joi, 30 iulie 2015

La distanţă

Ea
Abia aştept să se termine. Nu că n-a fost bine, dar tot mai bine e la mine acasă. De fapt, nu, nu acasă, că acolo stau toată ziua la televizor şi mă plictisesc. Să fiu tot aici, la Bran, cu copiii, dar să fii şi tu cu mine. Aşa aş vrea. Uite, acum că m-am gândit  la tine, iar îmi vine să plâng. Şi ieri am plâns. Un pic. Două lacrimi care mi-au curs pe obraz şi pe care nu am apucat să le prind cu limba când mi-au trecut peste buze. Degeaba îmi spui să nu mai pun aşa de uşor totul la suflet, la zece ani e greu de tot să nu plângi când ai prins doar un crenvurst la masa de dimineaţă şi tu ai mai fi vrut. Ăia mari au apucat, dar eu am mâna mică şi nu am ajuns la timp, la platou. Şi apoi a fost şi ziua când am jucat Ţară, ţară, vrem ostaşi şi am primit un cot în tâmplă. Atunci am fugit repede în cameră şi m-am repezit la telefon pentru că simţeam nevoia să te aud şi să-mi imaginez că, dacă ai putea, m-ai lua în braţe. Dar nu ai putut şi atunci am plâns de-a binelea. Rău de tot. Şi te-am şi sunat. Ştiu că tu zici că e pentru binele meu tabăra asta cu cei de la British şi-mi place aici, dar mie mi-e dor şi cam foame. Astăzi ne-au dat varză călită cu mămăligă şi o feliuţă de bacon prăjit. Şi acum stau cu o pungă de grisine şi vreau să te sun să-ţi spun că m-am lovit. Iarăşi. La picior. Şi mă ustură. Dar simt că deja te-ai enervat că uite, îmi spui că eu văd doar părţile rele şi te sun doar să mă plâng. Şi parcă, parcă îmi vine iar să plâng şi nici nu ştiu dacă e de durere sau de dor sau de foame. Am uitat să-ţi spun că în tabără, cu profesorul de teatru, pregătim o piesă doar în engleză. Eu joc Mortul. Mă duc la repetiţie! Te iubesc!


Eu
Nici nu ştiu cum au trecut zilele astea. De când nu am mai avut nişte timp? Da, de la ultima ta excursie cu şcoala. A fost o vineri. Una singură. În aprilie. Când ai plecat acum, m-am gândit că dacă tot nu eşti acasă şi nu trebuie să mergem în parc, serile o să profit să fac ordine în dulapuri şi pe balcon. Poate merg şi la piaţă că sunt caise frumoase şi-ţi fac nişte gem. Sau poate dau o raită prin magazine. Sunt reduceri încă. Şi-ţi cumpăr ghiozdan nou că ţi-am promis şi maieul ăla cu banane de la Zara. Dar, drept să-ţi spun, am făcut cu totul şi cu totul altceva. Am stat. Şi m-am uitat la televizor, butonând cu disperare. Şi am mâncat îngheţată. O cutie întreagă. Dar am sărit peste cină. Am înlocuit-o cu o bere, în oraş. Mă rog, mai multe. Am ieşit cu taică-tu să mai vedem şi noi lumea. Am ieşit duminică şi marţi. Şi mai ieşim şi astăzi. De mâncare, nici noi nu prea avem. Un rest de salată de vinete şi nişte ardei copţi. Dar dacă tot ieşim la o bere, putem să şi mâncăm ceva pentru că oricum e infernal de cald ca să mai dai drumul la cuptor. Dar pentru mâine, când te întorci, o să mă gândesc să-ţi fac ceva bun. Sau măcar să cumpăr, depinde la cât ne întoarcem din oraş. Am luat şi nişte cremvurşti. Şi văd că tu de dor mă suni şi nu de bube şi zgârieturi, dar să ştii că deja mi-e greu să te tot aud cum te plângi la telefon că iar te-ai lovit şi iar ai păţit şi iar te doare şi după aia mă gândesc că în curând nu o să mă mai suni din tabere şi atunci simt nişte lacrimi cum stau să o ia la vale. Şi te-aş lua în braţe. Succes cu piesa! Voiam să te întreb cum te descurci cu replicile în engleză, dar ceva mă face să cred că nu e cazul.
Te iubesc!


luni, 27 iulie 2015

Pe canapea

Am curățat merele de coajă, le-am pus la fiert cu apă, zahăr și o felie de lămâie. Pentru compot. O nimica toată, un gest menit doar să-mi spele conștiința de început de luni. De dimineață, mă uitam în jur și mă gândeam la tine. Plecaseși. De suficient de multe ore încât să nu-ți mai păstreze cearceaful nici forma și nici căldura. M-am ridicat în capul oaselor și m-am plimbat prin casă, prin casa noastră, târând după mine un rest de cafea rămas de ieri. Mă uitam în jur și m-am surprins minunându-mă de câte lucruri am strâns. De cât praf s-a pus pe ele. De cât de multe ar trebui să dăm, să aruncăm. Am decis să le las acolo unde sunt. Mai bine să se uite ele la mine. Să mă vadă cum stau așa, în pijama, cu un rest de cafea de ieri, cu un film franțuzesc, știi tu,  din cel unde povestea se întâmplă acolo unde încep toate poveștile, pe dinăuntru și care nu se termină neapărat cu bine și de aceea, după un film franțuzesc este nevoie întotdeauna să dai drumul și la muzică. Și acum că am și muzică și compot, m-am gândit să te sun și să-ți spun că mi-e dor de tine și că sper că te distrezi în tabără. Eu sunt bine. Și cu totul băgată pe dinăuntrul meu, acum că am un pic de timp să văd ce mai e pe acolo.


vineri, 24 iulie 2015

Mituri şi violenţă

Am citit şi eu îngrozită despre drama fetei nenorocite probabil pe viaţă de şapte indivizi cu un comportament absolut abominabil. Nu am vrut să scriu nimic despre asta pentru că mi se pare că deja s-a spus esenţialul. Totuşi, este un aspect care nu-mi dă pace. Mai ales de ieri, de când fiica mea de zece ani s-a pierdut în parc. Adică, s-a dus cu doi prieteni să dea o tură cu trotineta şi nu a mai apărut. Nici după zece minute cum fusese înţelegerea, nici după douăzeci, nici chiar după jumătate de oră. Au revenit toţi trei abia după vreo patruzeci de minute, găsindu-ne alertaţi, cu tensiunea mărită, în timp ce ei spuneau senini că nu au simţit când a trecut timpul. Ceea ce e explicabil la vârsta lor, problematic în materie de încredere şi cu potenţial dramatic în lumea nebună în care trăim. După incidentul de ieri mă tot gândesc, fără să vreau, la ce aş fi făcut în caz de doamne fereşte. Aş fi sunat la poliţie şi...ei bine, aş fi scris pe facebook. Şi recunosc că mi-aş fi pus mai multe speranţe în facebook şi în online. Pentru că am văzut că se poate. Că acolo se face, se mişcă lucrurile şi se obţine. Acolo programul cu publicul nu este până la 14h, acolo funcţionarul nu e plecat pe teren, acolo nu eşti sfătuit să declari pierdut buletinul furat de sub nasul tău, acolo oamenii pot să se mobilizeze şi vor să intervină. Sincer, dacă nu era facebook-ul, câţi dintre voi aţi fi aflat despre violul de la Vaslui? Până şi presa află de multe ori de evenimente tot de pe facebook. Oare câte femei au fost agresate, violate, bătute măr, fără să se ştie nimic despre asta şi fără ca agresorul să păţească ceva? Atunci când un bărbat -probabil cu probleme psihice- mi-a cârpit una peste ochi în plină zi, în metrou la Universitate, nimeni nu a intervenit. Ba mai mult, am auzit un bătrânel spunându-i altuia o fi nevastă-sa, las' că ştie el de ce o bate!  

Dar hai să mă las pe mine deoparte şi să vă propun un joc al extrapolărilor. Unul în care mergem la baza culturii acestui popor român unde găsim după cum urmează: o femeie zidită de vie de către bărba-su şi pe care nu o ajută nimeni. Aia plânge şi ţipă şi niciunul din meşterii ăia nouă de rămăseseră pe acolo nu face nimic. De ce? Pentru că ştie mai bine Manole, că doar e nevasta lui. Sigur că este un mit al creaţiei, dar totuşi, o femeie însărcinată e omorâtă de vie. Şi chiar moare. Mai departe o avem pe Dochia. Fata lui Decebal, cea care ajunge de se roagă la zei să o transforme în stana de piatră ca să nu pună Traian mâna pe ea. Vedeţi voi vreun dac să sară cu pumnii şi să o apere? Nimic. Alta care moare. Problema este că nici cu mentalitatea victimelor nu stăm mai bine, pentru că ştiţi şi voi ce face ciobanul din Mioriţa când află că urmează să fie asasinat. Se resemnează. Adică, şi io ce să fac acum, asta mi-a fost soarta, aşa a vrut cel de sus. Şi tot biata maică-sa e victima în toată povestea asta pentru că ea e cea care suferă şi se dă de ceasul morţii. Avem aşadar înrădăcinată ideea că femeile suportă şi se sacrifică, că în faţa tragediilor ne resemnăm şi că atunci când disperarea e mare, trebuie să ne facem singuri dreptate pentru că oricum, autorităţile nu ne ajută. Şi atunci facem precum Vitoria Lipan din Baltagul. It seems familiar? Poate vi se pare că tonul acesta uşor ironic nu se potriveşte cu contextul actual. Dar zâmbetul mi-a pierit complet în momentul în care am realizat că trăiesc într-o ţară în care e nevoie de facebook pentru ca nişte violatori să fie condamnaţi. Pentru că ăştia şapte vor fi. Dar nu neapărat pentru fapta absolut abjectă pe care au săvârşit-o, ci pentru că s-au înfierbântat spiritele şi ştiţi voi, capul lui Moţoc vrem! Şi suntem mulţi şi cu drept de vot şi deja cunoaştem cazul cu toţii. Dar restul de violatori încă în libertate? Ăia anonimi, ăia despre care nimeni nu ştie nimic, mai puţin victima care nu a vorbit pentru că nu e sigură că vor ajunge la puşcărie.

Sunt ferm convinsă că există îngrijorător de mulţi indivizi ce au săvârşit fapte de cruzime şi de violenţă fără să fie pedepsiţi. Sunt aici, printre noi. Poate cu unii ne intersectăm pe stradă sau în metrou. Poate că unii erau acolo, în parc, când fiica mea plecase de lângă mine. Poate cu unii am ajuns, fără să vrem, să ne dăm like-uri pe facebook. Şi sper să vadă că dacă ne punem mintea, lucrurile vor sfârşi prin a fi reglate. Mai rău poate decât ar fi fost iniţial. Şi sper să vadă şi mai marii ţării ăsteia, că anumite situaţii cer soluţii. Un agresor trebuie să fie pedepsit. Suficient de tare încât să aibă imens de mult de pierdut în caz că-i vine vreo idee. E esenţial. Pentru că vreau ca atunci când îmi mai pleacă copilul prin parc şi uită de el, să-l cert că nu a venit la timp, nu să-l strâng în braţe, mulţumind cerului că l-am găsit întreg!



miercuri, 22 iulie 2015

Grecia- Sithonia

În Sithonia am mai fost. O dată. Anul trecut, o săptămână. Tot în Neos Marmaras am avut cartierul general. Nu că am fi căzut în limbă după orăşelul ăsta grecesc cu străzi în pantă, multe buticuri, cofetării şi pizzerii, ci pentru că era suficient de animat seara ca să nu ne ţiuie urechile de singurătate şi suficient de central poziţionat pe braţul Sihonia ca să ajungem relativ uşor la celelalte plaje.Şi bineînţeles pentru că există magazinaşe cu toate prostiile şi drăciile de vânzare. Just kidding, deşi am ajuns în ultima zi să stau cu infanta două ore, cu capul în soare, ca să-şi cumpere un rucsac. Din banii ei, asta ca să fie clar. Pentru cei care aveţi copii mici, să ştiţi că în Neos Marmaras este şi un trenuleţ care vă plimbă preţ de o oră pe coclauri, plus nişte tiribombe sclipicioase despre care nu pot spune mare lucru decât că există. Anul trecut am stat la o vilă relativ aproape de plaja principală. La Studio La luna. Curat, civilizat, gazda primitoare şi...cam atât. Cum plaja din Neos Marmaras nu ne-a încântat prea mult, am decis ca pentru anul ăsta să găsim un apartament mai fain şi un pic mai mare indiferent de distanţa până la plaja la care oricum nu aveam de gând să mai ajungem. Am ales Ameris Studio and Apartments.  Apartamentul e mare, format dintr-un living cu canapea extensibilă şi bucătărie, plus un dormitor. Am avut A/C în ambele camere, un balcon pe toată lungimea apartamentului, două teveu-uri, prosoapele se schimbau la două zile, iar preţul pentru o săptămână a fost de 420 euro, luat de pe booking cu o lună înainte. Singurele probleme care au însoţit această cazare au fost primo- un număr demoralizant de trepte de urcat până-n casă. Noi am stat la etajul 1 şi gâfâiam până ajungeam de la plajă cu toate sarsanalele, nu vreau să-mi imaginez ce se întâmpla cu vecinii de la trei. Secundo- locul de parcare. Locaţia nu are parcare aferentă, e posibilă parcarea gratuită pe stradă, dar acolo este o loterie să mai găseşti locuri după orele după amiezii când toată lumea se întoarcea de pe unde fusese. Ah şi încă ceva: locaţia nu are curte. Deloc. Asta ca să ştiţi dacă mergeţi cu copii mici doritori de alergătură prin iarbă. Iar proprietarii nu vorbesc engleză.

la shopping, pe Strasse, în Neos Marmaras
Dacă anul trecut ne-am petrecut timpul mai ales pe plaje cunoscute despre care am scris la vremea respectivă, anul ăsta, la sugestia unor prieteni, ne-am avântat spre locuri mai puţin umblate. De exemplu, spre capul sudic al peninsulei, în zona plajei Sykia, acolo de unde se poate zări muntele Athos şi unde se înşiră câteva golfuri minunate, cu apă limpede şi turcoaz, cu câteva umbrele şi şezlonguri aşezate în faţa unor băruleţe cu chillout music şi mai ales cu vile înconjurate de portocali şi rodii ale căror curţi se întindeau până pe plajă. Aşa că dacă sunteţi o gaşcă şi nu doar trei lunatici ca noi, căutaţi de închiriaţi o astfel de vilă mai jos de Sykia, în zona aşa numitei Hawai Beach. E superb! Dar musai cu prietenii, că altfel seara te loveşte depresia de atâta frumuseţe şi pustietate. 

pe coclauri, în zona Sykia, cu copilul pe stâncă, marea la picioare şi Athosul în spate
La polul opus se află plajele gălăgioase şi animate Lagomandra, Kalogria şi Kalamitsi. Cu diferenţa între ele că prima are două zone, una amenajată şi una sălbatică, cu o pădure de pini extraordinar de eficientă la orele prânzului când poate ţi-e lene să te întorci la hotel în aşteptarea unui soare mai domol. În rest sunt trei plaje frumoase, cu apă curată, cu fel de fel de posibilităţi de a practica sporturi de apă, cu pedaline de închiriat ca să-i citez pe vecinii noştri sârbi (mi s-a părut drăguţ cum spun ei la hidrobiciclete), cu sucuri la 3 euro, başca preţul şezlongurilor (doi euro bucata în Kalogria). Pe Lagomandra însă nu există nicio constrângere pentru bronzatul la liber pe prosopul de acasă. Ai o parcare generoasă, un chioşc pentru băuturi, snackuri şi îngheţată, totul e să găseşti un pin liber la umbra căruia să poţi rezista. Pentru că, chiar şi sub umbrelă, după orele douăsprezece nisipul arde înfiorător.

Zâmbet satisfăcător pe plaja Lagomandra
Şi acum, dragi domni, povestea ce urmează e pentru dumneavoastră. Mulţi se vor regăsi cu siguranţă în ea. Imaginaţi-vă următoarea scenă. Sunteţi la mare. Ceasul bate de orele unu. Soarele e atât de fierbinte că parcă vezi cum lasă să-i picure razele pe pământ. Aproape că nu mai ai aer de respirat. Sudoarea curge pe tine şi tot ce visezi e o halbă de bere rece ca gheaţa. Atât. În loc de asta, tu, cu două genţi colorate de plajă, umplute doldora cu creme, rochiţe, pături, sticle cu apă, gogoşi şi lopăţele, te plimbi buimac printr-o parcare cu ăla micu după tine.
- Unde mergem, tata?
- Unde spune mama. Luăm plajele la rând şi ne distrăm organizat.

Am râs noi de ne-am prăpădit de bietul om prăbuşit de atâta soare şi planificare, dar nici al meu soţ nu era prea departe. Pentru că în cinci zile am vrut să văd cât pot de multe, am decis să-l bat la cap pe al meu şi să ne aventurăm cu maşina şi pe drumuri mai puţin umblate. Şi anume, la sugestia aceloraşi prieteni (Rucsandra şi Florentin îi cheamă, na, ca să nu mai fiţi curioşi), ne-am dus pe plaja din Aretes, lângă Toroni,  unde pentru a ajunge trebuie să înfrunţi o bucată de drum forestier de vreo doi kilometri. Apoi, love and peace! O plajă frumoasă, cu nisip negru în apă, cu o tavernă unde am mâncat în premieră gavros cu sos de muştar, cu un complex fain de apartamente şi cu o apă caldă ce se colora în roşu sub soarele apusului. Frumos. Recomand.

Aretes. Şi cu noi. Şi cu complexul de apartamente în spate.
La insistenţele copilei, am repetat şi anul acesta ziua petrecută pe mare cu bărcuţa închiriată. Dacă vă tentează o astfel de experienţă, vedeţi că preţuri mai bune sunt aici.  Noi am închiriat de pe plaja din Vourvourou, exact la intrarea în localitate e o tăbliţă cu un semn către centrul de închiriere de pe plajă. Centru e impropriu spus. E efectiv o gheretă de dimensiunea unei cabine telefonice de pe vremuri, cu o masă de plastic şi trei scaune la fel, şi cu un nene bun vorbitor de engleză care ne-a dat barca cu 65 de euro pe zi plus combustibil, faţă de 80 şi chiar o sută cum cereau alţii. Preţul e mare şi ce pot să vă spun este că nu e chiar o experienţă uşoară, ca şi cum te-ai plimba cu vaporaşul. Principala problemă o constituie soarele. Arde ca naiba şi la un moment dat am ajuns să stăm cu tricouri pe noi. Bărcuţa are copertină, dar nu reuşeşte să acopere totul. În plus, dacă vreţi să opriţi în apă, ca să săriţi din barcă, e oribil de greu să urci înapoi. Nu prea ai de ce să te ţii. Partea bună este că ai suficient spaţiu de depozitare şi atunci poţi aduce pe barcă de toate: cutia frigorifică cu mâncare, apă, bere, cafea, tricouri, creme de soare, umbrelă şi prosoape pentru plajele unde vei acosta. Din păcate, nu cred că se poate închiria pe jumătate de zi. Barca este pentru cinci persoane în cazul în care aveţi cum să vă mai combinaţi cu o familie.

În Grecia. Mulţumite.
Final nu am. Doar regrete. Că s-a terminat. Atât. Şi sper că nu se vor supăra grecii pe români fiindcă şefa delegaţiei FMI la ei în ţară e una de-a noastră. Măi oameni buni, să nu ne faceţi figura, că ne stricaţi planurile de vacanţă multora dintre noi.
marți, 21 iulie 2015

Ca fetele

Vine o vreme când vocea aceea mică care te suna la birou să-ţi spună ba că e dor de tine şi că să vii mai repede acasă, ba că tocăniţa a fost de-li-cioa-să mamii, ba că afară e soare şi cald şi că vrea în parc, nu la teme, a fost deci o vreme când vocea aceea era mică şi previzibilă. Până într-o zi, cum a fost cea de ieri, când la capătul firului nu se mai auzeau nici pupici lipiţi de receptor, nici jelania de dinainte de teme, nici suspine de dor, ci doar o frază. Una singură.
- Mamaaaa, vezi că eu cu prietena mea am decis să le ducem pe bone la mall. Să stea şi ele la răcoare cât ne uităm noi prin magazine.

Avea patru luni când bona a intrat la noi în casă şi în familie. Venise femeia la interviu cu un buchet de crizanteme albe de după care tot încerca să zărească copilul de care urma să aibă grijă şi care era atât de mic în pătuţul lui, că nici nu se zărea. Mi-aduc aminte cum ajunsese să o legene ore în şir doar, doar adormea şi prunca asta ce-şi făcuse din somn cel mai mare duşman. Şi apoi când se punea cu toate bonele în cerc, în mijlocul parcului, să cânte Ursul doarme. Înclusiv cu bona prietenei cu care se ştie de când se plimbau pe alee cu cărucioarele. Şi apoi, când a luat-o pentru prima dată de la grădiniţă şi a venit mândră cu ea, pe bulevard. Şi când mă suna la birou să cumpăr  mere pe drum spre casă  că cea mică i-a comandat plăcintă. Şi uite aşa, zece ani fără un pic, zece ani care – din puiul ăla ce i se lipea de braţe doar, doar reuşea să-şi găsească acolo somnul pierdut – au făcut puştoaica de astăzi, care o scoate  în oraş, la mall.

Mă aşez mai bine pe scaun.
– Şi ia spune tu lu' mamă-ta, ce-o să faceţi voi la mall?
– Nimic special. Căscăm gura. Le lăsăm şi pe femeile astea să mai respire. Bem un suc. Prietena mea vrea să-şi ia şi ceva de îmbrăcat. Pot şi eu?
– Nu, e suficient deocamdată că duci bona la mall în loc să te ducă ea în parc.
– Păăăi, în parc mă poţi duce tu când ajungi acasă.

sursa aici
luni, 20 iulie 2015

Grecia – Lefkada


În Lefkada, după baie
După ce v-am lăsat să admiraţi odrasla care începe, zic eu, să promită a deveni gagică mişto, hai să vă povestesc pe scurt cum a fost marea noastră de anul ăsta. În primul rând, ne-am luat inima-n dinţi şi am decis să rupem tradiţia ultimelor veri şi să nu mai dăm prin Thassos. Nu numai pentru că anul trecut a fost mai trist decât ne-am fi dorit, ci mai ales pentru că ne-am decis să mai vedem şi altceva. Şi am ales să băgăm un new entry şi anume Lefkada, preţ de o săptămână, ca apoi să revenim la un oldies but goldies, aka Sithonia, unde mai aveam nişte plaje neexplorate, rămase tot de anul trecut. Aşadar, două săptămâni de Grecie în plină criză, din care o să vă povestesc o mică parte, vorba Adei Milea, pentru cine a ascultat al său Apolodor. 

Astăzi însă, doar partea întâi. O parte care a început în forţă cu noi, la Bucureşti, la unsprezece seara, cu bagajele întinse-n toată casa, fără de cazare pentru prima noapte de drum (căci am decis să spargem drumul spre Lefkada în două, ca să doarmă şi don şofer) când... ni se ia lumina. Şi dă-i şi fă bagaje pe întuneric, la lumina telefoanelor mobile, călcând prin valize, împiedicându-ne unii de alţii şi încercând să găsim totuşi o cameră de hotel pentru a doua zi. Şi am găsit-o. Pe autostrada care trece pe lângă Salonic, la câţiva kilometri de Oreokastro, o aşezare micuţă, cochetă şi cu multe terase şi cofetării. Cazarea asta de se cheamă Hotel di Tania este absolut perfectă pentru o noapte de tranzit cum s-a dorit a fi a noastră. E în câmp dar are parcare, piscină, grădină, chiar şi un leagăn pentru copii, micul dejun este bun, iar camera este super spaţioasă, cu o baie cam cât dormitorul fiică-mii. La momentul la care am ajuns noi, hotelul era plin de români în drum spre Lefkada. Totuşi, dacă vreţi să profitaţi de pauza de drum ca să vizitaţi şi Salonicul, v-aş sfătui să staţi chiar în oraş, pentru că altfel aveţi de mers ceva cu maşina. 

Aşadar, după o primă noapte de bere şi repaus, am pornit-o în zori spre Lefkada, în chiar ziua referendumului. Despre insula asta opiniile sunt foarte împărţite. Ba că e minunată, ba că plajele sunt oribile şi cu pietre, ba că marea este spectaculoasă, ba că distrugi maşina pe serpentine şi curbe, ba că e apa rece, ba că sunt valuri prea mari. Un singur aspect a reuşit să se bucure de unanimitate: tunelul care leagă insula de continent şi care te face să scapi de toate inconvenientele feribotului. Nu am auzit pe nimeni să se plângă până acum de el. Şi nici nu aţi avea de ce. E un tunel ok. Şi insula e foarte ok, fără însă să te facă să ţopăi, de la început, într-un picior, de bucurie că eşti acolo. După o săptămână de bântuit prin Lefkada, aş spune că e foarte important cu ce o compari şi ce vârstă au copiii. Spre deosebire de Thassos sau Sithonia, insula asta are plaje destul de greu accesibile, cu pietriş în loc de nisip, cu apă destul de adâncă şi cu valuri. În plus, drumurile sunt cu multe curbe, cu pante abrupte și cu serpentine, aşa că dacă vă ştiţi cu probleme cu rău de maşină, mai bine staţi cuminţi în alte locuri. 

Pe plaja din Gialos

Pentru că în familia noastră avem doar un singur înotător certificat şi două exemplare care se agită spasmodic aproape de mal (nu cred că e cazul să vă mai spun din care categorie fac parte), am ales să ne facem tabăra în Vasiliki, în sudul insulei, unde cred că este singura mare cu intrare lină în apă, cu nisip pe fundul mării şi cu apa mică, mică până-n zare. Vasiliki ăsta este un portuleţ drăguţ, cu câteva taverne, câteva magazine şi câteva vaporaşe. La vreo doi kilometri de el se află Ponti, aşezarea în care am campat noi aici. O cazare pe care o recomand din toată inima pentru că este literalmente cea mai curată cameră de hotel pe care am avut-o vreodată pe lumea asta. Prosoapele şi aşternuturile se schimbau zilnic, toată mobila era modernă, ustensilele de bucătărie sclipeau. Din păcate, fiind la primul etaj, nu vedeam marea de pe balcon care deservea dormitorul şi nu livingul, cel puţin la camera noastră. Hotelul avea câteva camere, o curticică mică ce împrejmuia casa, plaja se afla la 50 de metri, tot aşa şi tavernele, iar vizavi era un supermarket.

Ce trebuie însă să ştiţi dacă mergeţi în Ponti ăsta este că plaja de aici este faimoasă pentru windsurfing. Pentru că în fiecare zi, la orele prânzului, undeva după 13h, începe brusc să bată un vânt care o ţine aşa până seara şi care îi face pe windsurferi să ia cu asalt marea din dreptul plajei Vasiliki şi Ponti. Partea proastă cu vântul ăsta este că bate aşa de tare încât după amiază nu reuşeşti de fel să te mai încălzeşti ca să-ţi doreşti să mai intri în mare. Para concluir, dacă ajungeţi în zonă, plajă puteţi face doar între zece şi unu la prânz. De ce zece? Pentru că soarele răsare de după o stâncă şi până nu ajunge sus pe cer ca să încălzească cum trebuie apa mării, nu-ţi doreşti să intri în ea. Doar că din toate aceste inconveniente, grecii au înţeles ceva: că ar fi de dorit să lase accesul liber la piscine. Pe principiul dă şi mie, nu fi naşpa, hotelierii se ajută între ei şi cine nu are piscină proprie poate să-şi trimită clienţii la vecini. Acolo bei şi tu o cafea, îi iei şi lu' ăla micu' un cico şi te bălăceşti în ape străine, fără probleme. 

Pe străduţele din Agios Nikitas
Hai să trecem şi la partea turistică şi anume ce făcurăm noi în Lefkada şi ne plăcu. Păi, în primul rând, dacă aveţi un copil căruia îi plac valurile, atunci o să fiţi bine serviţi. Sau poate am nimerit noi o perioadă mai agitată din toate punctele de vedere, dar am prins valuri mari cam peste tot. Din ce am apucat să vedem, trei plaje mi s-au părut mai potrivite pentru cei mici: cea din Vasiliki despre care v-am mai spus, cea din Nikiana despre care nu e mare lucru de spus decât că, fiind pe coasta de est, deci spre continent, apa e mai caldă, dar plaja practic nu există. E o aglomeraţie de pietre şi pietriş pe marginea şoselei. Dar golful e frumos şi apa nu foarte adâncă.

Cea de-a treia are şi o poveste. Este plaja din Agios Nikitas, un orăşel d-ăla de vezi prin filme şi vrei şi tu. Un sat pescăresc pe marginea unui golf cu apă caldă şi nisip în mare, cu taverne care coboară pe străzi în pantă, mărginite de leandri şi de lămâi, cu feţe de masă cu carouri şi cu baclavale şi prăjituri cu miere ce se lăfăie pe mese în lumina roşiatică a unui soare ce nu se lasă culcat cu una, cu două. Partea şi mai interesantă cu acest orăşel este că, odată ajuns pe plaja lui, poţi lua un taxiboat care  te duce şi aduce de pe plaja din golful următor şi anume Milos. Şi acum, aşezaţi-vă comod în fotolii, că urmează o poveste. Aţi auzit probabil de păţania noastră cu croaziera, nu? Dacă nu înţelegeţi la ce mă refer, luaţi de citiţi aici. Tot ce am obţinut sunt câteva poze ca cele de mai jos şi certitudinea că deşi nu am rău de mare, sigur am rău de uscat. Pentru că după vreo patru ore de stat pe valuri, am avut senzaţia toată seara că se mişcă pământul cu mine şi că risc să vomit în orice moment.

Cu plaja Egremni în spate

Și... s-a stricat
Frustrată fiind că mi s-a dus naibii croaziera, am zis că măcar pe plaja din Milos să ajungem – auzisem numai lucruri minunate despre ea.  În prima zi, am ratat taxiboatul. A doua oară când ne-am înfiinţat la punctul de îmbarcare, am aflat că programul este de la 11h la 18h, cu ultima plecare spre Milos la şaptesprezece şi ceva. Adică, prea târziu pentru noi. În ultima zi de stat în Lefkada, am decis să mai încercăm o dată. Ne-am trezit de dimineaţă şi am ajuns la barcă la timp ca să aflăm că în ziua aia nu mai merge nimic pe Milos fiindcă sunt valuri foarte mari. Mă uit prostită la marea care mi se întindea cuminte la picioare – niciun val. Unde naiba văd ăştia valuri? Până la urmă am avut ocazia să mă găsesc faţă-n faţă cu ele, pentru că bărcuţa a plecat într-un final, lăsându-ne lângă un ţărm efectiv înghiţit de o mare hulpavă şi teribil de mânioasă. Aşadar problema nu era pe mare, ci la mal, la coborârea de pe barcă care era practic ridicată de valuri precum un cal care se ridică în două picioare.

După o isterie generală de ia bagajul, aruncă umbrela, prinde copilul, vino, dă-te, ţine-mă, etc, iată-ne ajunşi pe cea mai frumoasă plajă cu cea mai senzaţională mare pe care am văzut-o în Lefkada. Când, ce să vezi, privirele îmi pleacă de la albastrul ireal al mării amestecat cu spuma valurilor dezlănţuite, spre personajul din faţa mea: un domn la vreo şaizeci de ani, cu pletele albe acoperite de o pălărie de cowboy şi care dirija circulţia pe insulă, ajutându-ne să trecem de stâncile lovite de valuri, dând dintr-o mână şi fluturându-şi puţa sub privirile înmărmurite ale fiică-mii. Când nu a mai existat niciun dubiu că omul cu pricina este într-adevăr în fundul gol, Ana a început să se strâmbe toată, făcând cu voce tare bleeeah, bleeeah, nu care cumva să existe vreun dubiu legat de motivul disconfortului ce-i fusese creat. Problema cu domnul nu era că făcea nudism (erau mai mulţi pe plaja Milos în pielea goală) ci, că n-avea, frate, stare să stea naibii într-un singur loc. Se tot plimba cu mâinile la spate şi puţa-n vânt, motiv pentru care aşa i-a şi rămas numele la noi în familie.

Dar altfel plaja din Milos este fabuloasă. Se poate ajunge şi cu maşina şi apoi pe jos, printr-o pădure de pini – dar nu ştiu cât de lung sau de greu e drumul pe această rută.

În valurile de pe Milos


Milos
Dintre orăşele pe care le-am văzut în Lefkada, cel mai mult mi-au plăcut Agios Nikitas, Levkas (care este şi capitala insulei), Nydri şi Karya, un orăşel descoperit întâmplător, undeva în pădurile din centrul insulei şi pe care vi-l recomand, mai ales la orele prânzului, când pe plaje căldura este deja dureroasă – aici, la umbra unor platani uriaşi din piaţeta centrală lată de două taverne, puteţi aştepta liniştiţi cu o bere în faţă să treacă zăduful.

La o tavernă în Karya
Despre capitala insulei nu pot să vă povestesc prea multe pentru că am stat doar câteva ore, într-un soare oribil ce era să ne provoace o cruntă insolaţie. Ce pot să vă spun însă este că aici, pentru prima dată de când mergem în Grecia, ne-au cam făcut la bani la o tavernă. Pe lângă un coperto cam exagerat (ştiţi voi, vreo doi euro că ţi-au pus masa şi tacâmuri) și pe lângă o greşeală la notă, ne-au cerut pe o bere mai mult decât era trecut în meniu, pe motiv că în meniu figurau, chipurile, doar berile la sticlă, iar noi cerusem la halbă care e mai scumpă (exact, halba era mai scumpă). Diferenţa nu era mare, dar atitudinea a fost îndeajuns de supărătoare încât să decidem să dăm o raită pe la poliţie (ăştia cică nu au Protecţia consumatorului) să-i rugăm să ia legătura cu restaurantul, măcar aşa poate se gândesc să treacă toate produsele în meniu ca să nu existe dubii.

Despre Nydri, mi s-a părut frumuşel, foarte animat; de aici se pleacă şi în croaziere, e plin de taverne şi magazine, cred că e frumos seara mai ales dacă vă place să staţi la o cârciumă şi să căscaţi gura la lume, dar nu are plaja practicabilă, din ce mi s-a spus. Cică foarte aproape de oraş, la doar 3 kilometri, se găseşte o cascadă pe care noi nu am văzut-o. Asta ca să ştiţi ce se poate face prin zonă.

Porto Katsiki
Şi ajungem acum şi la plajele alea celebre despre care vorbeşte toată lumea. Pe Egremni, aia cu sutele ei de trepte la care înjură tot poporul, am văzut-o în ziua cu croaziera. Adică am coborât pe ea de pe vapor, ne-am bălăcit un pic printre valuri (v-am zis că noi am prins doar valuri), m-am tăiat în talpă într-o pietricică şi după vreo oră eram înapoi pe vapor la timp să aflu că se stricase cu totul. Apa e într-adevăr foarte frumoasă, turcoaz, dar personal nu m-am putut bucura cum se cuvine pentru că eram prea mulţi oameni deodată pe acelaşi petec de pământ.

La Porto Katsiki (sau Tsatsiki cum am ales noi să-l botezăm în glumă), am ajuns după orele 17h şi a fost mult mai bine. Soarele nu mai dogorea îngrozitor, nici nu mai era foarte aglomerat, în plus valurile păreau mai domoale. Există şi o tavernă la capătul scărilor de unde descind pe plajă nişte omuleţi îmbrăcaţi în galben care vă pot lua comanda direct de pe plajă. Există şi parcare şi mai ales sunt doar o sută de trepte, uşor coborâbile. Iar pozele pe care le puteţi face de sus, cu golful în spate, merită din plin experienţa.

Pe plaja de nisip din Ponti
Nu ştiu dacă o să mai mergem vreodată în Lefkada. Poate nu foarte curând. Drumul din România e lung, iar insula e străbătută de serpentine şi curbe strânse, ceea ce nu face traseul prea plăcut şi relaxant pentru cel care conduce. Nu prea poţi să te bucuri de peisaje în timp ce eşti la volan. În plus, accesul la plaje e de multe ori o aventură în sine. Nisip nu prea există. Marea se adânceşte repede. Plajele frumoase nu sunt amenajate şi am nevoie de o umbrelă de soare. Şi totuşi, am plecat din Lefkada de doar câteva zile şi deja mi-e dor. Tare. Iar asta, zic eu, e semn bun.
luni, 13 iulie 2015

Grecia azi

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Această postare este despre situația din Grecia, așa cum se vede din Grecia. Pentru cei grăbiți: până acum, e la fel cum o știți.

Suntem în vacanță la mare în Grecia din week-endul trecut. Am plecat din țară sâmbătă dimineață (4 iulie); seara am dormit lângă Salonic, iar duminică (ziua referendumului) am ajuns în Lefkada. Azi (12 iulie, când am început să scriu acest post) am plecat din Lefkada și am ajuns în Sithonia după amiază. Urmează să ne întoarcem în țară sâmbăta viitoare.

Acum 10 zile, înainte de a pleca încoace, am auzit câte-n lună și în stele despre situația din Grecia – că nu e combustibil, că Xulescu nu se mai poate întoarce din Grecia, că țara e în prag de răzmeriță, că nu se pot scoate bani de la bancomat, că nu mai acceptă nimeni carduri. Toată lumea cu care am vorbit ne-a sugerat la modul foarte serios să ne luăm la noi suficientă motorină pentru dus-întors (Lefkada e la mama dracului, trebuia să umplem portbagajul cu canistre).

Am decis să alegem calea de mijloc: n-am făcut nimic special. Nu am luat canistre la noi, dar am făcut plinul la ultima benzinărie din Bulgaria. Totuși – aflasem că Grecia era în prag de răscoală din cauza referendumului – am renunțat la hotelul din centrul Salonicului în favoarea unuia plasat dincolo de centura orașului. Să ne înțelegem, ne-am documentat explicit să aflăm care-i piața istorică a orașului (îi zice, adecvat, Piața lui Aristotel) – fiindcă acolo se vor strânge țăranii răsculați cu furci și topoare care ne vor da musai foc la mașină. Ocazie cu care am ratat pentru a mia oară să vizităm Salonicul.

vineri, 10 iulie 2015

Croaziera de 40 de euro

Pe scurt. Așa o să fie povestea mea de acum. Nu pentru că nu aș avea mai multe de povestit, ci pentru că nu reușesc să mă țin bine pe picioare. Hei, nu am băut nimic, nu vă mai gândiți la prostii. Doar am fost în croaziera vieții mele. Am avut de ales între trei vapoare –  și timp de trei zile pe malul mării din Lefkada ne-am tot întrebat dacă să fie cel cu tobogan, sau cel cu roșu cu nume greu de pronunțat, sau poate cel grecesc și bleu? Până la urmă l-am ales pe cel grecesc și bleu – Nidri Star. Sau altfel spus, l-am ales pe cel care s-a stricat încă de la plecare; pe cel care după o primă oprire pe plaja aia cu multe trepte a cedat cu totul și ne-a vânturat preț de două ore și ceva pe mare ca să ne aducă înapoi pe țărm. Adică n-a mai putut opri nicăieri pentru baie și ne-a dus înapoi la punctul de plecare cu viteza melcului – tocmai bine cât să știi c-ai pierdut toată ziua dar n-ai făcut ce planificaseși. Mă rog, am recuperat jumătate din bani, dar nu mi-am recuperat ziua pierdută. Vorba soțului: „draga mea, la patruzeci de ani toate încep să se strice!

Pentru moment vă las cu câteva poze făcute cu telefonul, până voi putea să depăn povești grecești cum se cuvine.




joi, 2 iulie 2015

Treizeci şi şase

Când eram mică, îmi doream o păpuşă mare, blondă şi cu părul lung. O păpuşă care să poată sta în picioare, lângă mine şi cu care să mă joc de-a eu sunt mama şi ea e fetiţameaceamare. Mi-ar fi plăcut să stau să-mi plimb mâinile prin părul ei cu bucle blonde care ar fi trebuit să-i ajungă musai până la mijloc. Şi ce rochii i-aş mai fi făcut şi ce de codiţe şi fundiţe i-aş mai fi pus!Şi cum aş mai fi aşezat-o pe un scăunel doar al ei şi i-aş fi ţinut prelegeri minunate cum doar mamele ştiu să facă!

Nu am avut niciodată o păpuşă mare, blondă şi cu părul lung. Niciuna să-mi semene. Am avut însă un bebeluş. Adus de mama de undeva de la Slobozia, înfăşurat într-o hârtie maronie şi urâtă, ca şi cum ar fi fost un bebeluş de pripas, şterpelit de cine ştie pe unde. Dacă nu ar fi fost tare şi de plastic, ar fi adus bine de tot cu un prunc adevărat. Un sugar de câteva luni, cu capul bălăngănindu-se în toate părţile şi cu buzele exagerat de roz, formând între ele o găurică unde trebuia, chipurile, să înfigi o suzetă minusculă, de plastic. Ce-mi plăcea la bebeluşul ăsta era că putea fi îmbrăcat cu fel de fel de tricouri şi bluziţe rămase din prima mea copilărie. Ce nu-mi plăcea era că, de fiecare dată când vorbeai cu el, îi cădea inevitabil capul într-o parte, lăsând să-i scape o privire piezişă care suprapusă peste buzele roz,  îi dădea un aer înfricoşător. 

Dar îi făcusem o garderobă frumoasă. Şi avea şi nişte ghetuţe! Mărunţele, găsite într-un cufăr mare unde se adăposteau amintirile la noi în casă. Lucruri vechi şi de demult, despărţite între ele de săculeţi cu levănţică. Şi ghetuţele astea ale bebeluşului meu de jucărie erau cam ca cele pe care le-am luat ani mai târziu pentru bebeluşul meu adevărat. Da, da, pentru tine, Ană. La început ai avut nişte botoşei minusculi, cât un deget de-al meu de om mare. Roz şi pufoşi ca nişte vise de prinţesă. Câteva luni mai târziu, mi te aduc aminte cum te ţineai ţeapănă, direct în picioare, pe o tarabă de magazin, uitându-te pieziş la vânzătoarea care se chinuia să-ţi potrivească pe talpa grăsună şi minusculă primele tale ghete  adevărate, d-alea de călcat asfaltul şi pământul.

Iară eu mi-am adus aminte aseară de ele şi dacă aş fi fost acasă şi nu ai fi râs de mine poate că m-aş fi apucat să le caut printr-un fund de sertar. Să le mai ţin o dată în palmă şi să le aşez apoi, cu grijă, lângă sandalele de ţi le-am cumpărat ieri. Să le lipesc de ele, picior mic lângă picior mare, talpă de pui mic lângă talpă de om crescut şi să lăcrimez ca proasta, tu, Ană, că iată, a venit vremea de-ţi cumpărai ieri şi primele tale sandale de la raionul pentru femei. 36.




 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes