Am văzut de curând un reportaj despre Okinawa, insula centenarilor. Acolo se spune că eşti copil până spre cincizeci de ani, după care faci o pauză de câţiva ani înainte de a te reîntoarce la copilărie. Asta e tot. Nu bătrâneţe, doar revenire. Okinawa est o insula mică. Are undeva spre un milion două sute de mii de locuitori dintre care sunt destui cei peste o sută de ani. Nu este niciun secret, nicio formulă miraculoasă. Este vorba de o genă bună şi de nişte principii sănătoase care îi fac pe oamenii de aici să aibă o speranţă de viaţă de invidiat: 79 de ani pentru bărbaţi şi 87 pentru femei. În mare are legătură cu soarele, cu hrana, cu bucuria şi cu mişcarea.

Oamenii din Okinawa se bucură din plin de aer şi lumină. Fac mişcare, merg pe jos, grădinăresc şi-şi oferă un aport substanţial de vitamina D. Apoi mănâncă imens de multe legume dintre care de unele nu am auzit vorbindu-se niciodată. Le fierb puţin sau le călesc, pun mirodenii culese direct din grădină, le aşează pe frunze de banan şi au grijă să nu se scoale niciodată sătui de la masă. Există şi carne în bucătăria din Okinawa, chiar carne de porc grasă care însă este spumuită în repetate rânduri înainte de a fi servită. Şi e puţină faţă de cele aproape 300 de legume  pe care au grijă să le mănânce printre care la loc de cinste stă cartoful dulce care are un rol esenţial pentru aportul de vitamina A, C şi potasiu.

Pe insulă nu este nevoie de facebook sau Internet. Oamenii de aici vorbesc între ei, se caută, îşi povestesc, rămân aproape, râd împreună, au prieteni, organizează aşa numitul moai, un fel de cerc social unde comunitatea se reuneşte pentru distracţie şi sprijin. Tradiţia de pe insulă mai spune că e bine să ai propria ta grădiniţă de plante medicinale. Să cultivi ghimbir, pelin şi turmeric şi să le consumi zilnic sub formă de ceai.

Şi apoi, mai există un principiu. Cel care spune că, pentru a ne găsi liniştea, fiecare dintre noi ar trebui să aibă un ikigai. Un motiv pentru care să se scoale dimineaţa. Nu trebuie să fie măreţ, trebuie doar să fie şi să ne bucure acolo, pe dinăuntru. Pe noi, nu pe ceilalţi. Să fie mâna aceea a sorţii sau a vieţii, luaţi-o cum vreţi, care să ne tragă în zori din aşternut şi să ne împingă către o nouă zi cu speranţa că totul va fi bine. Ani de zile am trăit cu frustrarea unui destin prea aproape de banalitate. Mi-ar fi plăcut parcă să fac mai mult, să fiu mai mult, să pot mai mult, reproşându-mi la intervale relativ dese de timp comoditatea, teama de eşec şi de schimbare. Până într-o zi, când, întâlnindu-mă întâmplător pe stradă cu fosta mea profesoară de franceză, o doamnă deşteaptă, extrem de elegantă şi cu o graţie şi prestanţă de secol trecut, am aflat că în viaţă, draga mea, nimic nu e mai important ca fericirea, orice ar însemna asta. Aşa că luptă-te cu toate forţele şi fă-te în primul rând fericită, nu celebră. 


Peste câteva zile plec în Franţa.