Dacă nu dai niciun semn, înseamnă că totul este în regulă, că te distrezi, că ai uitat cum plângeai aseară că o să-ţi fie dor de mine şi de casă. Şi eu îţi spuneam că te aşteaptă atâtea aventuri şi că e păcat să le ratezi de frica schimbărilor şi a dorurilor. Şi fără să vreau, parcă şi mai strâns te ţineam în  braţe, parcă şi mai tare mi se împreunau mâinile în jurul tău, în timp ce buzele mele te încurajau să pleci. Pentru că, ştii, eu de fapt, nu vreau să pleci! Dar nu pot, nu am voie să-ţi spun aşa ceva. Ţi-am zis că am un job ingrat! Şi nu, nu te mint, stai liniştită. Doar ascund. Mă ascund. Un pic. Un pic de tot. Aseară, după ce te-am pupat de noapte bună, după ce ţi-am povestit încă o dată cât de minunat va fi în tabără, după ce ţi-am spus că nici nu e nevoie să mă suni dacă totul e în ordine şi bineînţeles, iubita mea, că totul va fi în ordine, că doar mergi cu gaşca ta de prieteni la schi, aşadar aseară m-am dus la mine în dormitor şi am savurat, ca pe un fruct din care iei muşcături mici ca să-ţi ajungă, fiecare mi-e dor şi te iubesc de la tine. Am stat acolo şi am recapitulat mâinile tale încă mici pe obrazul meu, buzele care, aşa crăpate şi muşcate, nu se compară cu nimic când le simt  pe piele, respiraţia care încet, încet, istovită de ziua prea lungă,  îşi căuta cadenţa somnului. Şi atunci, fără să vreau, mi-am strâns mai aproape de corp haina lungă şi groasă de griji şi frici şi m-am gândit ce mi-o trebui mie să o trimit în tabără când sunt aşa de liniştită să o ştiu aici.