duminică, 1 februarie 2015

Cât eşti tu plecată

N-au trecut decât două ore de când ai plecat şi fără să vreau, m-am uitat deja de vreo cinci ori la telefon. Nu, nu o să te sun, nu o să verific dacă ţi-ai adus aminte să-ţi dai hanoracul jos de pe tine. Probabil că nu şi probabil că deja eşti transpirată, pentru că în tren e cald. Probabil că iar îţi muşti buzele acolo unde au crăpat, dar de data asta nu e nimeni să-ţi atragă atenţia. Pentru că doar eu văd, doar eu vreau să corectez, să aduc aminte, să explic, să fiu pisăloagă, să fiu acolo, tot timpul, chiar şi când tu nu mă vezi şi nu mă simţi. Să ştii că nu e simplu. Uneori am un job de-a dreptul ingrat. Uneori aş vrea să-mi scot de pe mine toate grijile şi fricile şi să le azvârl ca pe o haină groasă şi lungă cu care nu mai ai ce face. Dar nu pot. Pentru că, uite, nu ai plecat decât de două ore şi  fără să vreau, m-am uitat deja de vreo şase ori la telefon, ultima dată acum două minute, exact după ce m-am gândit că probabil iar îţi muşti buzele. Să ştii că uneori buzele crapă şi de la căldură, aşa că dacă ţi-ai fi dat hanoracul jos...bine, bine, gata, am tăcut! Şi nu, nu o să te sun! O să aştept să dai tu de veste. Şi o să încerc să nu întreb nimic de hanorac. O să încerc doar să te aud, să te ascult, să mă bucur că după două ore şi tu simţi nevoia să mă suni. Mă rog, deja au trecut spre trei, dar nu-i nimic, eu sunt fericită să te ştiu bine. 

Dacă nu dai niciun semn, înseamnă că totul este în regulă, că te distrezi, că ai uitat cum plângeai aseară că o să-ţi fie dor de mine şi de casă. Şi eu îţi spuneam că te aşteaptă atâtea aventuri şi că e păcat să le ratezi de frica schimbărilor şi a dorurilor. Şi fără să vreau, parcă şi mai strâns te ţineam în  braţe, parcă şi mai tare mi se împreunau mâinile în jurul tău, în timp ce buzele mele te încurajau să pleci. Pentru că, ştii, eu de fapt, nu vreau să pleci! Dar nu pot, nu am voie să-ţi spun aşa ceva. Ţi-am zis că am un job ingrat! Şi nu, nu te mint, stai liniştită. Doar ascund. Mă ascund. Un pic. Un pic de tot. Aseară, după ce te-am pupat de noapte bună, după ce ţi-am povestit încă o dată cât de minunat va fi în tabără, după ce ţi-am spus că nici nu e nevoie să mă suni dacă totul e în ordine şi bineînţeles, iubita mea, că totul va fi în ordine, că doar mergi cu gaşca ta de prieteni la schi, aşadar aseară m-am dus la mine în dormitor şi am savurat, ca pe un fruct din care iei muşcături mici ca să-ţi ajungă, fiecare mi-e dor şi te iubesc de la tine. Am stat acolo şi am recapitulat mâinile tale încă mici pe obrazul meu, buzele care, aşa crăpate şi muşcate, nu se compară cu nimic când le simt  pe piele, respiraţia care încet, încet, istovită de ziua prea lungă,  îşi căuta cadenţa somnului. Şi atunci, fără să vreau, mi-am strâns mai aproape de corp haina lungă şi groasă de griji şi frici şi m-am gândit ce mi-o trebui mie să o trimit în tabără când sunt aşa de liniştită să o ştiu aici. 

Doar că mamele au un job ingrat. Chiar dacă vor să vadă şi să corecteze şi să aducă aminte şi să explice şi devin pisăloage şi vor să fie tot timpul acolo, ele ştiu să desfacă braţele când e nevoie. Şi să nu sune. Ele doar aşteaptă. Trei ore, dacă e nevoie. Uneori şi mai mult. Când nimeni nu le sună, ele încearcă să se bucure. Pentru că asta înseamnă că totul e în regulă. Iar când sună, să nu vă supăraţi pe ele dacă vă vor întreba tot de hanorac. Contează cum ai plecat la drum. Iar pentru mame, călătoria voastră e cea mai importantă. 

Ană, dă-ţi mamă jos hanoracul ăla că e cald în tren! Şi nu-ţi mai muşca buzele, te roagă mama şi te iubeşte!

sursa foto aici

2 comentarii:

Anonim spunea...

Cand a plecat fiica mea prima data in tabara la schi am condus-o si m-am intors acasa...m-am asezat pe calorifer si am inceput sa plang incetisor...mereu, mereu cu ochii la ceas.
Nu trec, grijile si gandurile mamelor nu trec niciodata si este firesc sa fie asa (cred eu).
In fiecare an cand o felicit de ziua ei ii scriu si spun..."si nu uita, cel mai mult pe lumea asta te iubeste mama!"
Sa se intoarca cu bine micuta schioare!

Carmen

Ioana spunea...

Merci, Carmen.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes