Când era Ana mea mică, mititică, am cunoscut-o pe Daria. Tot blondă. Tot cu gura până la urechi. Tot la Universitar născută. Tot vreo zece luni. Tot în căruţ. Tot cu mama la plimbare. Dar ea nu era mică. Era...minusculă. Precum zânişoarele din poveşti care apar noaptea dintr-o floare. Totul era perfect, era acolo, dar mic, fragil, aproape transparent. Doar zâmbetul era la fel de mare ca al oricărui copil. Şi dragostea mamei. Cristina născuse prematur. Cu vreo zece săptămâni înainte de termen. Nu şi-a luat prunca în braţe, ci în palme. Şi a reuşit să o facă mare. Dar nu toţi reuşesc. Şi de asta e nevoie de ajutor şi de implicare.

Aşa că, o mână de oameni minunaţi printre care trei bloggeriţe pe care le cunosc personal, le admir pentru talent şi le invidiez pentru disponibilitate şi implicare- Laura Frunză, Miruna Mărgărit şi Ana Nicolescu împreună cu încă două nume de care am auzit vorbindu-se de foarte bine- Tily Niculae şi Monica Popescu, jurnalist la Itsy Bitsy, au compus şi înregistrat o poveste de Crăciun pentru a veni în sprijinul copilaşilor născuţi prematur.

Iată ce scrie Laura Frunză pe blogul ei despre proiect: Este o poveste minunată despre un copil prematur, o soră mai mare care vrea să fugă de acasă şi magia adevărată a unui unicorn de pluş. Şi, mai presus de toate, este despre dragostea părinţilor pentru toţi copiii lor şi despre atenţia pe care pot sau nu pot, uneori, să le-o acorde.

Aşadar o poveste frumoasă pe care Asociaţia Unu şi Unu, singura asociaţie de părinţi care luptă pentru drepturile prematurilor o va lansa împreună cu partenerii ei sâmbătă, 28 noiembrie, la ora 11h00, la Afi Palace Cotroceni, în zona bradului de Crăciun. Evenimentul este deschis publicului larg.

Dar nu v-am spus cum se cheamă povestea! Se numeşte Gloria şi unicornul magic şi se va putea descărca sub formă de audiobook online sau comanda sub formă de CD de aici, începând cu 28 noiembrie 2015. Banii încasaţi în urma vânzărilor vor fi donaţi în întregime către Asociaţia Unu şi Unu.

Eu nu pot ajunge pentru că nu voi fi în Bucureşti. Dar dacă voi sunteţi prin preajmă, vă recomand cu drag acest eveniment. Am un feeling că este o poveste foarte reuşită. La cum le ştiu eu pe doamnele astea de au scris-o, nici nu are cum să fie altfel.

Nu, nu eu sunt întoarsă pe dos, ci ea, cărticica din fața mea ce se dorește, conform descrierii de pe copertă, să fie o culegere de poezii cu prostii pentru copii. Povestea ei este una frumoasă. De fapt, povestea noastră, a mea și a Anei, din jurul  acestei cărți este una frumoasă. Ne-am dus și noi la Gaudeamus, la spartul târgului. Adică, chiar așa, cu câteva ore înainte de închidere, iată-ne bulucindu-ne printre oameni, doar, doar apucăm și noi să prindem ceva. După două capturi de la editura Arthur, Ana s-a oprit în fața standului celor de la Vellant. Adevărul este că oamenii ăștia au niște cărți atât de frumos desenate, încât e greu să nu-ți atragă privirile. A pus infanta mâna pe o cărticică, a început să o răsfoiască și două minute mai târziu, dă-i și râzi. Nu știu dacă voi știți cum râde fie-mea. Apăi, ea este persoana care poate să facă o sală întreagă de cinema să se prăpădească de râs doar auzind-o cum face.

— Ce-ai găsit de te amuzi așa de tare?

Cu gura până la urechi, cu vocea sugrumată de hohote și cu o criză de sughiț la purtător (râde până face crize de sughiț), vine spre mine fluturând o cărticică.

— Mama, hai să-ți citesc poezia numită „Pârț”:

În autobuzul două sute nu știu cât
Deodată a mirosit urât
Îl el erau un domn și-o doamnă tristă
Un chitarist și-o chitaristă
O casnică păroasă
Cu doi câini de rasă
Un om al străzii fericit
Într-un sac vechi de dormit
....

Hmmm, măi dar poezia asta este chiar haioasă! Îi iau cartea din brațe și mă uit pe copertă: Pe dos (scris cu literele pe dos), de Carmen Tiderle. Încep să o răsfoiesc și... nu mă mai opresc. (Aveți grijă că după două-trei, poezii, începeți să vorbiți și voi în rime și prostii!)

Este o carte de poezii cu foarte mult umor, al unui autor inteligent și plin de vervă care a știut în câteva pagini să aducă pe hârtie tot universul copilului din ziua de azi, cu micile lui probleme și cu micul lui univers populat de întrebări existențiale, de piese de Lego, de hamburgeri nesănătoși, de minciunele, de caca și de pipi, de plușuri, de ouă Kinder, de căpcăuni, de exerciții de matematică, de certuri și de frici; uneori apare și o puță, alteori doar o pisicuță.

Nu am putut pleca fără această carte de la târg. Nu am putut pentru că Ana mi-a spus foarte clar – ai trei opțiuni: ori mi-o cumperi, ori mi-o cumpăr din banii mei, dar cum nu am, tot tu trebuie să-mi dai, ori eu rămân aici să o citesc pe toată. Și am luat-o. Și a devorat-o.

Cartea Pe dos urmează să fie lansată joi, 26 noiembrie, de la orele 19:00, la Ceainăria Cărturești Verona. Dacă ea nu ar fi avut teme și eu multă treabă, zău că mi-aș fi dorit să ajung să o felicit pe autoare pentru talent și idee, iar pe ilustratorul Vali Petridean pentru minunățiile de le-a imaginat pentru cartea de față. Desenele sunt absolut fenomenale. De altfel, editura Vellant cred că este una dintre puținele care iese în evidență prin ilustrația de carte. Mai mult decât povești, cărțile lor sunt adevărate albume. Apropo, să știți că tocmai ce caută ilustratori, dacă este cineva dintre voi interesat.

Despre Carmen Tiderle am aflat că a fost director de creație la Leo Burnett, așadar cu atât mai mult merită toată încrederea pentru această carte. Conform anunțului de lansare, cartea va fi iubită de copii tocmai pentru că este scrisă pe limba lor adevărată și despre lumea lor adevărată.

Ana stă cu ea pe birou. Pur și simplu, este gura ei de aer când obosește la teme să scrie despre ce trebuie și nu ce simte.

Şi cum stăteam aşa, pe trotuar, învelită bine într-un mănunchi de raze de toamnă târzie, tot aerul din jur a început să vibreze de muzică. O voce venită parcă de nicăieri, de sus sau poate de prin ramurile cu veşmânt colorat şi foşnitor, de după nori sau poate de acolo, dintre pereţii albi ce se ridicau drept în sus, unindu-se în vârf, în formă de clopotniţă. M-am întors după muzică şi m-am lăsat dusă, ca-ntr-o vrajă, spre uşa mare şi greoaie. S-o împing? Să intru? Oare de cât timp nu mai intrasem într-o biserică? Şi de ce? Fără motiv sau încrâncenare, fără convingere că este sau nu este, ci pur şi simplu, pentru că simţeam că lipsea de acolo ceva care să mă ajute să mă las de gânduri şi să fiu doar eu.

...sau mai degrabă despre lipsa ei. Nu totală, dar într-un procent suficient de mare încât să devină deranjant. Este vorba de evenimentele consacrate copiilor. De-a lungul timpului, am ajuns la fel de fel de ateliere, expoziţii sau manifestări dedicate celor mici. De fiecare dată m-am dus unde mi s-a părut interesant şi nu neapărat unde am fost invitată. Spun asta pentru că, făcând din start o selecţie a evenimentelor, a însemnat că am fost atrasă de temă şi de idee şi în consecinţă, aşteptările au fost pe măsură.

Au trecut patru zile de la atentatele de la Paris. Recunosc că m-au redus la tăcere. Ca și incendiul din Colectiv. Pentru că atunci când moartea e foarte aproape de mine – mă rog, cel puțin eu așa am simțit-o –, tristețea mă reduce la tăcere. Nu numai tristețea, dar și consternarea. În fața nedreptății. A felului cum lumea se întoarce cu fundul în sus. Și nu doar lumea mare, ci și lumea mică, asta a noastră, asta de zi cu zi.

Am văzut revoltă și indignare. În lume și online. Că de ce s-au apucat cu toții să-și pună steagul Franței peste poza de profil și de ce nu au făcut la fel și cu steagul Libanului? Dacă ar fi să renunț complet la simbolistică și să privesc lucrurile la rece, aș spune că decizia a fost mai mult sau mai puțin a Facebook-ului. Concret, pentru Liban nu a existat aplicația care să-ți permită să faci schimbarea într-un singur clic. Pentru Paris, da. De altfel, nimeni din cei ce acuzau de parti-pris nu aleseseră cu o zi înainte să posteze niciun cedru la pozele lor de profil şi sincer nici nu ştiu câţi ştiau de atentatul din Beirut pe care presa din lume l-a readus în discuţie cu ocazia a ceea ce s-a întâmplat în Franţa. Atenţie, am spus „readus”, nu „adus”, pentru că subiectul a fost discutat în jurnale şi agenţii. Oricum, dat fiind ceea ce s-a întâmplat, se pare că aplicații de genul Recherche Paris vor exista pe reţele și pentru alte zone din lume.

Dar, cu riscul să isc polemici, aş spune că motivul pentru care mulți au ales steagul sau simbolurile Franței la poza de profil ar trebui să fie evident: mai mult decât solidaritatea cu poporul francez, cu victimele și familiile lor, gestul a decurs dintr-un sentiment de apartenență. Că ne place sau nu, Franța va fi întotdeauna mai aproape de marea majoritate a românilor decât Libanul, Tunisia sau Egiptul. Atenție, nu vorbesc de victime; nu vorbesc de francezi, ăia pe care toată lumea îi acuză de avariție, de xenofobie sau de accese de superioritate. Atentatele de la Paris au durut pentru că au lovit exact Parisul și valorile sale. Şi prin asta, toată Europa. Sigur că orice suferință și orice nedreptate din lume este de condamnat. Dar hei, nimeni nu ar fi ales să-și schimbe poza de profil cu simbolurile Franței în urma accidentul feroviar din Alsacia în care au murit cel puțin 11 persoane, 12 au fost grav rănite și alte 25 sunt în stare critică. S-a întâmplat a doua zi după atentate. Nici măcar Franța nu a avut puterea să dezbată prea mult subiectul, deși printre victime sunt mulți copii. Mai mult, este vorba despre un număr de victime aproape egal cu cel din atentatul de la Charlie Hebdo. Aşadar, până la urmă, cu părere de rău, hai să spunem că nu despre victime este vorba. Nu despre numărul lor, despre cine sunt ele, câți ani au și de unde sunt. Ci despre noi. În cazul de față, noi, europenii. Este absolut omenesc (da, știu, suntem o specie dotată cu egoism necesar instinctului de supraviețuire) să ne gândim la viața noastră atunci când auzim de moartea altora sau de un potențial pericol de moarte. Este exact ca atunci când auzi de moartea unui om şi parcă ai nevoie să auzi câţi ani avea şi din ce cauze a murit, ca să vezi dacă eşti sau nu în pericol. Iar acum suntem. Pentru că s-a întâmplat în Paris. Şi nu în Liban. Deşi atacatorul e acelaşi, nu distanţa este cea care ne face să ne trezim afectaţi mai mult de ceea ce s-a întâmplat în Franţa – şi nici numărul de morţi. Ci faptul că în mintea noastră Libanul este o zonă asociată cu războaie şi instabilitate, cu Hezbollahul şi deci cu violenţa. Asta nu face crima mai puţin oribilă, dar este ca şi cum mortul de care tocmai am auzit ar fi avut deja 90 de ani.

În schimb Franţa, lovită crunt a doua oară în mai puţin de un an, este una din părţile cele mai frumoase şi de invidiat  ale unui întreg în care ne-am luptat ca disperaţii să ajungem: UE. Atentatele de la Paris au lovit Europa direct în plex. Au fost ucişi oameni de 19 naţionalităţi. Inclusiv doi români, părinţii unui copil de un an şi jumătate. În urma atentatului, cu toţii am simţit că ne-au fost atinse valorile, călcate în picioare, şi asta a durut, a terifiat şi a provocat valul de panică şi de solidaritate ulterioară. O să fiu chiar şi mai directă: nu știu dacă toți cei care s-au declarat solidari cu Franța și Parisul sunt într-adevăr francofoni, trăiți pe acolo, cu studii sau prieteni în zonă, cu piesele lui Molière citite și filmele lui Truffaut văzute. Dar atunci când ne gândim la viața noastră, cu micile ei bucurii, cu lucrurile care ne fac plăcere sau pe care am dori să le facem, Franța este acolo. Pentru vacanțe, pentru Disney, pentru vreo bursă pentru copiii noștri, pentru felul în care știu oamenii ăia să se distreze, pentru croissante și un vin bun, pentru baghete calde la prima oră, pentru Luvru și cozile de la Tour Eiffel. Acest Paris, mon amour, pe care îl vedem scris pe atâtea t-shirt-uri, are un sâmbure de adevăr. Ca și „I♥NY”. Ambele sunt orașe-simbol ale Occidentului. Ale traiului bun şi sigur. Oraşe la care noi, românii, râvnim. Câte tricouri ați văzut voi cu Beirut pour toujours? Nu că ar fi ceva rău în asta, dar încă o dată, a-ți nega apartenența la anumite valori culturale în numele unei solidarități de facto mi se pare cel puțin ipocrit. E normal să fiu mai speriat, mai afectat și mai îndurerat atunci când se îmbolnăvește cineva din familia mea decât atunci când se întâmplă în vecini sau într-o casă străină.

Mila a fost aceeaşi pentru toate victimele, fie ele din Franța, Egipt sau Liban. Spaima a fost însă diferită. Şi cred că doar despre asta a fost vorba atunci când lumea s-a solidarizat cu Parisul, mai mult decât a făcut-o cu Libanul, Tunisia sau Nigeria. Şi nu mă refer  doar la lumea asta a noastră, mică, de zi cu zi, ci şi la cea mare. Pentru că marţi 17 noiembrie, la Bruxelles, ţările membre ale UE au aprobat în unanimitate cererea Franţei de activare în premieră a clauzei de solidaritate din Tratatul de la Lisabona, care prevede că dacă un stat membru face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state sunt obligate să-i acorde sprijin şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv militare.

Dragii mei şi mici şi mari, dar mai ales dragele mele, ce-aţi zice dacă v-aş oferi o oră doar pentru voi şi o super distracţie pentru copiii voştri? Şi nu, nu trebuie să staţi lângă ei, altcineva se va ocupa şi de amuzamentul, dar şi de culturalizarea lor. Căci este o distracţie cu iz intelectual, după cum o să vedeţi în cele ce urmează.

Aşadar, Mall Promenada îi aşteaptă pe toţi copiii cu vârste între 5 şi 12 ani să descopere Egiptul Antic în cadrul expoziţiei interactive Kids in Pyramids. Evenimentul a început pe 10 noiembrie şi are loc zilnic, până pe 4 decembrie, între 9h00 şi 20h00, la nivelul 1 unde o echipă de mentori îi aşteaptă pe cei mici cu un curs interactiv de 45 de minute despre secretele Egiptului antic. Copiii vor putea pune fel de fel de întrebări, vor afla lucruri noi despre piramide, vor participa la construirea uneia în miniatură, vor descifra hieroglife, vor vorbi despre sarcofage şi papirusuri, se vor costuma în faraoni şi Cleopatre, vor învăţa despre mumii şi se vor distra cât timp voi, dragii mei adulţi, veţi avea trei sferturi de oră doar pentru voi. Exact, să faceţi ce vreţi voi: să beţi o cafea, să bateţi magazinele, să probaţi, să cumpăraţi sau poate doar să staţi. Şi nu e nevoie să rămâneţi lipiţi de cei mici pentru a le face poze, organizatorii se vor ocupa şi de acest aspect.

Expoziţia Kids in Pyramids beneficiază şi de susţinerea Ambasadei Egiptului la Bucureşti, aşa cum reiese din prezenţa la expoziţie în data de vineri, 13 noiembrie, a Excelenţei Sale, ambasadorul egiptean în România, Mohamed Alaa Eldin Aly Shawkz El Hadidi. Domnia sa va oferi celor mici, începând cu ora 11h00, o lecţie interactivă despre cele mai importante artefacte din patrimoniul mondial- piramidele, se arată în comunicatul de presă primit de la organizatori. Turul găzduit de Excelenţa sa se va încheia cu o fotografie de grup, iar cei mici vor avea oportunitatea de a-i adresa în premieră, întrebări referitoare la istoria antică.


Să vă mai spun şi că un bilet costă 15 lei şi poate fi achiziţionat de la biroul Info Point de la parter. Pentru grupurile organizate de minim 15 copii, preţul unui bilet este de 10 lei de persoană.

Rezervările se pot face pe adresa rezervari@promenada.ro sau la numărul de telefon 0726 377 978.

Mai multe detalii, pe pagina celor de la Mall Promenada, chiar aici. 

Şi acum, frumos din partea mea ar fi să vă dau şi o invitaţie. Păi avem. Una de două locuri. Adică pentru doi copii. Că aveţi doi sau că vreţi să mai luaţi şi un prieten, important este să-mi spuneţi aici, pe blog, sau pe pagina de fb a blogului de ce v-aţi dori să meargă copilul la această expoziţie. Că vi se pare doar o idee cool sau că cel mic e pasionat de piramide sau că vreţi pur şi simplu să ajungeţi la shooping şi nu ştiţi cum să scăpaţi de copil, nu contează, orice justificare este acceptată atât timp cât o scrieţi aici. Cea mai interesantă, pertinentă sau haioasă câştigă invitaţia.

Concursul începe acum şi câştigătorul va fi desemnat de Ana (fie-mea de zece ani, pasionată de Egipt, cu mult simţ al umorului şi destul de critică cu cei din jur) mâine seară, după Vocea României. Ca să nu ziceţi că nu aţi avut timp.

Numele câştigătorului va fi anunţat pe blog sau pe pagina de fb a blogului în cursul dimineţii de sâmbătă, urmând ca ulterior să fie pus în legătură cu cei de la Mall Promenada pentru a-şi face rezervarea.

Hai să vă pun şi-o melodie pentru atmosferă şi vă aştept.

M-am întors. De fapt, cred că nici nu am anunţat că voi fi plecată. Dar am fost şi a fost bine. E şi ăsta un refugiu: să fugi, să întorci capul, să te ocupi de tine, de ai tăi şi ale tale. E bine că deja din tren ajungi să te iei cu viaţa. Nu poţi să stai cu gânduri în cap şi copil lângă tine cinci ore şi jumătate cât faci până la Sibiu. Am făcut pe drum cam cât am stat acolo. Exagerez un pic, dar am fost în Sibiu doar o zi şi jumătate. Suficient pentru o tură de oraş, una de magazine (prea scurtă pentru a fi utilă), una prin Piaţa Mică şi cea Mare, vreo câteva beri (ne-am unit forţele două mame), o pizza şi o vizită la Zoo. Care, apropo, e foarte frumoasă, cu animale mai multe decât mă aşteptam şi cu un preţ la biletul de intrare pe care pur şi simplu nu l-am înţeles: trei lei adultul şi doi lei copilul. Adică, de ce? Cum se poate aşa ceva? Cum să ceri un euro pentru două bilete de intrare la o Zoo când în alte părţi am dat zeci de euro pentru o astfel de vizită? Chiar nu înţeleg cum nu poţi să fii în stare să iei bani chiar şi atunci când ai dreptul! Pentru că  este chiar o grădină frumoasă: animalele arată mult mai bine decât mă aşteptam, sunt destul de multe, locurile ce le sunt rezervate sunt ok, grădina este într-o pădure, pe marginea unui lac, aleile sunt îngrijite, toaletele sunt curate. Aşa că măriţi, domnule, preţul la bilete aşa încât să vă permiteţi să faceţi ceva cu banii ăia! Luaţi exemplu de la Biserica Evanghelică unde preţul e de vreo 16 lei pe două bilete. Nici ăla nu e mare, dar măcar faci ceva cu banii ăia: întreţii monumentul, plăteşti femeia de serviciu, organizezi un concert.

Şi dacă tot sunt la partea de cârcoteală, să vă spun şi unde am stat. Aici. Ce mi-a plăcut a fost că au venit să mă ia de la gară şi că apartamentul avea centrală proprie şi o baie foarte curată. Ce nu mi-a plăcut a fost restul: mirosea urât, a igrasie. Aşternuturile erau un pic cam vechi şi unul avea o gaură în mijloc. Draperia nu era suficient de deasă şi la răsăritul soarelui, totul devenea luminos spre orbitor. Podeaua era foarte veche, scârţâia oribil şi era plină de pete. În bucătărie, mi-ar fi plăcut să găsesc câteva produse de bază: sare, piper, zahăr, ulei. Mai ales că fiind vorba de un apartament dotat cu aragaz, micro-unde, filtru de cafea, se presupune că te interesează capitolul ăsta. Nu am avut hârtie igienică şi bonus, nu am primit chitanţă pe banii daţi pe cazare. Aici este însă şi greşeala mea că nu am cerut. Altfel, apartamentul este situat central, la câteva minute de mers pe jos de Podul Minciunilor şi alte câteva de gară. O alternativă mult mai frumoasă, la fel de centrală şi la fel de costisitoare (100 de lei pe noapte) est apartamentul unde a stat prietena mea: Apartament Ocnei. Este mai spaţios şi cu mobilier mai nou şi mai puţin încropit. În plus, dormitorul este împărţit în două suprafeţe, fiecare cu câte un pat dublu. Plus un living cu o canapea.


Despre Sibiu, numai de bine. Îmi place mult oraşul ăsta, dar de data asta am ceva critici să-i aduc. Nu multe şi oricum, sunt toate spre binele lui. Prima ar fi că nu am reuşit să găsim în centru un local unde să nu se fumeze. Mai puţin în zona de nefumători de La Turn unde nu pot să spun că am rămas impresionată. Mâncarea a fost corectă şi cam atât. Sarmalele bune, dar mult prea sărate. Un local care mie personal mi-a plăcut foarte mult a fost numitul Schoko din Piaţa Mică. Pastele au fost foarte bune, pizza la fel şi piesa de rezistenţă a constituit-o frigiderul plin cu prăjituri. Încă mi-a rămas gândul la nişte eclere uriaşe cu ciocolată. Apropo de prăjituri: evitaţi aşa numita prăjitură uruguayană de la Restaurantul Uruguay din Piaţa Mare. Deşi descrierea sună promiţător, singura ei calitate este că e mare. Adică daţi vreo 15 lei pe o porţie uriaşă de bezea umplută cu dulceaţă de caise, cu nişte frişcă şi sos de cireşe. O bombă calorică cu un gust leşinător de dulce. Şi pentru că tot vorbim de mâncare, aş mai avea ceva de spus despre Casa Frieda. Mâncarea nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. Dar ce m-a scos cu adevărat din minţi a fost valul de cerşetori care s-a abătut asupra noastră odată aşezate la o masă de pe terasa acoperită. Am avut de toate: de la femei cu copii golaşi până la surdo-muţi, trecând prin fanatici religioşi cu probleme la cap şi sfârşind cu beţivi în sevraj. Sincer, m-a deranjat şi cred că ar trebui găsită o soluţie că e păcat de oraş. Cât despre fumat, mi se pare ciudat să nu existe spaţii pentru nefumători. Mai ales că e plin de cafenele şi bistro-uri foarte drăguţe, dar de unele nici nu te puteai apropia din cauza mirosului de fum. Şi asta o spune o fumătoare ca mine. Deci da, chestia asta cu fumatul în spaţiile publice ar trebui să înceteze. Alo, România, v-o spune chiar şi un fumător! Eu pot să mă duc liniştită afară să fumez, dar nu pot trimite copilul să mănânce în stradă.

După două nopţi de Sibiu, am urcat în trenul de Braşov pentru a ajunge la Bran. Deşi la prima vedere mersul cu trenul poate părea relaxant, se dovedeşte că este şi el plin de surprize neplăcute ca multe aventuri pe drumurile patriei. În primul rând întârzie. Aşa că după ce ai ales să dai 84 de lei pe două bilete ca să mergi cu IR şi să ajungi în două ore la Braşov, te trezeşti că pleci cu întârziere de peste jumătate de oră şi mai prinzi încă una în mers şi uite aşa ajungi să faci trei ore în loc de două, aproape cât personalul. Doar că ăla e mai ieftin, mai curat şi mai gol. Te uiţi la el cum pleacă, în timp ce tu stai cu haina strânsă pe lângă corp într-un vagon fără curent electric şi tremuri de frig. Căci da, nu e nici căldură şi nici apă la toaletă. E doar un conductor care se plânge cot la cot cu tine de ce prost merg lucrurile la CFR.

Când în sfârşit ajungi în gara din Braşov, fuga la o toaletă. Acolo, dai un leu şi cincizeci de bani şi te trezeşti cu o bucăţică de hârtie strecurată pe sub un geamlâc.
- Aş prefera să-mi rup singură, spui.
Mare greşeală. Doamna responsabilă cu hârtia se supără şi alege să te pedepsească luându-ţi de sub nas pătrăţelul de hârtie. Noroc că ai în rucsac ditamai sulul cumpărat la Sibiu (vă amintiţi că v-am spus că nu am avut hârtie), aşa că poţi să răsufli uşurat.

După ce am ales să fac o plângere în gara Braşov la adresa CFR-ului şi vagoanelor dumisale stricate şi neîncălzite, mi-am luat cea de-a doua prietenă din gară şi am luat autobuzul spre Bran. Unde am stat aici.  Şi despre care v-am povestit deja anul trecut. Singura diferenţă este că s-au mărit tarifele. Acum o dublă este 160 de lei pe noapte. Dar distracţia e la fel de mare, dacă nu şi mai mare. Pentru că, spre deosebire de anul trecut, acum am prins câteva lucruri în plus. Primul: focul de tabără de sâmbătă seara şi concertul de muzică folk. Anei i-au plăcut scânteile, mie vinul fiert, sincer nu am avut dispoziţia pentru niciun fel de flăcări şi vâlvătăi. Am beneficiat însă de o cântare live de-a Corinei. Ştiţi voi, fata cu Corso şi cu pernele moi pe care am avut surpriza să descopăr că le cântă cu nesaţ toate puştoaicele de până-n zece ani. Doar a mea şi cu prietenele ei s-au scandalizat de ciorapii cu găuri şi de fundurile la vedere ale dansatoarelor.

Dar punctul forte al sejurului la Bran a fost cursul de făcut biscuiţi. Nu neapărat pentru biscuiţi, ci pentru atmosferă. Atelierul s-a ţinut la Micul Castel care îşi trage numele de la faptul că seamănă într-adevăr cu un castel în miniatură, înconjurat de o grădină frumoasă, cu foişor şi mese de lemne. Bucătăria este exact ca cele din filmele englezeşti. O cameră mare, la demisol, cu masă lungă de lemn, cu pereţii decoraţi frumos, cu copiii echipaţi cu şorţuleţe, făcăleţe şi funduri de lemn şi cu o doamnă bucătăreasă cu păr grizonat, plină de energie şi voie bună. A cântat şi a dansat cu copiii în jurul mesei, le-a vorbit frumos, a ştiut să le capteze atenţia, i-a lăsat pe ei să-şi facă singuri modelele, i-a ajutat doar dacă au vrut-o, la sfârşit am primit pe lângă fursecuri şi reţeta tipărită.

O oră în bucătărie realmente reuşită, nu ca cea organizată de cei de la Institutul francez din Bucureşti care s-au lăudat cu atelier de gastronomie şi tot ce au făcut a fost să-i pună pe copii să înfigă  nişte  fructe pe beţe de frigărui. Atelierul de făcut biscuiţi se ţine duminica de dimineaţă şi merită din plin. Pentru atmosferă, pentru frumuseţea locului, pentru reţetă şi pentru doamna bucătăreasă care este minunată. Şi cu ocazia asta am aflat şi un secret: doamna nu este cu adevărat bucătăreasă, ci fostă educatoare şi mama patronului. Pentru că în clubul ăsta toată lumea munceşte cot la cot: mama face fursecuri cu cei mici, fiul serveşte la mese, angajaţii robotesc peste tot. Dar ştiţi ce mi-au spus? Că şefu' se poartă minunat cu ei şi-i plăteşte bine, iar ei lucrează cu drag. Şi asta se vede.

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Am fost și eu în Piața Universității aseară. Am văzut că scriau ceva pe niște foi de hârtie pe la metrou, dar n-am știut ce se întâmplă. Abia când am ajuns acasă după câteva ore am aflat de la televizor că se strângeau revendicări. Judecând după mesajele din piață, cred că au strâns o sumedenie. Și nu știu dacă e bine.

Atunci când vii cu o multitudine de solicitări te pui singur în dificultate. În mod cert nu vor putea fi satisfăcute toate – unele din motive obiective (pentru trăsnăi), altele din motive la fel de obiective (pentru că deranjează). După negocieri rămâi cu o listă scurtă care deja este mai impotentă decât selecția optimă. Iar pe urmă se prioritizează, se face un comitet, se constată... și în final nu se face de fapt nimic.

Am văzut și propuneri online. Să se dea salarii mari medicilor. Și profesorilor. Și să se finanțeze aia și aialaltă. Dar astea nu sunt decizii pe care să le ia strada. Deciziile astea ar trebui să fie rezultatul unei analize holistice a sistemului, nu decizii impulsive pe care le luăm eu și cu tine aici, în stradă.

Ce-ar fi dacă strada ar avea o singură revendicare? Ce ar mai fi de negociat? Cât de ușor ar fi de monitorizat implementarea acelei unice revendicări? Ar fi excelent – dar care să fie revendicarea aia? Spitalele? Școlile? Profesorii? Numărul de deputați?

Ei bine, eu știu ce-aș cere, dacă ar fi după mine. Aș cere oprirea corupției – pentru că de aici vine tot răul care distruge și școli și spitale și medici și profesori și, vedem acum, încheie și vieți. Eu nu știu cum să opresc corupția – dar știu ce-aș face dacă aș avea puterea să iau decizia asta.

Revendicarea mea este următoarea: statul român să contracteze un think tank aflat deasupra oricărei suspiciuni (niscai englezi ori americani, de exemplu) și să-și asume implementarea recomandărilor venite de acolo. Evident, asta în urma unor consultări bilaterale, fiindcă nici oamenii ăia nu știu ce este și ce nu este fezabil în România. Însă aș cere de la bun început să fie făcute publice comunicațiile dintre cele două echipe de-a lungul întregului proiect.

Ce-ar fi dacă chiar am găsi o cale să schimbăm ceva?

Am tot citit ce s-a scris şi am tot auzit ce s-a spus despre incendiul de la Colectiv. Am preferat să tac. De fapt, am simţit nevoia să tac. Şi să încerc să mă întreb cu luciditate şi egoism de ce m-a afectat atât de tare tragedia asta. De ce tocmai pe mine care nu cunoşteam din fericire pe nimeni care să fi fost acolo. De ce atât de profund  încât să nu reuşesc să mă gândesc la altceva de câteva zile încoace? Aş vrea să spun că e doar din omenie, milă şi empatie. Dar nu, e altceva. Să fie doar pentru că s-a întâmplat atât de aproape de mine? Pentru că moartea a fost pe cât de nedreaptă pe atât de cruntă? Pentru că erau oameni frumoşi şi nevinovaţi? Pentru că nenorocirea asta ar fi putut fi evitată dacă ar fi existat o lege de care să se ţină cont şi să se aplice cu responsabilitate? Pentru că nu s-ar fi ajuns la o asemenea dramă dacă nu am trăi  în ţara  lui Şpagă vodă?

M-a lovit oare atât de puternic pentru că peste nişte ani, într-unul din aceste cluburi ce nu îndeplinesc normele de securitate, se va duce probabil şi copilul meu? Şi chiar dacă nu va ieşi în club, există teatre şi săli de cinema pe punctul de a se prăbuşi, subsoluri de clădiri istorice transformate în baruri unde tai fumul cu cuţitul, străzi cu gropi neacoperite, şcoli fără uşi la toalete, malluri deschise înainte de terminarea lucrărilor, blocuri reabilitate cu materiale ieftine şi proaste şi bineînţeles uşor inflamabile, vecini care fac transformări în apartamente fără pic de discernământ, spitale fără medicamente şi medici, păduri tăiate ilegal, rezervaţii distruse şi lista ar putea continua, din păcate. De ce m-a durut aşa de tare? Pentru că ştim fără urmă de îndoială că se va repeta. Nu are cum să nu se repete. Doar că nu ştim când. Pentru că după incendiul asta ne-am dat seama cât de nepregătiţi suntem în cazul unei catastrofe şi mai mari. Pentru că atât timp cât o autorizaţie ISU se obţine atât de greu şi costă mult mai mult decât o amendă, vor fi prea puţini cei ce o vor cere. Pentru că în ţara unde o mână o acoperă pe alta, unde avem o gaşcă de politicieni de rang acuzaţi, condamnaţi şi totuşi bine merci, nu mai suntem atât de naivi să sperăm vreo schimbare, ci doar trişti şi frustraţi că n-am plecat la timp.

Tragedia de la Colectiv a fost una de proporţii. Pe lângă cele aproape două sute de victime reale, incendiul de vineri noapte ne-a lovit în număr neaşteptat de mare nu doar prin drama celor ce au fost prezenţi acolo, ci şi pentru că ne-a arătat pe viu, în timp real, cât e de fragil, de nesigur şi de supus norocului traiul nostru nu de pământeni, ci de români. Iar pe mine lucrul ăsta m-a speriat. Foarte tare. Atât de tare încât mai bine tac.