Diminețile. De fapt, și mai bine ar fi....ah, diminețile! Pentru că din momentul în care grădinița sau școala intră în viețile noastre, ritmul începuturilor de zi ni se schimbă dramatic. In primul rând, apar noi ritualuri. Nu știu cum o fi la voi, dar îmi aduc aminte că atunci când Ana era în grupa mică, în primele dimineți de trezire pentru grădi îmi era așa de milă de ea să o scol încât o duceam în brațe, semi adormită, pe canapea, și o lăsam câteva minute la desene până îi încălzeam niște lapte. La sfârșitul grădiniței, ritualul nostru de început avea deja statut de regulă, deși copilul cântărea vizibil mai mult. Am ajuns să renunțăm de comun acord la acest obicei când într-o dimineață, am cedat și, în loc să o duc în brațe, am târât-o efectiv până în camera cu televizorul.

Cu televizorul e o întreagă istorie. El îmi servește în primul rând mie. Adică, de când era mică, o propteam pe Ana la desene când aveam și eu nevoi și dorințe, altele decât cele de a sta lipită de ea. La trei, patru ani, la ora 7h00 de dimineață, profitam de niște desene ca să o las să se dezmeticească și să înghită totuși ceva la micul dejun. O să spuneți: cuuuum, mănâncă în sufragerie? Aaaaah, da. Mai mult, recunosc că micul ei dejun nu face parte din categoria "sănătos, echilibrat, plin de vitamine, un strop de sănătate în farfurie de cum răsare soarele". Ba dimpotrivă,  ar zice unii. Propriu zis, e vorba de niște lapte cu o felie de pâine cu unt și gem sau miere. Atât. Problema este că, ca și mine, copila nu prea reușește să înghită nimic la zece minute după ce s-a trezit. Ar trebui, probabil, să o scol și mai devreme și să-i dau timp organismului să ceară ceva de mâncare. Sau poate că e doar o chestiune de obișnuință. Sau poate că dacă ar vedea pe masa din bucătărie aranjate frumos farfurioare cu fel de fel de chestii apetisante, ar accepta un mic dejun consistent. Problema este că pentru toate cele de mai sus ar însemna ca eu să mă scol și mai devreme decât acum. Ei bine, răspunsul meu este nu. Clar. Mai ales că Ana începe școala la 7h30 a.m. Adică încep să văd lumină afară când ea e deja în hol și se încalță. Așa că nu, nu mă voi trezi mai devreme.

Tot la capitolul dimineți cu ferestre închise ca să nu se audă țipetele din interior figurează și chestiunea întârziatului. De regulă, noi nu întârziem. Doar că aproape de fiecare dată, suntem cât pe ce să întârziem, iar dacă nu o facem este pentru că stau tot timpul cu ochii pe ceas și hai-hai cu mâncatul, hai-hai cu dusul la baie, hai-hai cu îmbrăcatul și plecatul. In primii ani de grădiniță și de școală, încercam să fiu și eu gata de birou când ieșeam cu Ana pe ușă. Nu vreți să șțiți ce drame se consumau în zori, în casa noastră! Hai odată cu baia că am și eu nevoie! Mănâncă mai repede că în cinci minute plecăm și tu nu te-ai spălat! Păi cum să mă spăl, că până acum te-ai machiat tu în baie! Lucrurile au început să se detensioneze când am decis să trag pe mine o pereche de blugi și un tricou, să o duc la școală și apoi să mă întorc acasă, să-mi beau cafeaua și să mă pregătesc și eu. Cu adevărat am scăpat total de dramele matinale în momentul în care a ajuns să o ducă altcineva la școală. Si anume bunicul care i-a spus clar: vin să te iau la șapte și zece. Nu ești gata, nu mai vin!

Cam așa în casa noastră. Acum, vă las. Mă duc să-mi beau cafeaua în liniște, să așez pe farfurioară, lângă ea, doi biscuiți cu cereale, să profit apoi de un gel de duș cu miere și să schimb apa la flori. Și pentru că am timp, voi sta preț de câteva minute în fața dulapului, gândindu-mă cu ce să asortez primăvara de afară. Se anunță soare și 18 grade.

Iar acum, rândul vostru. La voi cum se petrec diminețile? Vă treziți, vă duceți să alergați în parc, la întoarcerea acasă va apucați să faceți sucuri de fructe proaspăt stoarse pe care le serviți alături de boluri cu iaurt bio cu cereale și fructe uscate, după care vă treziți copiii într-un zâmbet si o îmbrățișare și ei vă răspund la fel? Spuneți-mi că nu e așa, vă rog...

Când tata și mama s-au căsătorit și au decis să se mute la "casa lor", tata nu a vrut să plece fără bunica. Mama lui. Fiu unic, crescut doar de ea pe post de singurul scop în viață, transformat în unicul bărbat demn de iubirea ei, tata și-a luat mama și abia apoi s-a căsătorit. Am crescut așadar într-o casă cu un bărbat și trei generații de femei care, din punctul lui de vedere, îi ofereau echilibrul perfect de care avea nevoie. Nu conta că în spatele ușilor din bucătărie se duceau adevărate bătălii și lupte de gherilă, fiecare dintre noi încercând să-și delimiteze de bine, de rău, o bucățică de spațiu personal. Apoi tata a murit, bunica s-a lăsat să moară de durere, spațiul s-a mărit, ca și mine. Din casa alor mei, am ajuns direct în casa noastră. Practic am făcut pasul mare și am trecut dintr-o familie într-alta, dintr-un salt, fără pauză. Să nu stai vreodată cu soacra sau cu mine în aceeași casă! Asta îmi tot zicea mama de la primii băieți care au început să se perinde prin viața mea. Și am ascultat-o, gândindu-mă că dacă sunt stăpână la mine-n bucătărie, lucrurile se vor aranja de la sine.

Se tot vorbește în ultima vreme (de fapt se vorbește de mult, dar acum am început și noi să deschidem urechile) de importanța copilăriei în viața adultului. De acești primi ani care au puterea de a influența totul. Cred că nu este vorba neapărat de a prelua modelul propriei familii, ci de faptul că văzute la părinții noștri, multe comportamente sunt inconștient validate. Ni se par în regulă, ok, poate nu minunate, dar fiind cunoscute, știm ce să facem cu ele și atunci le repetăm fără să vrem. Nu am luat-o pe mama să stea cu mine, e drept, dar am continuat să am nevoie de acordul ei, să știu că pentru fiecare decizie de a mea, mama dă din cap afirmativ. La rândul meu, mi se părea normal ca cea mică să-mi caute în permanență aprobarea, ca și cum fără ea, nu s-ar fi putut mobiliza în a lua vreo decizie. E complicat să știi ce trebuie și mai ales ce vrei să faci când viața ta- toată viața ta- s-a desfășurat într-un grup. Chiar minuscul, dar grup. Din start, traiul în comun presupune compromisuri, renunțări, negocieri, frustrări. Sigur, de partea cealaltă există și un șir considerabil de beneficii. Din păcate, experiența arată că în momentele de criză  trebuie musai să te concentrezi pe propria persoană ca să poți răzbi. Ușor de zis, dar cum faci dacă tu habar nu ai cum ești de fapt, ce vrei de fapt, cât din ce ai e al tău și cât nu, cât din ce oferi e pentru că vrei și cât pentru că trebuie, cât din ce ți se întâmplă e efort și cât plăcere? Și mai ales, ce faci tu cu tine când rămâneți doar voi doi? Cum te înțelegi? Cum te accepți? Te placi? Iți ești indiferent? Te ierți? Te ocrotești?

Tata nu știa să-și ducă supărările de unul singur. Se refugia inconștient lângă maică-sa. Tata se supăra des și când o făcea îți întorcea spatele și nu mai voia să vorbească. Pe undeva, tata era încă copil. Toți bărbații sunt copii! Vă sună cunoscut? Problema este că pentru a fi copil e nevoie obligatoriu de o mamă. Oricare ar fi ea. Ca e propria mamă, că e soția, că e iubita, nu contează; marea majoritate a femeilor nu găsește nimic ciudat în a deveni mame. Ba dimpotrivă. Ne place. Ei bine, doamnelor, este ciudat. Și nu este normal. Nici să-ți iei mama după tine când te căsătorești, cum a făcut tata, nici să transformi bărbatul de lângă tine într-un copil cu hachițe, nici să responsabilizezi prematur proprii copiii pentru că, nu-i așa, te-ai trezit mai mult sau mai puțin singură cu o listă nesfârșită de "to do-uri" și nimeni în jur dispus să te ajute, nici să te minți că e în regulă pentru că așa era și la tine-n familie și nici să renunți la tine pentru că nu mai are rost, oricum e prea târziu.

Cred din ce în ce mai tare că nu poți să ajungi să te placi și să te accepți cu adevărat dacă nu petreci timp doar tu cu tine. După ce tata și bunica nu au mai fost, îmi aduc aminte că abia așteptam să mă întorc de la școală cât mama era încă la serviciu, să dau drumul la muzică și să vorbesc cu voce tare, prin casă. Poate părea bizar, dar era felul meu de a mă relaxa și poate de a mă descoperi, întrebându-mă efectiv "băi, fată, tu ce ți-ai dori?". Nu ai cum să răspunzi sincer la această întrebare când trebuie să ții cont și de ceilalți. Când trebuie să vorbești tot timpul în șoaptă, pentru că e lume în jur.  Și atunci, din păcate, noi, femeile, ajungem de multe ori să mințim. Să ne mințim. Nici nu mai răspundem la această întrrebare, îi întrebăm direct pe ceilalți. "Tu ce vrei să mănânci?" zice. "Păi, nu știu, ce vrei și tu.", zici. Deși, știi bine că nu e așa. Dar ce-o să faci, să obligi toată familia să mănânce rață, că-ți place ție? Sau să gătești separat? Nu mai bine faci tu un pui și ai terminat bâlciul? Abia când îți regăsești un spațiu al tău, abia când poți din nou să-ți vorbești cu voce tare, abia atunci poți să începi prin a-ți spune adevărul. Chiar dacă doare. Nu contează, d-aia e important să fii singur ca să poți plânge și urla fără să ții cont de ceilalți.Si asta cred că e valabil pentru oricine, bărbat sau femeie. Valabil și dureros. Pentru că doar adulții pot sta singuri. Iar creșterea de la stadiul de copil la adult se face greu și cu scrâșnit din dinți.

E foarte riscant să treci dintr-un grup într-un altul, fie el și minuscul, fără o haltă tu cu tine. Nu suntem făcuți să ne lăsăm deoparte fără să ne producem răni serioase. Indiferent cât de mare ne e puterea sacrificiului, instinctul de supraviețuire e și mai mare. Cred că e întrecut doar de iubirea pentru copii. D-aia am scris toate astea. Că poate într-o bună zi, Ana să le găsească, să le citească și pe lângă sfatul de a nu sta nici cu mine, nici cu soacră-sa, să-și ia timp să se crească întâi pe sine și apoi pe alții.

Ieri, în taxi, în drum spre Școala centrală unde urma să o las să-și dea olimpiada la mate. Fie vorba între noi, aveam amândouă un chef de concurs duminică, de dimineață, la o oră la care tot omul normal ar fi stat  în vârful patului, cu o cafea/ceai/lapte/ciocolată și o carte/tabletă/WhatsApp/facebook/revistă/ochii pe tavan. Deci nu, problemele și exercițiile cu șiruri de numere, jdemii de necunoscute sau paranteze la puteri greu de pronunțat nu ar fi intrat niciodată în sfera preocupărilor mele. Și nici ale Anei care s-a trezit că a luat olimpiada, din întâmplare. "Ne-a zis profa că, dacă vrem să participăm la faza pe școală, putem să o facem. Și m-am băgat și eu să văd cum e. Mamă, prima oră m-am uitat ca proasta la subiectele alea și apoi, pac, pac, mi-au picat două fise, am făcut două dintre probleme și iată-mă la faza următoare." Așadar, ieri, în taxi. Ana povestea nu știu ce despre o prietenă. "Șiii, mi-a zis, auzi, bă, tu ți-ai făcut proiectul la geografie?" Intervin, sfătos. "Nu mai folosi și tu bă-ul ăsta, e cam urât!". 'In fine, poate că nu mi-a zis bă, ci mă". Eu o țin pe a mea.  Nici mă nu e prea ok. Folosește și tu..." Nu apuc să termin, că-mi ia vorba din gură. "Mama,  dar eu nu le folosesc. Nici pe mă și nici pe bă. Eu zic cu bre!" Simt că mor. "Cuuum? Pe ăsta de unde l-ai mai scos?". Se uită la mine îmbufnată. "Nici ăsta nu e bum? Hai că nimic nu-ți convine în dimineața asta. Ceva trebuie să folosesc. Zi-mi tu pe care dintre ele și ăla rămâne". Intre timp, taxiul oprește.
- Haide, bre, că am ajuns! zice șoferul, abținându-se cu greu să nu râdă.

O las așadar la concurs. O oră jumătate mai târziu, sms: eu am ieșit, tu pe unde ești? Eram pe drum. Când ajung, o văd mulțumită tare. "Am făcut aproape tot", zice. "N-am știut un subpunct". Mă abțin cu greu să o întreb de ce atunci a ieșit mai devreme în loc să se mai gândească. Pare însă că-mi ghicește gândurile. "Mama, pur și simplu obosisem să mă gândesc. Cât să mai fi stat așa, aiurea?" Adevărul este că are și ea dreptate. Până la urmă e duminică, ora prânzului, cine naiba vrea să și-o petreacă făcând calcule.
- Acum, mergem la cârciumă? zice și pleacă veselă, sărind de pe un picior pe altul.
Adevărul este că, de când era mică, Ana se bucură de ieșitul în oraș, la masă, cum alții se bucură de mersul în parcuri de distracții. Doar la vederea meniului, ochii i se luminează  și-i simți nerăbdarea de a se vedea cu farfuria în față. Nu știu dacă "așa e ea" sau dacă faptul că dintotdeauna, la restaurant, am lăsat-o pe ea să-și aleagă ce să mănânce (făcându-i, eventual, unele sugestii), am încurajat-o apoi să comande singură (ocazie cu care și-a exersat engleza prin alte țări) și, în plus, să "scape" la chestii pe care nu i le cumpăr în mod normal. De exemplu Nestea sau mai știu e ce desert. Bref, dacă vrei să o cucerești pe fie-mea, atunci musai să o scoți în oraș. Pe lângă mâncatul la cârciumă, mai există ceva care o umple de bucurie: animalele. De orice fel, oriunde. Că o duci la Zoo, la călărie, la expoziții de feline, în ograda, la delfinariu, orice e viu, drăgălaș, jucăuș și nu e om, îi provoacă Anei chiote de bucurie. Ei bine ieri, le-a avut pe amândouă. Pentru că olimpiada a avut loc pe strada Icoanei, am decis să rămânem în cartier și ne-am dus să mâncăm la Shift. Il știți? Dacă nu, puneți-l pe listă: local mișto (vara cred că e foarte fain să stai în grădină), personal tânăr și simpatic, mâncare foarte bună și pentru toate gusturile. Ana și-a luat un hamburger de casă cu cartofi prăjiți (că doar nu cu brocoli), iar eu am luat așa numitul platou oriental (vreo 30 de lei, ar fi ajuns liniștit pentru două persoane) cu lipie, hummus, tabouleh, falafel si o salată de linte excelentă.Plus un pahar de vin roșu și un smoothie de ananas, cu măr verde și lime. Cu totul, 95 de lei. Doar că în banii ăștia am avut parte și de smotocit, mângâiat, scărpinat două bucăți de patruped absolut delicioase: un buldog bălos și calin și un Jack Russel care spera să obțină și el de mâncare dacă nu de la masa stăpânei, atunci de la oricare alta. Așadar, un prânz care a salvat total o dimineață mult prea intelectuală pentru cheful amândurora. Și ca să avem și o după amiază la fel de interesantă, Ana s-a decis să afle mai multe despre comunitatea gay.
- Cam care este procentul de oameni gay în lume?
Mă uit pătrat, mai degrabă intrigată că eu nu mi-am pus niciodată această întrebare.
- Habar nu am. Dar sunt destui.
- Daaar, atacă din nou, poți să devii gay fără să te naști așa?
- Cred că da. Cred că poți să încerci  și să descoperi că e ok sau să fii foarte dezamăgit de relațiile din trecut și să ajungi gay. Oricum, de-a lungul istoriei, au tot existat referințe despre relațiile dintre parteneri de același sex. Nu e ceva de dată recentă.
Se pare că subiectul e pe placul ei, așa că continuă.
- Daaar, poți să fii și așa și așa?
- Păi, da. Se numește bisexual.
Stă un pic pe gânduri și trage o concluzie:
- Adică în cazul ăsta, îți place pur și simplu persoana, indiferent de ce  sex are. Il iubești așa, ca om, pentru ce e el.

 Disclaimer: Acesta nu este un post plătit sau sponsorizat. E pentru că așa vreau eu.

Dragii mei, după cum vedeți soarele e tot acolo unde l-am avut și ieri ceea ce înseamnă, zic eu, că există speranță că se apropie primăvara. Dacă la asta mai adăugăm și că azi e vineri și că- pentru cei care nu au copii cu olimpiadă la mate duminică, de la nouă dimineața- urmează două zile de relaș, atunci avem toate motivele să ne bucurăm (voi, că eu sunt d-aia cu olimpiadă) și să profităm. De ce? Păi, avem promoții. Le-am găsit pe mail și le dau și eu mai departe, mai ales că știu sigur că sunteți câțiva cu dor de ducă.

Haideți să o luăm în ordinea prețurilor și să începem cu Blue Air care are un discount de 20% la toate zborurile cumpărate între 17 și 19 februarie, cu perioada de călătorie până pe 28 octombrie 2017. Adică, timp berechet! Pentru cei care se feresc de low cost-uri, nu e cazul. Adică na, sigur că nu beneficiezi de aceleași condiții ca la un zbor de linie, dar poti liniștit să-ți cumperi din aeroport un sandvici sau o sticlă de apă, dacă tot ai economisit pe biletul de avion. Știți că puteți să intrați cu pachețel în avion, da? Nu e nevoie să dați 10 lei pe o sticluță cu apă plată. Nu că la tonomate ar fi mult mai ieftină, dar tot nu ajunge la banii ăștia.

Totuși, dacă Blue Air nu vă surâde, nu-i nimic, avem și Tarom. Cu o promoție bună, dar cu niște constrângeri. Propriu zis, în perioada 16 - 26 februarie 2017, puteți cumpăra bilete începând de la 79 de euro pentru călătoriile dus-întors efectuate în perioada 01 - 31 martie 2017 (data ultimului retur), pe curse operate TAROM. Și avem așa:

• 79 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Atena, Istanbul, Roma, Munchen;
• 99 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Belgrad, Bruxelles, Chişinău, Hamburg, Frankfurt, Larnaca, Londra, Sofia, Viena şi între Iaşi şi Munchen şi între Sibiu şi Munchen;
• 119 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Amsterdam, Budapesta, Salonic, Stockholm şi Valencia şi între Iaşi şi Londra, Madrid, Tel Aviv.
• 139 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Barcelona, Beirut, Madrid, Paris, Praga şi Tel Aviv şi între Cluj şi Viena.

Singura problemă- pe lângă perioade de călătorie (cam din scurt, dacă e să mă întrebați pe mine), este că locurile sunt limitate.

Ce mai avem? Păi avem Târgul de turism de la Romexpo care a început joi, 16 februarie și se termină duminică, pe 19 februarie. Dacă nu aveți cum să ajungeți, puteți găsi ofertele de la târg și în agenţiile TUI TravelCenter sau Eurolines. Saaaau, mai există o posibilitate pentru a vă găsi o vacanță ieftină. Cei de la Vola au lansat un Târg online de oferte turistice. Cea mai simplă metodă de a beneficia de promoțiile lor este să vă înscrieți la newsletter. Ca idee, există o sumedenie de city break-uri cu prețuri începând de la 109 euro pentru Roma cu avion și două nopți de cazare sau 119 euro pentru o escapadă de trei nopți la Milano, cu avion inclus. Vă las un link aici și uitați-vă voi, în tihnă, dacă vă surâde ceva.

Cam asta ar fi. Hai că aveți de unde alege. Iar dacă bugetul nu e propice pentru călătorii în momentul ăsta, rămâneți cu weekendul și soarele de afară. Știți voi, o plimbare pe afară, prin piață, nu costă nimic.

Mă las păcălită de o rază de soare ce se lasă peste faţa domnului de la geam şi dau să mă aşez pe scaunul rămas gol lângă el. Aproape că-mi îngheaţă fundul instantaneu şi deşi încerc să mă obişnuiesc cu răceala plasticului de sub mine, mă ridic ca arsă. Fixez cu ochii mijiţi raza de soare şi mă gândesc că probabil e încă pui şi nu a reuşit să încălzească decât un pic de sticlă şi un pic dintr-un obraz. Atât. Scaunul rămâne glacial şi neocupat, timp în care eu mă ţin în picioare, atârnată de bară şi cu privirea lipită pe geam. În staţie la Rosetti, o femeie vinde zambile. Cinci lei pentru un fir roz şi bleg care însă are puterea, o ştii prea bine, să-ţi schimbe toată ziua dacă ar fi putea fi al tău. Dar nu. Nu merită te dai jos pentru atâta lucru. Mai ales când ştii cât ai de stat la 90. Marile schimbări vin din interior, îţi spui în gând, în timp ce troleibuzul te poartă departe de zambile şi raze de soare.

Cobor la a treia, păşind cu atenţie nu care cumva, pe asfaltul înnegrit de noroi, să fi rămas lipită vreo pojghiţă de gheaţă. Dar nu. E doar asfalt, cu puţină apă murdară lăsată acolo de astă iarnă. Mă surprind gândind iarna la trecut şi doar ideea că gata, s-a terminat, mă face să zâmbesc. În Cişmigiu, iarba doarme încă udă şi mototolită sub un strat anemic de zăpadă. Deja arată ca un pled cu indice caloric scăzut. Nu mai este pilota de acum ceva vreme. În faţă, o alee se întinde lungă şi neagră ca o pauză-n gândire. Doi măturători cu haine verzi şi mături rare vin spre mine, scuipând seminţe şi râzând naiba ştie de ce. Umblă cu capul gol şi fără mănuşi şi zâmbetul ştirb pe care mi-l aruncă ăl mai tânăr îmi aduce aminte că mai e un pic şi vine 1 Martie. Încă doi, trei metri şi aleea lungă şi neagră va lua sfârşit. La capătul ei, un morman de zăpadă stă ţanţoş şi sigur pe sine. Dar până atunci, mai e de mers. Şi  raza aia  de soare, aia de dimineaţă sau în fine, una la fel ca aia, vine cu mine, mă împinge de la spate, pare că mi se încurcă între picioare ca şi cum ar vrea să mă ţină pe loc, ca şi cum mi-ar spune că nu rezolv nimic dacă ajung în iarna de la capătul aleii. Pentru că nu ştiu dacă doar mie mi se pare, dar pe unele alei a venit primăvara. Sau cel puţin aşa mă las eu păcălită.

Dragii mei, știu că în mod normal astăzi ar trebui să vorbim mai mult despre noi, ăștia marii, decât despre cei mici, dar cum nu putem să ne ocupăm de noi dacă ei nu sunt bine, aș vrea să vă povestesc un pic despre o inițiativă absolut lăudabilă. Este vorba de dorința de a înființa o a doua linie de gardă Peditel 1791 unde puteți telefona și cere gratuit sfatul unui specialist atunci când cel mic nu se simte bine și nu aveți de unde aduce un doctor sau cum ajunge la spital. O să las mai jos câteva rânduri din comunicatul de presă și apoi revin cu câteva cifre importante, zic eu. 

Peditel 1791 a ajuns supra aglomerat, mai ceva ca in camera de garda. Si pentru ca noi vrem sa-i ajutam real, profesionist, prompt si cu empatie si blandete pe parinti, vrem sa aducem a doua linie de garda concomitenta, ca deja am depasit lunar peste 4000 apeluri. Astfel ca, ne-am inscris pe Bursa Binelui- platforma BCR de donatii prin card, necomisionate. https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/Peditel-1791-Sfat-medical-pediatric-prin-telefon-non-stop 

Campania pe Bursa Binelui durează până mâine, 15 februarie 2017. Știu că este din scurt, dar credeți-mă câteva minute ajung pentru a întinde o mână de ajutor. In momentul de față, proiectul se află pe locul 4. Așadar, mai are nevoie doar de un pic  de susținere pentru a se clasa între primii 3 și a primi astfel de la BCR o finanțare de 5000 de euro.

Costul unui apel este 10 lei și acoperă cheltuielile cu medicii specialiști, cu o linie de gardă, chiria numărului 1791, internet cu banda garantata și IP fix, spațiul de funcționare, cheltuieli administrative, echipamente IT. Eu, când am fost cu Ana ultima dată la pediatru, am plătit consultația 150 de lei. O sumă mare, dar poate și mai important, o sumă pe care un procent semnificativ de părinți  nu și-ar permite-o în veci. Si atunci să nu ne mire că, conform unor cifre puse la dispoziție de Fundația Părinți din România, între 2014 și 2016, 79% dintre adulții români și-au tratat copiii după ureche, pe baza informațiilor culese de pe net. In aceste condiții, Peditel și-a făcut extraordinar de bine treaba, dacă stăm să ne gândim că 72% din sfaturile date de specialiștii de la capătul firului au fost aplicabile la domiciliu. Este foarte important ca acest telefon să rămână gratuit pentru a putea beneficia de el cât mai multă lume, mai ales în mediul rural.

Pentru aceia dintre voi care doresc să știe mai multe despre acest call center pediatric non stop, aflați că în momentul de față el dispune de 11 medici specialiști care asigură 26 de protocoale medicale și trei gărzi pe zi. Proiectul are un soft medical dedicat, o centrală telefonică doar a lui și sistem de telefonie VOIP.


Așadar, dacă vreți să ajutați, azi este momentul. Nu cred că jumătatea voastră se va supăra dacă veți luați un leu sau doi de la cadoul ei de St Valentin pentru a da mai departe. Până la urmă, știm cu toții foarte bine că dacă se îmbolnăvește cel mic, adio cină romantică!

Nu știu să spun dacă la cei aproape doisprezece ani ai ei e mare sau încă nu. Cred că depinde întotdeauna și cu ce compari. Dar știu că nu e o vârstă plăcută și nici ușoară. E cu ochi dați peste cap, cu câte o ușă trântită, cu ton răstit, cu lacrimi, cu "nu am chef", cu "tu nu înțelegi", cu "lasă-mă" și uneori chiar și cu "nu vreau". Dar, la fel de bine, după ce trece valul, este și o vârstă cu "ia-mă-n brațe", cu "pot să stau cu tine?", cu "am nevoie să vorbim", cu "te iubesc cel mai mult", cu "vreau să rămân mic". Pre-adolescența sau adolescența mică cum se mai numește e grea în primul rând pentru cine o trăiește efectiv și abia apoi pentru cel asupra căruia se răsfrâng efectele. Și mi se pare de bun simț să o știi atunci când te înhami să ai grijă de niște copii de vârsta asta.

Ana a fost în tabără. De schi. La Sinaia. Când am înscris-o, nu știam mai nimic despre oamenii ăștia. Nici acum nu știu prea multe. Am mers pe mâna tatălui unei prietene cu care a mea a vrut musai să schieze. De la început, prețul mi s-a părut mai mare decât în cazul celorlalte tabere în care a fost, dar știu că și stațiunea e mai scumpă decât Azuga sau Bușteni și în plus, hotelul a avut mai multe stele decât cele din anii trecuți. Pe lângă preț, al doilea lucru care m-a surpris neplăcut a fost faptul că plecarea copiilor nu s-a făcut din București, ci a trebuit fiecare părinte să-și aducă personal copilul în tabără. Da, da, ați înțeles bine: pe lângă cei 2000 de lei pentru o săptămână de schi (cam atât a rezultat adunând la prețul afișat pe site costul echipamentului și al schi pass-ului), am mai pus și banii de tren la dus și benzină la întors. Dar, am zis că na, până la urmă, unde merge suta merge și mia și măcar să fie Ana fericită și să se distreze. De distrat, s-a distrat. Dar cu fericirea a fost discutabil.

Motivul? "Era, mami, o doamnă acolo, cu noi, care era drăguță doar cu cei mici. Pe noi, ăștia marii, nu înceta să ne critice și să ne amenințe!" Am cunoscut-o și eu pe respectiva doamnă. Tânără și frumoasă. Mie mi-a părut și drăguță, mai ales că m-a asigurat că va avea mare grijă de copii. A uitat însă să-mi spună și nici pe site nu era specificat că nu prea știe cum să se poarte cu ăștia mai mari și da, poate mai vocali. Poate că la doisprezece ani, un copil cu niște părinți cu capul pe umeri, o să se simtă prost să te audă pe tine, instructor, spunându-i "dacă nu schiezi bine, îți dau cu bățul la fund". Nu mai spun că nici măcar nu te va lua în serios pentru că știe bine că există pe lumea asta mulți adulți care, în lipsă de argumente, recurg la amenințări, doar-doar câștigă respect. Eu știu că e greu. O cunosc pe Ana și știu bine că poate fi sarcastică și chiar neplăcută. Dar chiar nu e nevoie să o aud plângând la telefon pentru că a fost făcută obraznică pentru o glumă prost înțeleasă si apoi amenințată că va fi pârâtă mamei. Măcar de m-ar fi sunat cineva, tot ar fi fost în regulă. Dar nu. E mult mai simplu să vorbim vrute și nevrute, că na, sunt copii și ce-or să ne facă acum?!

Eu înțeleg și poziția adultului exasperat. Eu însămi sunt pe poziția asta de multe ori. Ințeleg și faptul că există zile proaste și glume deplasate. Dar nu înțeleg cum poți să lucrezi cu copiii, dacă nu știi să te porți cu ei. De fapt, să fiu sinceră, înțeleg și asta. Pentru că așa e la noi, nu pentru că așa e normal. Dacă "a dormit bine, a mâncat tot (apropo, e absolut dezgustător să obligi pe cineva să termine tot din farfurie sub amenințarea că nu primește desert; nu mai spun că mi s-a cerut o listă de alimente pe care Ana nu le mănâncă și într-o zi a primit exact felurile cu pricina), a schiat, nu și-a rupt nimic și nu s-a îmbolnăvit" atunci tabăra a fost un succes. Poate pentru organizatori. Dar pentru copilul meu care a alunecat (ca bleaga, probabil) cu clăparii în picioare și s-a proptit cu capul de un zid, a fost trist să vadă că, deși plângea, nimeni nu a consolat-o, ba mai mult, a și fost certată că nu e atentă. Imi pare rău dacă am prea multe pretenții, dar eu am plătit nu ca să îi ocup zilele de vacanță cu sport și aer curat, ci în primul rând ca să îi ofer o săptămână de relaxare și de distracție. Pentru că asta vrem cu toții în timpul liber, așa-i?

Știu că vacanța s-a terminat. Dar vor mai fi și altele și orice greșeală poate fi îndreptată dacă se dorește. In rest, a fost bine. A mâncat, a dormit, a schiat, nu și-a rupt nimic și nici nu s-a îmbolnăvit.

Din seria "ce mai citesc copiii noștri atunci când nu stau pe telefon sau tabletă", am primit de la Corint Junior trei propuneri care, zic ei, ar merge pentru vârsta de 10-12 ani (Ana va face în curând 12). Cum pachetul abia ce-a venit de o zi, e prematur să vorbim despre succesul poveștilor la noi în casă. Ce pot însă să vă spun deja este că toate cele trei cărți arată foarte bine, au titluri care au făcut-o pe Ana să le răsfoiască pe loc și subiecte numai bune pentru un  copil de vârsta ei. Apropo, chiar dacă își zice rockeriță, a primit geacă de piele de la Moșu' și  petrece în oglindă cam tot atâta timp cât petrece la teme, Ana e încă copil în mintea ei, așa că iubește cărțile cu povești amuzante. Si cele trei par că răspund așteptărilor ei.


Hai să vă spun și câte ceva despre subiectele celor trei cărticele. Goana după cașcaval a britanicului Chris Mould povestește aventura unui mic echipaj de pirați (mic la propriu, e vorba despre niște omuleți) care trebuie să răscumpere cu cașcaval o pisicuță răpită de niște șoareci. Pentru asta, marinarii mărunței vor fi nevoiți să se aventureze în locul acela înghețat numit frigider.

Cu un titlu care îi va face pe numeroși școlari din România să viseze cu ochii deschiși, Puii de extraterestru mi-au răpit învățătoarea este, zice-se pe copertă, o poveste scrisă de Pamela Butchart, câștigătoare a premiului Blue Peter best story award (nu cunosc acest premiu, dar sunt sigură că e de bine). Vă citesc de pe copertă: "Izzy și prietenii ei sunt de-a dreptul uimiți când domnișoara Jones începe să fie drăguță cu ei. Până la urmă, ea este învățătoarea care zâmbea pe ascuns atunci când, mai demult, Maisie Miller cădea de pe scaun. Apoi, pe catedra ei a apărut un ursuleț de pluș care avea scris pe burtică: "ești grozavă"! Domnișoara Jones chiar nu e genul care să aibă un ursuleț de pluș. E mai degrabă genul care urăște- cățelușii- și- crede- că- pisicuțele- sunt- urâte. Și în momentul acela și-au dat seama ce se întâmplă- domnișoara Jones a devenit extraterestru. Iar acum încearcă să-i transforme și pe ei în extratereștri. Fugiți!!!"

 Cea de-a treia carte este de altfel cea care mi-a atras mie atenția de la bun început datorită ilustrațiilor semnate Gabriel Poenaru. Paradisul lui Mimi și Tibi este o cărticică scrisă de Ioan Antoci, cel care, în 2009, a luat premiul pentru cel mai bun scenariu din Europa Centrală și de Est la Festivalul de la Cannes cu scenariul Câinele japonez. In povestea de față, "monștrii din lumea virtuală invadează lumea reală pentru a o subjuga și a o distruge. Mimi, Prințesa Războinică și Tibi, Vânătorul de Monștri pornesc într-un război pe viață și pe moarte pentru salvarea lumii".

Așadar, trei titluri numai bune să umple timpul celor mici și să-i distreze cât noi, ăștia mari, ieșim un pic la aer, să vedem ce mai e nou prin Piață.