Casa copilăriei mele era un apartament în stil vagon. Într-un capăt era camera mea, cea cu balcon mare ce dădea spre castanul din curte şi stolurile lui de porumbei şi-n celălalt capăt era camera bunicii, cu oglindă înaltă şi măsuţă de toaletă plină de cutii frumoase, dar goale, de pudră Caron, cu scaune asortate cu spătar elegant şi cu un fel de comodă la capul patului unde, printre piepteni de os rămaşi din altă viaţă şi reviste despre China aduse de tata de prin lume, stătea ascuns, întotdeauna, plicul cu pensia.

Între camera mea şi cea a bunicii, se lăfăiau spaţioase o cameră de zi şi dormitorul alor mei. O casă mare, cu tavan înalt, într-un bloc vechi de prin centrul capitalei, fără nicio legătură cu apartamentele mărunte, cu tavan jos şi pereţi subţiri din blocurile comuniste. Aşadar, în casa copilăriei mele aveam loc. De prieteni, de petreceri, de stat la palavre peste noapte, de invitat jumătate de clasă la zilele de naştere. Atunci se deschideau glasvandurile dintre camere, se împingeau fotoliile la perete, se aşezau platouri pe masa mare şi neagră din camera mea şi casa se transforma într-un loc nerăbdător parcă să primească lume. Cât mai multă lume.

Când am apărut în viaţa lor (destul de târziu după standardul vremii), ai mei s-au văzut obligaţi să pună capăt traiului lor relativ boem de până atunci, acceptând însă să-şi ţină casa cât mai deschisă. Şi aşa a rămas până la moartea tatei. Câte unul, câte doi, poate un cuplu, poate mai multe, nu prea exista săptămână să nu ne trezim cu oameni sunând la uşă. De multe ori neanunţaţi. Şi cum am crescut într-o familie democratică, m-au lăsat şi pe mine să fac la fel. Doar că m-au învăţat să dau întotdeauna telefon înainte. Erau seri în care glasvandul se închidea între camera mea şi sufrageria cu adulţi ca să ne separăm prietenii şi să ne ascundem bârfele. Ăştia mari cu ăştia mari şi copiii la copii! Şi nu, nu erau copiii prietenilor, ci colegi de-ai mei pe ai căror părinţi îi suna de obicei mama să-i întrebe nu-i lăsaţi pe la noi să se joace? Şi-i aduce soţul acasă, mai pe seară. Nu a existat zi de naştere sau petrecere pentru mine în care mama sau tata să-mi fi impus pe cine să invit sau pe cine nu. La ziua mea veneau prietenii mei şi nu copiii prietenilor lor sau ai naşilor, mătuşilor sau ai mai ştiu eu cui. Când tata s-a dus, ochiul vigilent al bărbatului aţintit asupra fiicei adolescente s-a închis pentru totdeauna şi-n locul lui a rămas doar privirea blajină, plină de încrederea că trebuie să fie bine a mamei. Şi a fost. Ca să mă ştie în siguranţă, mi-a făcut din casă cel mai primitor loc posibil. A deschis glasvandurile, a lăsat platourile pe masă, a înfăşat perne şi a pus cearceafuri pe canapele, a acceptat, n-a întrebat şi aşa ea a primit toate răspunsurile, iar eu- toţi prietenii de care aveam nevoie. (chiar şi acum când merge Ana la ea, o lasă să fugă prin toată casa şi să scotocească peste tot, că dacă nu se distrează, copilul nu vrea să mai vină!)

În tinereţe, la liceu, ajunsesem să mă întrebe lumea dacă e mama acasă, că fără ea nu mai avea farmec petrecerea! La majorat, şi-a pus patru perne pe jos, în camera bunicii, şi a dormit acolo, cu muzica urlând şi başii vibrându-i în stomac, dar nu a spus nimic, niciun cuvânt, nu care cumva să-mi strice distracţia. Cred că nici nu i-am mulţumit cum se cuvine pentru că mi se părea pur şi simplu normal să facă asta.Aşa făcuse dintotdeauna. Credeam că toţi părinţii sunt la fel.

Eu nu sunt aşa, dar măcar încerc. O să încep chiar de mâine, de Halloween. Sper să nu fie o seară de groază. Vom merge la colindat şi după aceea, pentru prima dată, păstrăm prietenele să doarmă peste noapte la noi. Ce dacă nu sunt camere în stil vagon, ci doar un apartament mărunt, cu tavanul jos? E loc de-o petrecere. Dar un pic mai mică. Oricum, costumul e cumpărat. Tortul e comandat. Diseară mergem să luăm ingredientele pentru concursul de Masterchef pe care vor fetele să-l organizeze. Avem pregătită şi lista de filme. Şi lista de jocuri. De dat cu aspiratorul, o voi face mâine. Când o să încerc să mut şi fotoliul-pat din camera ei la noi în dormitor, poate aşa vor ajunge să doarmă toate la grămadă, cum îşi doresc. Am găsit şi o pilotă de împrumut şi două perne noi şi am pregătit şi un aşternut nou cu oi albe şi negre. Şi m-am obişnuit şi cu ideea că voi dormi pe canapea. Şi cu cea că îmi va cânta Aerosmith toată noaptea. Sper doar să-mi ţin gura şi să nu stric. Doar să mă bucur că există, că e acasă, că e fericită, că e cu mine. O să stau aşa pe canapea şi o să mă gândesc la mama. Şi o s-o sun să-i mulţumesc.