Când tata și mama s-au căsătorit și au decis să se mute la "casa lor", tata nu a vrut să plece fără bunica. Mama lui. Fiu unic, crescut doar de ea pe post de singurul scop în viață, transformat în unicul bărbat demn de iubirea ei, tata și-a luat mama și abia apoi s-a căsătorit. Am crescut așadar într-o casă cu un bărbat și trei generații de femei care, din punctul lui de vedere, îi ofereau echilibrul perfect de care avea nevoie. Nu conta că în spatele ușilor din bucătărie se duceau adevărate bătălii și lupte de gherilă, fiecare dintre noi încercând să-și delimiteze de bine, de rău, o bucățică de spațiu personal. Apoi tata a murit, bunica s-a lăsat să moară de durere, spațiul s-a mărit, ca și mine. Din casa alor mei, am ajuns direct în casa noastră. Practic am făcut pasul mare și am trecut dintr-o familie într-alta, dintr-un salt, fără pauză. Să nu stai vreodată cu soacra sau cu mine în aceeași casă! Asta îmi tot zicea mama de la primii băieți care au început să se perinde prin viața mea. Și am ascultat-o, gândindu-mă că dacă sunt stăpână la mine-n bucătărie, lucrurile se vor aranja de la sine.

Se tot vorbește în ultima vreme (de fapt se vorbește de mult, dar acum am început și noi să deschidem urechile) de importanța copilăriei în viața adultului. De acești primi ani care au puterea de a influența totul. Cred că nu este vorba neapărat de a prelua modelul propriei familii, ci de faptul că văzute la părinții noștri, multe comportamente sunt inconștient validate. Ni se par în regulă, ok, poate nu minunate, dar fiind cunoscute, știm ce să facem cu ele și atunci le repetăm fără să vrem. Nu am luat-o pe mama să stea cu mine, e drept, dar am continuat să am nevoie de acordul ei, să știu că pentru fiecare decizie de a mea, mama dă din cap afirmativ. La rândul meu, mi se părea normal ca cea mică să-mi caute în permanență aprobarea, ca și cum fără ea, nu s-ar fi putut mobiliza în a lua vreo decizie. E complicat să știi ce trebuie și mai ales ce vrei să faci când viața ta- toată viața ta- s-a desfășurat într-un grup. Chiar minuscul, dar grup. Din start, traiul în comun presupune compromisuri, renunțări, negocieri, frustrări. Sigur, de partea cealaltă există și un șir considerabil de beneficii. Din păcate, experiența arată că în momentele de criză  trebuie musai să te concentrezi pe propria persoană ca să poți răzbi. Ușor de zis, dar cum faci dacă tu habar nu ai cum ești de fapt, ce vrei de fapt, cât din ce ai e al tău și cât nu, cât din ce oferi e pentru că vrei și cât pentru că trebuie, cât din ce ți se întâmplă e efort și cât plăcere? Și mai ales, ce faci tu cu tine când rămâneți doar voi doi? Cum te înțelegi? Cum te accepți? Te placi? Iți ești indiferent? Te ierți? Te ocrotești?

Tata nu știa să-și ducă supărările de unul singur. Se refugia inconștient lângă maică-sa. Tata se supăra des și când o făcea îți întorcea spatele și nu mai voia să vorbească. Pe undeva, tata era încă copil. Toți bărbații sunt copii! Vă sună cunoscut? Problema este că pentru a fi copil e nevoie obligatoriu de o mamă. Oricare ar fi ea. Ca e propria mamă, că e soția, că e iubita, nu contează; marea majoritate a femeilor nu găsește nimic ciudat în a deveni mame. Ba dimpotrivă. Ne place. Ei bine, doamnelor, este ciudat. Și nu este normal. Nici să-ți iei mama după tine când te căsătorești, cum a făcut tata, nici să transformi bărbatul de lângă tine într-un copil cu hachițe, nici să responsabilizezi prematur proprii copiii pentru că, nu-i așa, te-ai trezit mai mult sau mai puțin singură cu o listă nesfârșită de "to do-uri" și nimeni în jur dispus să te ajute, nici să te minți că e în regulă pentru că așa era și la tine-n familie și nici să renunți la tine pentru că nu mai are rost, oricum e prea târziu.

Cred din ce în ce mai tare că nu poți să ajungi să te placi și să te accepți cu adevărat dacă nu petreci timp doar tu cu tine. După ce tata și bunica nu au mai fost, îmi aduc aminte că abia așteptam să mă întorc de la școală cât mama era încă la serviciu, să dau drumul la muzică și să vorbesc cu voce tare, prin casă. Poate părea bizar, dar era felul meu de a mă relaxa și poate de a mă descoperi, întrebându-mă efectiv "băi, fată, tu ce ți-ai dori?". Nu ai cum să răspunzi sincer la această întrebare când trebuie să ții cont și de ceilalți. Când trebuie să vorbești tot timpul în șoaptă, pentru că e lume în jur.  Și atunci, din păcate, noi, femeile, ajungem de multe ori să mințim. Să ne mințim. Nici nu mai răspundem la această întrrebare, îi întrebăm direct pe ceilalți. "Tu ce vrei să mănânci?" zice. "Păi, nu știu, ce vrei și tu.", zici. Deși, știi bine că nu e așa. Dar ce-o să faci, să obligi toată familia să mănânce rață, că-ți place ție? Sau să gătești separat? Nu mai bine faci tu un pui și ai terminat bâlciul? Abia când îți regăsești un spațiu al tău, abia când poți din nou să-ți vorbești cu voce tare, abia atunci poți să începi prin a-ți spune adevărul. Chiar dacă doare. Nu contează, d-aia e important să fii singur ca să poți plânge și urla fără să ții cont de ceilalți.Si asta cred că e valabil pentru oricine, bărbat sau femeie. Valabil și dureros. Pentru că doar adulții pot sta singuri. Iar creșterea de la stadiul de copil la adult se face greu și cu scrâșnit din dinți.

E foarte riscant să treci dintr-un grup într-un altul, fie el și minuscul, fără o haltă tu cu tine. Nu suntem făcuți să ne lăsăm deoparte fără să ne producem răni serioase. Indiferent cât de mare ne e puterea sacrificiului, instinctul de supraviețuire e și mai mare. Cred că e întrecut doar de iubirea pentru copii. D-aia am scris toate astea. Că poate într-o bună zi, Ana să le găsească, să le citească și pe lângă sfatul de a nu sta nici cu mine, nici cu soacră-sa, să-și ia timp să se crească întâi pe sine și apoi pe alții.