Vine o vreme când vocea aceea mică care te suna la birou să-ţi spună ba că e dor de tine şi că să vii mai repede acasă, ba că tocăniţa a fost de-li-cioa-să mamii, ba că afară e soare şi cald şi că vrea în parc, nu la teme, a fost deci o vreme când vocea aceea era mică şi previzibilă. Până într-o zi, cum a fost cea de ieri, când la capătul firului nu se mai auzeau nici pupici lipiţi de receptor, nici jelania de dinainte de teme, nici suspine de dor, ci doar o frază. Una singură.
- Mamaaaa, vezi că eu cu prietena mea am decis să le ducem pe bone la mall. Să stea şi ele la răcoare cât ne uităm noi prin magazine.

Avea patru luni când bona a intrat la noi în casă şi în familie. Venise femeia la interviu cu un buchet de crizanteme albe de după care tot încerca să zărească copilul de care urma să aibă grijă şi care era atât de mic în pătuţul lui, că nici nu se zărea. Mi-aduc aminte cum ajunsese să o legene ore în şir doar, doar adormea şi prunca asta ce-şi făcuse din somn cel mai mare duşman. Şi apoi când se punea cu toate bonele în cerc, în mijlocul parcului, să cânte Ursul doarme. Înclusiv cu bona prietenei cu care se ştie de când se plimbau pe alee cu cărucioarele. Şi apoi, când a luat-o pentru prima dată de la grădiniţă şi a venit mândră cu ea, pe bulevard. Şi când mă suna la birou să cumpăr  mere pe drum spre casă  că cea mică i-a comandat plăcintă. Şi uite aşa, zece ani fără un pic, zece ani care – din puiul ăla ce i se lipea de braţe doar, doar reuşea să-şi găsească acolo somnul pierdut – au făcut puştoaica de astăzi, care o scoate  în oraş, la mall.

Mă aşez mai bine pe scaun.
– Şi ia spune tu lu' mamă-ta, ce-o să faceţi voi la mall?
– Nimic special. Căscăm gura. Le lăsăm şi pe femeile astea să mai respire. Bem un suc. Prietena mea vrea să-şi ia şi ceva de îmbrăcat. Pot şi eu?
– Nu, e suficient deocamdată că duci bona la mall în loc să te ducă ea în parc.
– Păăăi, în parc mă poţi duce tu când ajungi acasă.

sursa aici