mai mult într-un rictus, îi întorci spatele și te izbești de albumul primului. Vădit enervat de felul în care împătimitul de spectacole a știut să pornească ofensiva, ahtiatul după literatură purcede la o serie de comentarii cu voce tare: "hmmm, ex-tra-or-di-nar! Ca să vezi, dom'ne! Nț, nț, ce lume, ce lume. N-am dreptate, doamnă?"
De sub bereta ta neagră, îți bagi și mai adânc privirea în șalul la fel de negru ca cerul în noapte. Totul se asortează. Cu tine, cu pardesiul alb, din lână, cu vârsta. Înghiți în sec, aproape fără salivă. Stai precum un copil certat, cu ochii-n podea către cizmele lungi și evident, negre. Te prefaci, la rându-ți, că citești. O revistă franțuzească perfect asortată cu tine. Litere negre, de tipar, pe albul unui pardesiu luat de la Viena. Pe vremuri, un prieten de la Paris ți-a lăsat geaca lui de piele. Habar nu ai ce s-a întâmplat cu ea, pe unde o mai fi. Mergea de minune cu bocancii și pletele până la brâu. Mergea atât de bine că nu părea că se va opri vreodată.

În spatele tău, domnul cu program se agită nervos. Își tot drege vocea și sunetul este atât de aproape de tine de parcă ar vrea să spargă ușa și să-ți intre în casă. Dai să te uiți pe geam, dar în dreptul felinarului de pe stradă vezi ochii apoși, cu pleoape căzute peste album, ai celuilalt. Sunteți urâți, îți vine să strigi! Urâți și bătrâni! Și singuri și...ciudați...dar mai ales bătrâni! De sub bereta neagră, o picătură de rațiune se prelinge în tine și-ți spui în barbă: de la revistă mi se trage! O revistă franțuzească pe genunchii unei femei cu pardesiu alb, de lână, de la Viena. Trag intelectualii ăștia la mine ca muștele...în fine, ca fluturii la lumină!

Și brusc, ridici privirile spre ei, spre amândoi și ești gata să le înfigi cât mai adânc, acolo, pe loc, în troleibuzul 90, să se vadă în ele, să descopere singuri cât sunt de ridicoli. Dar mai ales de urâți și de bătrâni. Doar că nu se întâmplă nimic. Nici o rană nu se desface în pieptul lor, nici o picătură de sânge nu curge. Stau acolo, ca doi proști, cu degetele înmuiate în salivă, răsfoind fiecare ceva-ul din poală. Îți zâmbesc și zâmbetul ăla plin de respect se înfige adânc în tine și te vezi în el și nu știi cine ești și pe unde ai ajuns. Și te trezești că faci ceea ce pe vremea când erai în geaca de piele, părea de neconceput: vorbești cu ei.

by Ira Tsantekidou

marți, 28 octombrie 2014

Copila de zăpadă

Am ales-o la întâmplare. Nu știam nimic, nici despre autoare, nici despre carte. Mi-a atras însă atenția coperta. Și numele greu de pronunțat al scriitoarei: Eowyn Ivey. Pe copertă, o imagine ce m-a dus cu gândul la poveștile rusești. Un moment de intuiție pentru că acțiunea chiar se inspiră dintr-un basm rusesc. O poveste de iarnă cu fulgi mari și vânt puternic ce parcă îți biciuiește obrajii în timp ce stai la căldură și citești. O poveste cu multe mirosuri. Nu explicite, dar parcă pe măsură ce dai paginile îți vine în nări parfum de zăpadă și de conuri de brad. O poveste tristă care se termină cu bine. Ceva de genul "il y a toujours de l'espoir" (exista întotdeauna speranță).

După ce pierd un copil, Jack și Mabel aleg să fugă departe de ochii lumii, în Alaska. Acolo speră să se regăsească și să-și înece amarul în întinderile pustii și iarna nesfârșită. Într-o seară, fac o fetiță din zăpadă. Ca prin minune, a doua zi, fetița prinde viață și ajunge să devină fiica pe care nu au avut-o niciodată. Doar că ea este un copil al zăpezii și nu poate fi îmblânzită. Când iubirea o prinde și dă să o țină pe loc, fetița...

Nu, nu o să vă spun cum se termină. Vă las pe voi să descoperiți. O carte numai bună de citit la ceas de iarnă, cu fulgi afară și miros de mere coapte în casă. O carte atât de frumos povestită că parcă o simți cum îți curge la picioare. O carte cu o fetiță cu un nume ce parcă se aduce singur din ținuturi de gheață: Faina. O carte pe care v-o recomand.







vineri, 24 octombrie 2014

Să nu uiţi să mă iubeşti

Sunt o pârâcioasă. Asta e. Avantaj mie, că am blog şi pot să mă plâng. Nu de ea, că o iubesc prea mult să mă apuc să mă vait în public. Ci de o parte din ea. Aia care uită. La greu. Uită cărţi. Uită teme. Uită să scrie. Uită să-şi facă. Uită ce are şi ce n-are.

Ai zice că e de ajuns să trăieşti înconjurat de oameni care-şi fac datoria ca să înveţi, la rându-ţi, responsabilizarea de mic. Aş! Geaba o tot dai în sus şi-n jos cu cât e de important să faci cât poţi tu de bine, să nu-ţi bagi picioarele în munca ta, să nu tragi chiulul, să nu te laşi pe-o ureche pe principiul las' că merge şi aşa. Se uită la tine, te aprobă cu ochii mari şi languroşi, te pupă pe obraz cu admiraţie şi apoi...uită.

Şi ce e cel mai rău este că pare că nici nu-i pasă. O spune senină, cu o vocişoară semi amuzată că - vezi, doamne- ce haios e să-ţi scrii temele în pauză, să te uiţi pe cartea colegului, să o pui pe mă-ta să umble de nebună să-ţi recupereze cărţile lăsate prin dulapul de la şcoală. I-am spus să-şi noteze ce are de făcut într-un carneţel. L-a ales singură de pe raft, de la Cora. Un carneţel frumos cu coperţi cu fluturi. Doar că, normal, a uitat să se uite în el. Şi de fapt, nici nu ştie pe unde e. Prin sertarul de la birou, ăla de s-a înţepenit într-un maldăr de hârtii stricate pe care nu se îndură să le arunce? Printr-un ghiozdan aruncat pe jos? Sau poate o fi căzut undeva, după birou, printre peruci de omuleţi Lego sau creioane roase la capete? De dimineaţă, i-am găsit doar o şosetă. Cealaltă stătea frumos, prinsă elegant pe un umeraş din dulap. Eh, s-o fi agăţat de sarafan şi a rămas atârnată acolo! Sigur, aşa fac şosetele astea- se agaţă singure!

Nu-mi place să o boscorodesc. Nu-mi place de mine când ţin discursuri şi prelegeri despre responsabilitate. Nu-mi place când mă enervez şi când mă simt strânsă cu uşa şi forţată să tot controlez teme şi ghiozdane. Din prima zi de şcoală, i-am spus un singur lucru: fă cât poţi tu de bine. Să fii tu mulţumită, că ce e acolo în caiet sau pe hârtie, e despre tine. Doar că ea preferă să vorbească şi nu să scrie. Să ţină discursuri, să agite masele, să ia iniţiativă, să-i facă pe ceilalţi să râdă.

Uneori, mă întreb cu voce tare, cum ar fi să uit şi eu. Chiar aşa: să uit să o duc la şcoală, să fac de mâncare, să-i organizez petreceri şi vizite, să mă trezesc dimineaţa, să respect deadline-uri, să fac interviuri, să fiu unde trebuie şi când trebuie. Atunci, abia atunci, lasă privirea în jos şi şopteşte doar să nu uiţi să mă iubeşti!


joi, 23 octombrie 2014

Ca fetele

Dau să o iau acasă. De sub umbrelă, ochii-i fug în toate părţile. Se lasă greu, se dă trasă de mână, aproape că se apleacă într-o parte, cu gâtul rotindu-se ca un mecanism stricat ce nu vrea să stea locului. Caută. O umbră de dezamăgire trece ca un nor peste albastrul din privire.
-Hai să mai stăm un pic. Poate vine.

Mi-e ruşine să recunosc că şi eu sunt curioasă să-l văd. Douăzeci şi patru de ani. Portughez. Cică ar fi simpatic. A pupat-o după oră şi i-a scris ceva pe caiet, în limba lui. I-am citit acasă cu bruma de accent pe care o mai am după o tentativă de învăţat limba asta. Doamne, cum sună limba asta. Doar să stai s-o asculţi cu un pahar de vin de porto în faţă. Mă trezesc zâmbind.
- Hai, mama că o să-ţi placă şi ţie de el. O să vezi că e frumuşel!

Mă uit la ea. Nouă ani şi jumătate şi-i pică cu tronc proful ăsta de face nu ştiu ce curs prin şcolile din România. Un program european cu puştani veniţi de prin toate colţurile lumii să viziteze România şi să le vorbească copiilor despre ţărilor lor.

- Eu am ştiut unde se află Portugalia. Şi el mi-a zis că vorbesc foarte bine engleză. Şi i-am dăruit şi un magnet pe care am scris obrigada. Dar uite că acum nu mai vine. Data trecută era aici, dar tu mă tot certai cu nu ştiu ce temă şi nu l-ai observat. Iar acum, nu-i nicăieri.  O fi plecat deja din şcoală fără să-l fi văzut.

Se agaţă de gard şi rămâne cu privirea pironită pe zidurile şcolii. Cu o mână, mă apucă de după gât şi-mi lipeşte obrazul de obrazul ei. Stăm ca două orfeline, în ploaie, căutând din privire un puştan de douăzeci şi patru de ani.
- Măi, Ană, ce naiba facem noi aici? Stăm ca proastele să ne uităm după băieţi?

Suspină din tot sufletul de nouă ani.
- Eh, şi noi ca fetele, măi mămică, măi!

Ia să vă pun şi un cântecel în portugheză. Vinul vi-l luaţi voi. Cântecul e preferatul Anei.


miercuri, 22 octombrie 2014

Şchiopul

A căzut în faţa mea. Nici dacă aş fi întins mâna spre el nu aş fi avut timp să-l prind. Acum stă aici, chiar sub ochii mei şi mişcă încet dintr-un picior. Nu pare trist. Nici măcar speriat. Pare mai degrabă încurcat în propriile-i membre. S-a aşezat pe margine şi parcă aş zice că mă descoase cu privirea. Mă întreb oare ce vede. Oare cât vede din ce-i de văzut şi nu e pentru toată lumea.

De vreo câteva zile, capul meu este plin de un ditamai noiembriele. Îmi miroase a pământ reavăn, dovleac copt şi croisante calde. Musai. Da, ştiu, iar începe, o să ziceţi. Nu am terminat niciodată, o să vă zic eu. Într-o zi, poate o să povestesc. Nu ştiu dacă tot aici sau în altă parte. O să vă zic povestea lui noiembrie şi lui a fost odată. Şi de atunci, când vine cu soare d-ăsta molcom şi frunze foşnitoare şi pământ umezit de prea multă materie moartă şi putrezită, când vine aşadar cu totul şi dintr-o dată, apăi mie îmi miroase a croisante. Şi a cafea cu lapte. Nu ciocolată. Cafea. Neagră, fără zahăr, turnată în boluri mari şi fără toartă pe care-ţi încălzeşti palmele când ţi le apropii de buze.

Se uită în continuare la mine cu aceeaşi privire golită de expresie. Pare că ţăcănitul degetelor pe taste nici nu-l sperie, nici nu-l intrigă. Stă ca prostul lângă mine, căzut de nu se ştie unde, direct în faţa mea. O fiinţă mică şi prăpădită, biet păianjen cu şapte picioare bune şi unul damblagit pe care-l trage după sine precum unii îşi târăsc bătrâneţea şi alţii amintirile. Mă uit la el şi întind mâna. Se fereşte. Ce prost, îmi zic, şi-mi păstrez toată tandreţea pentru mine.


luni, 20 octombrie 2014

Cel mai frumos compliment

Când am primit vineri scrisoarea, am hotărât să o pun deoparte, la păstrare într-un sertar, ferită de lumină şi de trecerea timpului. Acolo, în cele două pagini de veşti de la prietena mea, se află ascuns printre rânduri cel mai frumos compliment pe care l-am auzit vreodată din gura unui băieţel. Un băieţel de zece ani care vorbeşte română cu un r graseiat şi franţuzesc şi care inventează cu duioşie cuvinte după chipul şi asemănarea celor pe care le aude în Belgia lui.

Ana l-a cunoscut astă vară când au petrecut trei zile împreună. Energică şi lipsită, cel puţin deocamdată, de manifestări vădit muiereşti, copila mea a făcut, fără să vrea, o cucerire. Nu în sensul bătăilor nebuneşti de inimă, ci în acela al prieteniei pure care l-a împins pe băieţelul cu ochi căprui din Belgia să-i spună mamei lui că-i place de Ana pentru că este glumiţişoară. 
- Tu, Ană, îţi dai tu seama că un băiat a inventat un cuvânt doar pentru tine? Ce fetiţă din lumea asta mai are un cuvânt doar al ei?

Se înroşeşte aşa cum facem toate. Şi-n fâstâceala cu care mângâie inocent scrisoarea mă văd pe mine la aceeaşi vârstă. Eram la o petrecere cu părinţii când el mi-a făcut cadou prima mea scrisoare de amor. Mi-o desenase special. Era cu o fetiţă cu un bucheţel de flori şi cu un te iubesc. Şi apoi adăugase pentru tine dela mine. Deh, aveam şi eu un cuvânt doar al meu: dela.

La voi cum a fost prima scrisoare?


vineri, 17 octombrie 2014

În timp ce eu dormeam

Unul din avantajele majore ale înaintării în vârstă este că devii de o sinceritate debordantă. Şi faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Şi nu, nu ţine de înţelepciune, ci pur şi simplu de nepăsare. Nu neapărat faţă de tine, ci mai ales faţă de ceilalţi. Pe principiul, zică lumea orişice, mie mi se fâlfâie!

Aşadar, m-am îngrăşat. Acum vreo cinsprezece ani nici nu aş fi îndrăznit să pronunţ aceste cuvinte. Iar acum douăzeci, m-aş fi ascuns în casă de supărare. Acum, mă plâng şi eu cui vrea să mă asculte, căci soţul din dotare spune că el nu vede nimic. Nu prea cred, dar apreciez că a intuit răspunsul corect. Adică minte frumos şi mie-mi convine - v-am zis că sunt de o sinceritate debordantă!

Aşadar, de vreo lună şi ceva, m-am procopsit cu două kile în plus. Nu e mult, dar suficient cât să mă enerveze. Habar nu am dacă să o pun pe seama vârstei, berilor de astă vară sau gauffrelor belgiene, dar un lucru e clar: cele două kile sunt acolo, nu par să plece nicăieri şi deci se impun niscaiva măsuri. Teoria o ştiu- fără pâine, fără dulciuri, fără bere, fără cine după ora 20h, multă apă, mers la sală. Ce mai, o tristeţe!

Aşa că, tot ciulind eu urechile la sfaturi legate de metode de slăbit minune, am descoperit că s-a inventat un nou tip de îndulcitor. Îi zice green sugar, e din extract de stevia rebaudiană (ce naiba mai e şi asta?) şi are indice glicemic zero. Dau să cred că e de bine. Şi nu, nu m-a plătit nimeni să vă povestesc despre toate astea, ci doar m-am gândit să vă spun şi vouă că dacă sunteţi dispuşi să daţi nişte bani în plus- destul de mulţi, aş zice- o să puteţi să faceţi dulciuri dietetice. Mai mult, cică spre deosebire de alţi îndulcitori, zahărul ăsta ar avea şi un gust bun, apropiat de cel al zahărului normal. E produs de laboratoarele Remedia şi puteţi să-l cumpăraţi de pe net. Are şi o listă întreagă de beneficii, ca toate chestiile astea bio. Şi cică ies nişte super banane caramelizate cu el.

In rest, aveţi idee de vreo metodă prin care poţi pierde kilograme în timp ce dormi? Mă gândeam că la stilul meu de viaţă, asta mi-ar prinde cel mai bine. Promit să dorm cât e nevoie!


joi, 16 octombrie 2014

Să plec zic, dar unde?

Ia să vedem noi. Dacă astăzi suntem joi, 16 octombrie, asta înseamnă că mai avem vreo două săptămâni până ia infanta vacanță. Așadar, ne așteaptă vreo șapte zile fără școală și, să sperăm, fără teme. Și pentru că voi lucra la greu niște weekenduri în a doua jumătate a lui noiembrie, voi beneficia la rându-mi de vreo două, trei zile libere. Avem carevasăzică, următoarea expresie: vacanță copil+ zile libere mama+sperăm zile libere tată=? Aici trebuie să mă ajutați. Unde să plecăm noi? Ca parcă nu aș rămâne pe aici, dacă tot nu e școală și nu e job.

De vreo trei zile tot caut oferte, promoții și zboruri. Cel mai ieftin l-am găsit pentru Istanbul, dar parcă nu m-aș duce să mă plimb pe malul Bosforului în noiembrie. Pe mine mă trage ața la Paris. Cu un pic de noroc aș prinde o vară indiană, cu soare și zile călduroase. Dacă nu știați, aflați de la mine: șansele să fie frumos, în noiembrie, în capitala Franței, sunt relativ mari. M-aș fi dus la Barcelona, dar nu găsesc decât zboruri la prețuri prea mari. Mai ales că vreau să rămân în București în primul weekend din noiembrie din motive de scrutin și deci nu am date prea flexibile: undeva 5-9 ale lunii.

Și pentru că tot bat netul în căutare de promoții, am dat peste niște situri cu informații foarte practice. De exemplu, îi știți pe cei de la kayak? Au o aplicație foarte tare pentru cei cu dor de ducă, dar flexibili în opțiuni. Adică, dacă doar vrei să pleci, dar nu știi unde, poți introduce orașul de plecare și luna în care vrei să călătorești, iar ei îți afișează cele mai ieftine variante de zbor. Tot cu informații despre avioane și promoții, vine Ioana Budeanu. Habar nu am cine e, am dat peste blogul ei absolut întâmplător și am aflat lucruri. Tot cu informații vin și Cristi și Adriana despre care, again, nu știu nimic, mai puțin faptul că scriu aici și îți arată pașii de urmat când te pui pe găsit oferte.

Acum, e momentul ca eu să tac și să vă las pe voi să-mi povestiți ce și cum. Adică de unde vă luați de obicei zborurile, ce trucuri folosiți ca să obțineți prețuri bune, cu ce low costuri ați zburat și cum a fost? Mai ales că eu nu am zburat până acum decât cu zboruri de linie. Nu pentru că arunc cu banii, ci pentru că de obicei, mergem cu mașina sau pentru că am găsit cât o pleașca de reducere.  In fine, am nevoie de sfaturi, de ponturi și de sugestii care să mă ajute pe mine să plec în vacanță.  E pentru binele copilului să iasă din București, normal! Eu doar mă sacrific, mwahahaha!!


miercuri, 15 octombrie 2014

Despre pedeapsa ei, stomacul meu şi un loc de joacă inedit

În mare, fac bine. În mic (ştiu că nu există, dar mi se pare nedrept, aşa că l-am inventat), fac aşa şi aşa. Cred că mă paşte o vizită la gastroenterologie. Durerile şi jenele alea prin stomac şi maţe nu par să treacă de la sine, so ar trebui să mă responsabilizez, să mă iau de o aripă şi să mă duc la doctor. Între timp, am pus murături, am făcut salată de vinete, ghiveci de legume şi am pedepsit infanta. Dur şi fără drept de apel. O săptămână nu are voie la televizor. Tabletă nu are, la calculator oricum nu se băga, aşa că de ieri stă, oftează şi citeşte. Acum vreţi să ştiţi şi ce a făcut de merită o astfel de soartă crudă.

Lucrurile au început de joi seară când mi-a declarat victorioasă că ea şi-a terminat aproape toate temele. Buuun, zisei eu fericită că ne scăparăm de o grijă. Şi restul? Păi,  sâmbătă dimineaţă le termin cu totul, le corectez şi gata! Pupe mama pe ea de minunată, îmi spusei în gând şi ca o mamă iubitoare am trecut la umplut agenda de weekend a copilei: vineri seara am fost în parc şi în vizită la prietena ei, sâmbătă ne-am dus pe domeniul Cantacuzino de la Floreşti la competiţia ecvestră, iar duminică am fost invitaţi la ziua unui coleg de clasă. Pe la trei când s-a terminat petrecerea, Ana zise că vrea să-şi cheme o fetiţă în vizită. Cheam-o puiule, că doar d-aia e duminică, să te distrezi! Pleacă fetiţa pe la şase, fie-mea se trânteşte la desene, fericită şi emoţionată că a doua zi, adicătelea luni, pleacă cu clasa în excursie.

- Auzi, bă, zic eu pe la şapte jumătate, dar tu eşti sigură că ţi-ai făcut toate temele pentru marţi? Că din excursie te întorci târziu şi vei fi ruptă de oboseală!
- Da, mami, le-am făcut de joi.
- Şi le-ai corectat?
- Aoleo, nu!
Două minute mai târziu, observ cum se dusese pâş-pâş la ea în cameră, închide uşa şi...acolo rămâne. Când intru să văd ce face, puiul drag şi silitor scria de zor.
- Ce faci Franz?
Doi ochi mari şi blajini mă priveau inocenţi din spatele unui caiet.
- Am uitat să-mi termin temele.
Ceasul era trecut de opt. Copilul scria de zor numai prostii, pentru că era prea obosită să mai şi gândească prea grăbită să termine, aşa că totul era o vraişte.

Cu greu m-am abţinut să nu o pedepsesc mai rău şi să nu o mai las defel în excursie, pe principiul dacă nu-ţi faci treaba, nu pupi nici distracţia! Dar na, am zis că ar fi prea crud pentru ea. Dar ceva trebuia să fac. Pentru că, doamnelor şi domnilor, aşa e Ana. Acum o săptămână băteam Bucureştiul sâmbătă de dimineaţă, căutând un depozit de carte de unde să cumpăr o culegere pe care ea tocmai ce-o pierduse. Acum, dacă nu eram eu, ea se ducea cu temele nefăcute. Başca faptul că uită când are de scris la engleză, uită ce materii are la şcoală. Probleme cu memoria nu are, am verificat. Tine minte toate video clipurile, toţi cântăreţii şi toate distracţiile. Ce concluzie tragem de aici? Că e copil şi că, sărăcuţa, nu are chef de lecţii şi de obligaţii. Mi dispiace, dar nici eu nu am chef să mai fac şcoala o dată şi să ţin minte în locul ei. I-am tot spus de-a lungul anilor de şcoală, am tot bătut-o la cap, am pus-o să-şi facă listă. Nimic. Aşadar, am pedepsit-o. Nu pentru că a greşit calcule şi litere, ci pentru că nu-şi ia în serios responsabilităţile. Aşa cum sunt ele, alea sunt şi trebuie să rămână ale ei, că eu am destul pe cap.

Acum că v-am spus şi ce e cu pedeapsa, hai să vă povestesc şi despre ultima descoperire în materie de locuri de serbat ziua. Am fost duminica la o petrecere organizată la Vertical Spirit. O sală imensă într-o fostă fabrică dezafectată, în care sunt invitaţi, la propriu, să vă urcaţi pe pereţi. Aşadar, dacă aveţi copii mai mărişori, cu spirit de aventură, d-ăia de nu stau locului o clipă, dornici să se urce, arunce, să stea cu capul în jos, să se rostogolească pe saltele, să simtă adrenalină, dar să fie atent supravegheaţi de o echipă tânără şi simpatică, aici e de voi. În plus, nu e musai să vă faceţi petreceri acolo, puteţi pur şi simplu să vă distraţi în familie sau cu prietenii. Există două locaţii ale celor de la Vertical Spirit, una la Baicului, pe lângă Gara Obor şi una la Universitate. Anei i-a plăcut la nebunie, aşa că poate vom mai merge. Nu acum, că e pedepsită. Glumesc, de jucat o las să se joace, doar desenele i le-am tăiat. Până sâmbătă. Nu de alta, dar în weekend doar aşa reuşesc să dorm şi eu mai mult dimineaţa. Hai şi două poze cu maimuţa pe frânghie şi v-am lăsat.




joi, 9 octombrie 2014

Rulouri cu spanac și dovleac plăcintar



Așa arată. Să vă spun și cum se face? Nu am rețeta scrisă, deși sunt sigură că există pe undeva pe google, având în vedere că e marca Jamie Oliver. Noi (adică Ana și cu mine), am văzut-o la televizor și cum copila bălea lângă mine și cum eu sunt o mamă minunată care se pune la mintea ei, am decis să-mi încep ziua cu o descindere matinală la Mega de unde am luat, după cum urmează. Hai, măi, ce-ați rămas așa? Puneți mâna și scrieți ca să știți de ce aveți nevoie:

- un dovleac plăcintar nu prea mare
- un pachet de foi de lasagna
- o punga de spanac congelat
- o sticlă de suc de roșii
- un ardei iute
- niște kaiser sau feliuțe de pancetta
- un pachețel de Feta
- parmezan
- o ceapă mijlocie
- un cățel de usturoi

Buuun. Și acum să purcedem. Primul lucru: dați cuptorul la 200 de grade și aruncați în tava din cuptor dovleacul, așa cum e. Jamie l-a și pupat înainte de a-l băga la căldură, dacă sunteți superstițioși, puteți să o faceți și voi. Cât timp se coace dovleacul, luați o tigaie și, în vreo două linguri de ulei, căliți ceapa tăiată mărunt și kaizerul sau pancetta cubulețe. Trebuie să vă spun că-n rețeta originală nu exista acest ingredient, dar eu am simțit nevoia de el ca să contrabalanseze cu gustul de spanac și de dovleac. Așa că depinde de voi dacă vreți sau nu să puneți și șunculița asta. Când ceapa s-a aurit și kaizerul s-a rumenit, adăugați spanacul congelat și un pic de apă. Amestecați și când spanacul s-a înmuiat, puneți sare, piper măcinat și lăsați să fiarbă la foc domol vreun sfert de oră. (personal, cred că ar fi mers și niște usturoi tocat mărunt în spanac; nu am pus și parcă s-a simțit cam fad spanacul).

După vreo oră și jumătate spre două (în funcție de cuptor și de mărimea dovleacului), dovleacul ar trebui să fie copt. Scoateți tava, luați animalul din ea, tăiați-l pe din două, scobiți miezul, adăugați sare și piper și puneți-l la păstrare.

Luați o altă tigaie în care căliți în două linguri de ulei, cățelul de usturoi tăiat mărunt și ardeiul iute curățat de semințe și tocat (eu nu am pus ardei iute pentru că Anei nu-i place) și apoi adăugați sucul de roșii. Mai puneți vreo cană de apă, aduceți la fierbere (ce frumos vorbesc, ca din cărți!), puneți sare, piper și lăsați să bolborosească frumos câteva minute.

Pasul următor: într-un vas mare cu apă fierbinte puneți foile de lasagna la înmuiat. Ideea e că trebuie să puteți face rulouri și d-asta aveți nevoie să le manevrați ușor. Când sunt destul de flexibile, scoateți-le cu grijă din apă (vedeți că se rup ușor), întindeți-le pe masă și începeți să le umpleți după cum urmează: un strat de dovleac, unul de spanac, niște Feta presărată pe deasupra și un pic de parmezan. Rulați foile cu grijă și tăiați apoi fiecare rulou în două. Jumătățile astfel obținute așezați-le strâns lipite unele de altele într-un vas cu pereți mai înalți în care ați turnat în prealabil sosul de roșii. Eu am folosit un vas de Jena mai mare.  Pe deasupra presărați niște parmezan și băgați la cuptor să forfotească liniștit vreo 40 de minute.
Dacă vă rămâne dovleac, puteți să-l folosiți la o supă cremă, ceea ce am de gând să fac și eu, inspirându-mă de aici






miercuri, 8 octombrie 2014

In weekendul ăsta vă fac program

De obicei nu sunt foarte impulsivă. Nu mă apuc să spun sus şi tare că eu am dreptate, că eu ştiu şi că trebuie să faceţi ca mine. Nici măcar nu spun că ideile mele sunt grozave sau că propunerile de le citiţi aici, la mine, sunt cele mai cele. Dar acum o să fac o excepţie. Pentru că am o ofertă absolut minunată. Ceva care are de toate: are distracţie pentru copii, are ieşire la iarbă verde, are aer curat, are spectacol, are program pe trei zile şi mai ales are cai. Mulţi cai. Toţi frumoşi şi gata să intre în concurs. Ei, ce ziceţi, sună bine?

Hai să vă spun pe scurt despre ce e vorba. În weekendul ce dă să vină  o să aibă loc a doua ediţie a primei competiţii ecvestre internaţionale din România desfăşurată pe un domeniu nobiliar: Adicătelea pe Domeniul Cantacuzino din Floreşti- Prahova, la doar 80 de kilometri de Bucureşti şi 20 de Ploieşti. Karpatia Horse Trials va avea loc în perioada 10-12 octombrie, de la 10- 17 zilnic.  În program o să aveţi concursuri demonstrative de atelaje cu doi şi patru cai, demonstraţii ecvestre şi... tot felul de evenimente non-ecvestre.
În plus, veţi putea descoperi frumuseţea acestui domeniu de 130 de hectare prin plimbări cu trăsura. Există şi un punct culminant al competiţiei reprezentat de o probă spectaculoasă de cross-country, cu obstacole naturale ce se întind pe tot domeniul.

Şi acum, după ce vă dau şi link către pagina de fb a evenimentului, daţi-mi voie să vă spun două cuvinte despre organizatori. Sunt doi foşti colegi de şcoală de-ai mei. Şi nu, nu m-au mituit să scriu despre ei, pentru că oamenii ăştia au atâta entuziasm şi pasiune că-ţi face realmente plăcere să povesteşti despre ce le-a mai dat prin cap. Despre unul dintre ei, despre cel care la optsprezece ani l-a primit în dar pe Maur, un armăsar negru ca smoala cu care a ales într-o bună zi să se mute din Bucureşti în inima Ardealului unde şi-a făcut o fermă am scris pe larg aici. Merită să citiţi şi merită să le povestiţi şi copiilor voştri despre cum o pasiune poate să-ţi schimbe viaţa. Sigur, ar fi frumos să citească şi profesorii ca să ştie cât de important este să le permită copiilor să viseze. Despre celălalt coleg, hai să vă spun doar că este profund implicat în proiecte de parenting. Sună bine, aşa-i? Păi atunci eu zic că în weekend mergeţi la Floreşti. Vor fi cai, ogari, iarbă verde, aer proaspăt şi lume bună şi fără fiţe. Pentru bilete, găsiţi toate informaţiile aici. Am găsit informaţiile de mai jos într-o ştire Mediafax şi vi le spun şi vouă:

Istoria palatului Micul Trianon coboară până în 1911 când prinţul Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii sale, cunoscut şi sub numele de Nababul, descendent al lui Constantin Brâncoveanu şi de două ori prim-ministru al României, începe construcţia acestuia pe locul vechiului conac (construit între 1840 şi 1842 de către vornicul Grigore Cantacuzino). Aspirând să-i confere un aspect la fel de spectaculos precum cel al palatului Trianon de la Versailles, palatul a fost construit pe trei niveluri inegale (demisol, parter şi etaj), faţada conţinând zece coloane neoclasice. Domeniul cuprindea grădini de agrement şi terenuri de vânătoare şi echitaţie, iar în partea de sud un parc imens cu arbuşti rari în jurul unor copaci bătrâni, care a fost completat de către arhitectul Emile Pinard cu o grădină à la française. Criza economică şi izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi moartea Nababului în 1913 au împiedicat finalizarea proiectului. Nici după al Doilea Război Mondial lucrările de restaurare şi utilizarea palatului nu au fost posibile, pentru că Micul Trianon a împărtăşit soarta a aproape tuturor reşedinţelor de ţară din România, fiind preluat de către stat.  Martor la cele mai negre momente ale istoriei României, Domeniul Cantacuzino din Floreşti are acum şansa să-şi recâştige locul şi imaginea binemeritate, datorită Fundaţiei Cantacuzino Floreşti, al cărei scop este restaurarea întregului domeniu, inclusiv a Micului Trianon, şi promovarea lui la nivel naţional şi internaţional şi introducerea lui în circuitul public.

vineri, 3 octombrie 2014

Ofertă Tarom

Ştiţi să schiaţi? Eu, nu. Nici ai mei nu au ştiut. În schimb, amândoi vorbeau franceză. Şi eu. Dar, pe vremea mea, schiul nu era atât de popular ca-n zilele noastre. Acum mulţi copii ajung să fie puşi pe schiuri la vârsta când abia se ţin bine pe picioare. Aşa şi Ana. A început la trei ani, a continuat de atunci în fiecare an, doar că, neavând cu cine să se antreneze şi urând ea să plece în tabere, a ajuns să facă doar o săptămână pe an. Şi aia la Predeal unde, jumătate din timp, se stă la coadă la teleschi.

Mă gândeam că ce-ar fi să încercăm şi noi o dată să o ducem pe nişte pârtii d-alea luuungi de tot, să-i plătim o şcoală de schi şi să vedem dacă va progresa ceva mai mult. Deocamdată se ţine relativ bine pe picioare, are rezistenţă mare, dar coboară precaut şi mai mult în plug.

Şi tocmai ce văzui o ofertă la Tarom. Care zice că TAROM lansează o promoţie valabilă pe toate destinaţiile sale externe, cu plecare din România. Preţurile încep de la 99 euro, cu toate taxele incluse, pentru un bilet dus-întors.
În perioada 3 – 31 octombrie 2014, TAROM pune în vânzare bilete de avion la preţuri începând de la 99 euro, cu toate taxele incluse, pentru un bilet dus-întors. Aceasta promoţie este valabila pentru zborurile directe, operate de TAROM, cu plecare din România către toate destinaţiile externe. Biletele trebuie achizitionate cu minimum 30 de zile inainte de inceperea calatoriei.
Oferta de toamnă este valabilă pentru călătoriile efectuate în perioadele 03 noiembrie 2014 – 28 februarie 2015 (data începerii călătoriei), mai putin intervalul 20 decembrie 2014 – 05 ianuarie 2015. Biletele sunt disponibile la vânzare atât pe site-ul TAROM www.tarom.ro cât şi prin agenţiile proprii şi partenere TAROM, din România. Mai multe aici. 
So, dacă ar fi să găsesc un bilet de avion la promoţie, la Bergamo, să zicem, am eu cum să ajung apoi undeva la schi cu copila, prin Italia? Voi pe ce pârtii aţi ajuns să vă daţi? Dacă noi nu schiem, ci doar Ana, merită tot deranjul sau mai bine rămân la doamna Puşa a ei din Predeal cu care schiază de peste cinci ani? Ştiu că mai e mult până în februarie când e vacanţa aia de iarnă, dar cum tot vine weekend-ul, îmi găsesc şi eu subiecte de discutat la o bere, cu soţul.


joi, 2 octombrie 2014

Simfonie de toamnă cu gust de prune

Cinci kilograme de la Obor...

 



...fierte la foc domol vreo oră și ceva...



 ...puse în nouă borcane și borcănele.




 O simfonie, ce mai! Un Vivaldi în bucătărie.





miercuri, 1 octombrie 2014

Ce faceţi în octombrie?

Am primit o invitaţie. De fapt, e mai degrabă un pont decât o invitaţie, pentru că este vorba de un eveniment unde poate participa oricare dintre voi. Important este să fiţi mândrul posesor al unui copil cu vârsta între şapte şi paisprezece ani, curios şi dornic să experimenteze şi să descopere lumea. Şi să fiţi liberi pe data de 18 octombrie, începând cu orele zece. Nu ca mine, care voi fi probabil la radio. Dacă toate condiţiile de mai sus sunt îndeplinite, atunci, luaţi copilul sau copiii şi duceţi-vă în parcarea de la mall-ul Plaza România acolo unde două sute de copii sunt aşteptaţi să contribuie la ridicarea celei mai mari construcţii realizate vreodată de juniori. Participarea e gratuită, pe bază de formular de înscriere completat până pe 11 octombrie ici şa.
Evenimentul e organizat de cei de la Ikedoo care cu această ocazie mai fac una nefăcută: oamenii ăştia se apucă să pună în mişcare un laborator mobil.

Ca să citez din comunicatul lor de presă la care vă voi da şi link ca să nu ziceţi că nu aţi înţeles nimic din ce am scriu eu aici, proiectul Laboratorul Mobil IKEDOO îşi propune, începând cu anul şcolar 2014-2015, să familiarizeze copiii din şcolile din România cu procesul de educaşie prin experienţă şi să creeze o hartă a tuturor meseriilor disponibile pentru adulţii de mâine. Laboratorul Mobil IKEDOO va vizita şcoli din comunităţile defavorizate ale ţării, oferindu-le copiilor şansa de a descoperi şi folosi uneltele specifice celor peste 1000 de meserii prezente în Laborator.

Fain, aşa-i? Hai, nu fiţi cârcotaşi că e supercalifragilistică ideea şi copiii noştri vor fi încântaţi de aşa o trăznaie. Puneţi mâna şi completaţi formularele.


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes