Mă las păcălită de o rază de soare ce se lasă peste faţa domnului de la geam şi dau să mă aşez pe scaunul rămas gol lângă el. Aproape că-mi îngheaţă fundul instantaneu şi deşi încerc să mă obişnuiesc cu răceala plasticului de sub mine, mă ridic ca arsă. Fixez cu ochii mijiţi raza de soare şi mă gândesc că probabil e încă pui şi nu a reuşit să încălzească decât un pic de sticlă şi un pic dintr-un obraz. Atât. Scaunul rămâne glacial şi neocupat, timp în care eu mă ţin în picioare, atârnată de bară şi cu privirea lipită pe geam. În staţie la Rosetti, o femeie vinde zambile. Cinci lei pentru un fir roz şi bleg care însă are puterea, o ştii prea bine, să-ţi schimbe toată ziua dacă ar fi putea fi al tău. Dar nu. Nu merită te dai jos pentru atâta lucru. Mai ales când ştii cât ai de stat la 90. Marile schimbări vin din interior, îţi spui în gând, în timp ce troleibuzul te poartă departe de zambile şi raze de soare.

Cobor la a treia, păşind cu atenţie nu care cumva, pe asfaltul înnegrit de noroi, să fi rămas lipită vreo pojghiţă de gheaţă. Dar nu. E doar asfalt, cu puţină apă murdară lăsată acolo de astă iarnă. Mă surprind gândind iarna la trecut şi doar ideea că gata, s-a terminat, mă face să zâmbesc. În Cişmigiu, iarba doarme încă udă şi mototolită sub un strat anemic de zăpadă. Deja arată ca un pled cu indice caloric scăzut. Nu mai este pilota de acum ceva vreme. În faţă, o alee se întinde lungă şi neagră ca o pauză-n gândire. Doi măturători cu haine verzi şi mături rare vin spre mine, scuipând seminţe şi râzând naiba ştie de ce. Umblă cu capul gol şi fără mănuşi şi zâmbetul ştirb pe care mi-l aruncă ăl mai tânăr îmi aduce aminte că mai e un pic şi vine 1 Martie. Încă doi, trei metri şi aleea lungă şi neagră va lua sfârşit. La capătul ei, un morman de zăpadă stă ţanţoş şi sigur pe sine. Dar până atunci, mai e de mers. Şi  raza aia  de soare, aia de dimineaţă sau în fine, una la fel ca aia, vine cu mine, mă împinge de la spate, pare că mi se încurcă între picioare ca şi cum ar vrea să mă ţină pe loc, ca şi cum mi-ar spune că nu rezolv nimic dacă ajung în iarna de la capătul aleii. Pentru că nu ştiu dacă doar mie mi se pare, dar pe unele alei a venit primăvara. Sau cel puţin aşa mă las eu păcălită.