De la o vreme, timpul nostru pare că se măsoară-n certuri. Zilele nu se mai numesc luni, marți, miercuri și a.ș.m.d sau măcar zile cu tenis, cu chitară, cu parc sau film, ci mai degrabă ziua-n care ai țipat la mine, ziua în care m-am supărat că nu ai fost de acord cu ce am spus, ziua în care am plâns, aia în care te-ai răstit, cea în care am fost deprimată sau în care nu m-ai lăsat să fac ce vreau. Mare parte a timpului și-l petrece contrazicându-mă, punându-se de-a curmezișul, dând ochii peste cap, ca apoi să-mi caute brațele și să se ascundă înăuntrul lor de toți demonii care scot colții în perioada asta. De azi, Ana are 12 ani. Este, cum s-ar putea spune, preadolescentă cu acte-n regulă. E greu? Oh, da! Și pentru mine și pentru ea. Așa că, înainte să ajung să fac jurământ de tăcere ca să nu explodez de fiecare dată când îmi pune nervii la încercare (în cel mai bun caz o dată pe zi), am cerut ajutorul specialistul. Am stat de vorbă despre problemele specifice pubertății cu Cristina Fulop, psiholog specializat în psihoterapie cognitiv- comportamentală.
I.S: Cum am putea caracteriza perioada preadolescenței?
C.F: Este o perioadă de tranziție între vârsta de copil și cea de adolescent. Este așa numita pubertate care începe undeva în jurul vârstei de nouă, zece ani și durează până spre paisprezece ani, când începe adolescența propriu-zisă. Este o etapă care presupune multiple transformări, mai ales la nivel fizic și social, tocmai datorită faptului că imaginea exterioară este cea care se modifică profund. Apoi urmează adolescența care, după mine, are și ea două etape: adolescența mică și adolescența mare și care se întinde începând de pe la 14 ani și chiar până spre 24 de ani, aș putea zice, când ajungem de obicei pe propriile noastre picioare.
I.S: Cum sunt preadolescenții din ziua de astăzi?
C.F: Copiii din ziua de azi evoluează foarte diferit de felul în care am evoluat noi și este clar că diferențele sunt rezultatul unei multitudini de factori care se referă și la psihologic, și la emoțional, dar foarte mult la social. Intelectul copiilor din ziua de azi e foarte diferit, au o capacitate extraordinară de a face analize și de a trage concluzii mult peste tot ceea ce am avut ocazia să observ la generațiile anterioare.
I.S: Cum se simte preadolescentul? Ce se întâmplă pe dinăuntrul lui?
C.F: Pentru a vorbi de nevoile puberului, trebuie să vorbim și despre diferențe între sexe. Pentru că fetele și băieții se maturizează diferit. La fete se vede foarte bine efectul la nivel fizic, pentru că transformările sunt foarte evidente. Este etapa în care fetița se transformă în femeie. Ai senzația că poți foarte multe lucruri- și fizic și emoțional și intelectual, dar pe de altă parte ai foarte multe limite. Pentru că neavând discernământ foarte complex, puberul se lovește de niște limite pe care i le pune nu numai socialul, ci pe care le are el, în interiorul lui.
I.S: Apropo de limite: cum reușim să-i impunem niște limite, fără să-l facem să simtă că îl privăm de libertate?
C.F: Trebuie să începem prin a accepta felul lui de a se manifesta în această perioadă. Pentru că starea noastră emoțională este dictată de ceea ce se întâmplă la nivelul hormonilor și la nivelul chimiei creierului. Si transformările bruște determină ades schimbări de dispoziție și de stare, uneori fără justificare. Uneori un trigger mic produce o reacție exagerată. Dar trebuie să acceptăm că așa e perioada asta. Nu e nimic în neregulă cu copilul nostru, ci doar crește. Trebuie să-l lăsăm să se calmeze si după aceea să încercăm să-l înțelegem. Copiii și puberii își doresc să fie înțeleși așa, într-un mod magic. Iși doresc ca persoanele din jurul lor să știe exact ce simt și ce vor ei. Nu le place să fie întrebați ce e cu tine? de ce te porți așa? pentru că nici ei nu știu. Și pentru că nu au răspunsul, intră într-un soi de blocaj, se simt incapabili să spună ce simt, se enervează pentru că nu găsesc răspunsul și tocmai noi, părinții, suntem cei care ar trebui să le spunem că ceea ce li se întâmplă se datorează faptului că chimia din creierul lor este în etapa asta și de aceea nu pot controla lucrurile. Pot doar să învețe să gestioneze mai bine stările astea foarte exaltate din care, ceea ce rămâne la final, este lipsa de control care îi înnebunește și-i face să se simtă și mai vulnerabili.
I.S: Ce rol are anturajul? Observ la fiica mea o nevoie foarte mare de a plăcea celorlalți.
C.F: Psihologii spun că niciodată nu suntem mai apropiați de social, mai simbiotici cu grupul de apartenența ca la pubertate. După aceea începem să fim mai selectivi, să filtrăm un pic anturajul și să nu ne mai entuziasmăm de oricine, oriunde și oricând. La pubertate avem însă nevoie de apartenență, pentru că este vârsta la care descoperim faptul că putem și noi să dăm la rândul nostru afecțiune, iubire, atenție, grijă și primează nevoia de a fi parte dintr-un grup similar nouă.
I.S: Ce facem dacă există în grupul copilului nostru cineva care din punctul nostru de vedere are o influență proastă?
C.F: Trebuie să ne bazăm și pe intuiția noastră de părinți ca să ne dăm seama dacă cel mic se simte bine sau nu în respectivul grup. Dacă sesizăm că ceva nu e în regulă, este important să intervenim pentru că nu ne putem baza pe capacitatea de discernământ a unui puber. E important să avem discuții cu el și să-l îndrumăm încet, încet către alte grupuri: să-l înscriem într-o echipă de baschet sau într-o trupă de teatru. Ideal e să-i oferim la schimb un alt grup, nu doar să-i interzicem să frecventeze oamenii care nu ne sunt nouă pe plac.
I.S: Cât de nociv este în perioada asta timpul petrecut în fața unui ecran, de orice tip ar fi?
C.F: Foarte nociv. O dată pentru că est vorba de ecrane nocive prin felul lor de a funcționa și apoi pentru că felul în care se crează tehnic imaginile este mult mai dăunător decât pelicula de pe vremea noastră. Si atunci, se produc efecte extrem de negative. La copilul mic au apărut chiar noi patologii similare autismului din cauza faptului că un copil de un an sau doi stă în fața unui ecran. Chiar dacă nu se uită activ. Trebuie să încercăm să limităm cât mai mult accesul copiilor la ecrane, dar nu chiar ca interdicție. Trebuie să le oferim copiilor o alternativă, să le umplem programul cu lucruri care să fie contribuții semnificative la nivelul dezvoltării lor. Si pentru asta, trebuie să fim disponibili să ieșim cu ei, să ne jucăm cu ei.
I.S: Când ar trebui să vorbim cu copiii noștri despre sexualitate și mai ales cât de detaliat trebuie să răspundem întrebărilor lor?
C.F: E important să le satisfacem curiozitățile pe măsură ce ele apar, explicându-le lucrurile așa cum sunt ele, fără mituri sau povești cu barza. Mintea copiilor e ca o baltă în care plouă: cu cât dăm mai multe informații, cu atât ei absorb mai mult. Totuși, noi trebuie să cenzurăm nivelul maxim al informațiilor despre sexualitate pe care îl oferim copiilor noștri în funcție de capacitatea lor de a internaliza informația respectivă. Să nu fie prea mult, să nu fie prea greu- asta este dilema noastră, a părinților din ziua de azi. In niciun caz nu ne punem problema că ar putea fi prea puțin. Iar dacă vin cu informații luate de pe net sau de la prieteni, trebuie să vorbim ca nu care cumva să se așeze greșit în mintea lor. La puberi, dat fiind faptul că vorbim deja despre pilozitate în zonele intime, despre apariția menstruației sau despre creșterea sânilor la fete, este foarte important să le dăm aceste informații. Să le dăm informații băieților despre masturbare, de exemplu, pentru că va apărea ca o nevoie la un moment dat și, decât să interpreteze asta ca fiind ceva bolnăvicios sau patologic, mai bine să știe că este ceva normal.
I.S: Ce trebuie să facem noi, ca părinți, sau mai bine zis cum trebuie să reacționăm ca să ne simtă aproape? De ce are nevoie copil la pubertate?
C.F: Are nevoie sa fie înțeles necondiționat. Are nevoie ca mama și tata să fie disponibili mereu pentru ei. Asta însemnând în toate modurile cu putință: efectiv, adică la nivel de timp, afectiv, relațional, intelectual. Ei nu vor bucăți de disponibilitate. Se tot vorbește despre calitatea timpului petrecut cu copilul. E foarte importantă. Doar că se pare că acest concept în 2017 înseamnă timp foarte puțin. Sunt foarte prezent jumătate de oră în interacțiunea cu copilul meu și gata, am bifat-o și pe asta. Nu, nu ajunge. Nu e vorba despre calitate și timp puțin. Ci despre calitate și cât mai mult timp posibil. Nevoile pe care puberii le au de la adulți sunt să le fixeze acele granițe imaginare despre care e de fapt vorba în educație. Căci asta înseamnă să educi un copil: să-l ghidezi. Nu să-i spun: ia-o la stânga sau la dreapta. Or acum, la vârsta asta când încep să gândească un pic diferit decât au făcut-o până acum și sunt din ce în ce mai capabili să facă analize, au nevoie să fie însoțiți de părinte. Să știe că e acolo, lângă ei și că aprobă cumva încercarea lor de a-și găsi drumul corect.
Si acum, că ați aflat ce și cum, ia spuneți, voi cum vă descurcați cu pubertatea? Să facem schimb de experiență, zic.
vineri, 26 mai 2017
miercuri, 24 mai 2017
Avène-it vara
Voi vedeți ce văd și eu? A venit varaaaa! Și de data asta chiar cred că e pe bune. Mă gândesc că o fi auzit și ea de mini vacanța pe care se pregătește să ne-o dea guvernul și o fi zis ia stai, măi, așa, că prea am tunat și fulgerat în ultima perioadă, hai să bag și niște soare numai bun de o tură prin Vamă. Iar eu exact despre soare aș vrea să vă povestesc. Nu durează mult, câteva informații și ați scăpat. Ideea e că vrem, nu vrem, trebuie să ne protejăm de soare. Știți că arsurile solare din copilărie sporesc chiar și cu 50% riscul de a dezvolta mai târziu un cancer de piele? Am aflat-o eu de la un eveniment organizat de Avène împreună cu fetele de la Tonic Advertising consacrat produselor din gama Avène Sun Care.
Nu o să încep acum să fac elogiul cremelor Avène (mă știți doar că sunt cârcotașă), dar aș vrea să trec în revistă câteva dintre caracteristicile care mi-au atras mie atenția, în mod special. Gama
oferă protecție UVA – UVB ridicată, cu o fotostabilitate
de peste 90% (capabilă să reziste la efectele expunerii UV,
păstrându-și nivelul de protecție). In plus, formulele Avene
sunt fotostabile, rezistente la apă, fără octocrilenă sau
silicon (așa că nici nu distrugem vietățile marine când ne bălăcim proaspăt cremuiți).
Reprezentații Avène spun că produsele pentru protecție solară ne apără împotriva leziunilor ADN la nivel celular, având
totodată o acțiune puternic anti-oxidantă (previn apariția
radicalilor liberi), ne protejează și calmează pielea datorită conținutului de apă
termală. De asemenea, numărul scăzut de filtre asigură o
toleranță maximă a produselor, formulele acestora fiind foarte
rezistente la apă, iar textura lejeră nu lasă urme albe la
aplicare (știți voi, dârele alea pe care cu greu le mai îndepărtezi la spălat).
Dacă aveți copii sau neamuri cu dermatită atopică ( mi se pare mie sau, în ziua de azi, toată lumea are mai mult sau mai puțin pe cineva în familie cu astfel de belele?), găsiți la cei de la Avène o gamă de produse cu
ecran solar 100% minerale. Fără parabeni, filtre chimice sau
parfum, formulele oferă fotoprotecție UVB-UVA de 50+ și pot fi folosite și de persoanele cu cicatrici
recente pe piele, herpes, cuperoză, sau chiar post-operatoriu. Gama cuprinde fluid mineral pentru față,
cremă minerală pentru corp, cremă pentru zonele sensibile
(cicatrici recente, herpes)
și protecție compactă colorată
(post-procedură, cuperoză).
Pentru cei mici, gama de protecție solară Eau Thermale Avene este recomandată de Fundația contra
cancerului de piele din Europa. Atenție că, indiferent de crema folosită, trebuie să repetați cremuirea după fiecare baie în mare și chiar și fără bălăceală, stratul de cremă trebuie reînnoit la fiecare două ore. Ideal este să vă ungeți cu cremă înainte de a ajunge pe plajă ca să aibă timp să se formeze o barieră de protecție. Si, deși e perfect logic, o să vă spun totuși că produsele pentru protecție solară trebuie folosite de fiecare dată când vă expuneți la soare. Că e la mare, că e la munte, pe stradă sau în parc, soarele e la fel de nociv. Din cauza asta, medicii dermatologici recomandă părinților de copii mici să nu-i expună pe aceștia la soare în primele luni de viață când pielea lor este mult prea sensibilă.
Până aici am spus ce mi-a plăcut la Avène. Urmează și ce nu-mi place la ei. Prețul. Sunt cam scumpe produsele lor raportat la cantitatea de cremă dintr-un tub. Am dat însă o raită prin farmacii și în momentul ăsta pot să vă spun că există produse Avène la ofertă. De exemplu, aveți la farmacia de la spitalul Medlife Grivița, o cremă nuanțatoare, cu factor 30 (înlocuiește practic fondul de ten) redusă cu 50%. Adică v-ar costa vreo 34 de lei tubul. E drept că expiră în noiembrie, dar credeți-mă, nu veți prinde toamna cu tubul plin.
duminică, 21 mai 2017
Vând pantofi, numărul 45.
Disclaimer: Intr-o zi, Ana mi-a propus să jucăm un joc: să ne uităm la oameni pe stradă și să ne imaginăm povestea lor. Pe nenea Dan l-am întâlnit în Obor, mergând târșâit cu o pereche de pantofi după gât. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Dan. Dar așa mi-a plăcut mie să-mi imaginez. Mai departe, m-am lăsat dusă de povestea din capul meu.
Iși duse încă o dată mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări, apoi, ca-n fiecare dimineață din ultima vreme, apucă perechea de pantofi de șireturile înnodate între ele și-o petrecu după gât așa cum ai face cu o eșarfă și ieși pe palier, trăgând cât putu de tare ușa după el. De la o vreme simțea nevoia să închidă ușile cu zgomot, ca și cum sunetul pe care acestea l-ar fi scos ar fi dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere. Aruncă un ochi pe palierul gol unde un ficus bleg stătea sprijinit de perete, cu tulpina într-o rână, ca un bețiv lăsat afară, pe preș. Dădu să se uite la ceas, dar își aduse aminte că nu-l mai are. Se stricase acum vreo lună. S-a dus cu el la ceasornicăria din spatele blocului pe care o știa de când venise în cartier, acum aproape o viață. El n-ar fi vrut să se mute-n capitală. Nu era chiar așa de rău la el în sat - undeva, pe lângă Vălenii de Munte, un pic mai sus de malurile Teleajănului, de cealaltă parte a unui pod surpat, peste niște dealuri cu iarbă păscută de vaci și oi, cu ulițe desfundate care se pierdeau sub noroaie la fiecare ploaie, cu mă-sa care creștea păsări, cu ta-su care spunea aceleași glume de fiecare dată când scotea cu dinții dupul de cauciuc de la sticla de țuică și mai ales cu sor'sa aia deșteaptă, de toată copilăria și mai apoi adolescența și-a fâlfâit prin fața lui coronițele, medaliile și carnetul de note plin de zece. Din cauza ei a și plecat. Pe nevastă-sa, Mioara, a cunoscut-o la un vecin, în curte. Venise de la București, cu mă-sa mare, să-și vadă un văr de-a șaptea spiță care le tot spusese cât de frumos e la ei, la țară și ce aer curat au ei în curte și ce gust bun au prunele din livadă. Mioara nu era prea frumoasă. Brunetă, cu un breton tras parcă cu linia deasupra unor sprâncene lungi și un pic cam groase după gustul lui, mică de înălțime, cu fundul jos și sânii mari, l-a cucerit doar pentru că două săptămâni cât a stat gard în gard cu el a preferat să rămână cu nasul într-un almanah în loc să-i caute de vorbă cum făceau fetele de pe uliță. A dracu' bucureșteancă, nu se uită ea la unu' ca mine! Așa că într-o zi, a intrat direct pe poartă la vecin, s-a dus la ea, i-a aruncat cartea din brațe, a lipit-o de gard, i-a deschis gura cu limba și a sărutat-o sub privirea scandalizată a lu' mă-sa mare. In loc să se tragă sau măcar să pară că s-ar trage, Mioara s-a lăsat în mâinile lui și s-a întorc și-n vacanța de iarnă, și-n cea de Paște. La anu' termin liceul și apoi putem să ne căsătorim și...știi tu...Normal că știa. Așa cum știa că dacă o ia pe Mioara, poate să se mute în București, că ai ei or să le dea apartamentul de două camere din Obor rămas în familie după ce unchiul Mioarei fugise în America. Ideea că s-ar putea să aibă rude care, cine știe, într-o bună zi îi vor aduce poate și lui un video cum avea un băiat de la liceu, cu casă pe strada principală, îl făcu să zâmbească. Ce te râzi ca bou'? îl întrebă sor'sa care tocmai intrase în cameră gonită de arșița de afară. Ca să întrebi tu, fă, proasto! îi zise el, fără urmă de răutate în voce și continuă: ai văzut-o cumva pe Mioara? Sor'sa aruncă o privire pe fereastră către curtea vecină și, făcându-i semn cu degetul, se mulțumi să răspundă ca pentru sine: stă ca tuta-n mijlocul curții și te așteaptă. Așa că se duse la ea și după ce o mai lipi o dată de gard, o ceru de nevastă. Dar nu pentru că-și dorea să lase dealurile pentru betoane, ci pentru că Mioara îl iubea, el o plăcea, iar în curând aflase că o să vină unchiul din America, în vizită. Și dacă le aduce video, să vezi atunci ce o să crape sor'sa de ciudă! Că ea, cu toate notele și coronițele și premiile ei, tot la Nea Nicu' o să se uite, la teveu.
Și uite cum, la aproape douăzeci și unu de ani, ajunse el să plece din sat ca să stea la București, în Obor, în două camere semidecomandate cu o nevastă mică de înălțime, cu țâțe mari și fundul jos, dar care știa să facă borș de lobodă ca nimeni alta și iarna îi tricota pulovere pe gât și șosete groase. Copii nu au avut. N-au stat să vadă a cui e vina. Așa a vrut Ăl de Sus, le zicea Mioara tuturor celor care întrebau ce se întâmplă. N-au avut nici video. La o lună după nuntă a apărut și unchiul din străinătate cu un geamantan plin de cearceafuri, șampoane, pastă de dinți și gumă de mestecat. Atât. Și-a deșertat valiza direct pe covorul cu model din sufragerie, le-a terminat jumătate de sticlă de vișinată și a plecat direct la gară, să ia trenul spre Neptun că cică îi era dor de litoralul românesc. Știa el bine că unchiul ăsta se ducea, de fapt, pe faleză, la Amfiteatru, să-și caute o gagicuță tânără, cu blugi albi, mulați pe cur, cumpărați pe sub mână de la polonezii de pe plajă, în timp ce nevastă-sa rămasă singură cu doi copii, pe alt continent, îl aștepta să se întoarcă din periplul anual și obligatoriu la rudele sărace din țară.
Apoi a venit ziua în care s-a întors acasă și a găsit în bucătărie, așezată direct pe mușamaua cu flori galbene, o farfurie întinsă peste care era una adâncă, plină cu borș de lobodă. Lângă ea, o cană cu smântână și un bilet: ai în cuptor o cratiță cu ardei umpluți. Smântâna e în frigider. Semnat, Mioara. Atât. Mai departe, nu se știe. De ce a plecat, cu cine s-a dus sau poate că a plecat singură, de nebună sau poate că și-a luat lumea-n cap sau s-o fi încurcat cu vreun coleg de birou, unul mai pricopsit. Nu avea să afle niciodată și de altfel, odată ce și-a găsit-o pe vecina de la cinci care, contra cost, îi gătea de două ori pe săptămână și venea miercurea, la două săptămâni, să-i facă curat, nici nu și-a mai frământat mintea să afle răspunsuri. La drept vorbind, nici nu o prea mai iubea pe Mioara. Doar că se obișnuise cu ea. Îi plăcea că avea țâțe mari, dar bretonul ăla pe care se încăpățâna să și-l reteze fix deasupra sprâncenelor prost pensate îl enervase dintotdeauna. Din păcate, vecina de la cinci nu știa să facă ciorbă de lobodă și avea și bărbat. Mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, omul era ceasornicar și-și deschisese atelier chiar în spatele blocului, într-un fel de chițimie unde abia-i încăpuse o măsuță cu geam sub care se vedeau fel de fel de mecanisme, ceasuri, baterii, curele, într-o dezordine liniștitoare. In fiecare dimineață după ce învârtea de două ori cheia în lacătul gros cu care era prins grilajul din fața ușii, ceasornicarul scotea de sub măsuță un taburet cu șezutul din piele roasă, urât ca bătrânețea, băga mâna în fundul unui sertar, bâjbâind după o cutie de ness, o cană cu urme de cafea pe interior, o linguriță și o punguță legată la gură, cu câteva cuburi de zahăr. Apoi, dădea drumul la radio, întotdeauna pe România Actualități. Când se făcea de Cotele Apelor Dunării, adică de douăsprezece fără zece, se ridica greoi de pe taburet, îl împingea sub masă, dădea la o parte mecanisme, rotițe, curele și cadrane, se ducea la cuier- un cârlig ruginit înfipt în perete și dintr-o pungă, scotea două sandviciuri și un măr. Asta mânca de ani de zile, la prânz, cu resemnarea celui care știe că de-acum, viața lui nu e decât un refren cunoscut pe care avea să-l repete zi după zi, ca pe o mantră.
Pe Mioara și pe bărba-su îi știa bine. Pe el îl întâlnise prima dată la Intreținere, pe vremea lu' Răposatu'. Era iarnă și se treziseră amândoi înfofoliți în câte un halat din alea de molton, cum vedeai prin spitale, pus direct peste geacă și pantaloni. Am o țuică adusă de la mine, de la țară, dacă vrei să ne încălzim oleacă după ce plătim aici, îi spusese acesta. Și continuă: ți-aș fi făcut-o fiartă, da' ce să-i faci, dacă nu-s gaze! Las', că mă descurc și cu ea natur, îi răspunse el și asta îi făcu să râdă atât de tare că deciseră că se potrivesc și o luară unul după altul pe scări, în sus, vorbind vrute și nevrute. Cu cine ții? Eh, cu Rapidu', zise ceasornicarul. Ești de-al meu, răspunse vecină-su și continuă: pe mine mă cheamă Dan. Iar pe nevastă-mea, Mioara. Ai copii? Ceasornicarul îi povesti că avusese un băiat care murise, când era mic, de o boală despre care nu știa nici acum prea multe. După asta, nevastă-mea nu a mai vrut să audă de copii. A luat o vreme niște pastile de la care dormea mult. Apoi, într-o zi, le-a aruncat la gunoi, s-a dus la coafor și pe drum spre casă, a luat un pui de pechinez de la o colegă de birou. Doarme cu noi în pat, pe o păturică, la picioare.
Când a plecat Mioara, Dan a luat o sticlă de țuică și s-a înființat la ușă, la ceasornicar. Bei un pahar cu mine? A rămas la ei, în bucătărie, preț de jumătate de sticlă. Nu s-a îmbătat, deși i-ar fi plăcut. Dar a avut toată noaptea arsuri, ca și cum gândurile nu-i făceau suficient de mult rău. Cine știe ce-a fost în capul ei?! Ar fi trebuit să-i iei și tu un câine. Da' tu nu și nu. Să știi că Pichi al nostru e tare cuminte. Și nici nu lasă prea mult păr. Să-l vezi dimineața cum începe să-ți lingă degetele de la picioare ca să-l scoți afară! Dar el nu voia câine. Când era mic avusese o javră cu labe scurte și urechi pleoștite. Se ținea peste tot după el. Apoi, într-o zi, o călcase o căruță plină cu fân. De atunci învățase că nimic nu durează veșnic pe lumea asta și că singurul lucru sută la sută sigur e moartea. Important era să facă tot ce putea ca să nu se gândească la asta în fiecare secundă din viață.
Habar n-avea de ce-și adusese aminte de toată povestea cu câinele și nevastă-sa tocmai în dimineața asta. Nici nu mai știa cât timp trecuse de atunci. Mult oricum. Mult mai mult decât îi rămăsese. Chiar așa, cât o mai avea de trăit? O bucățică, acolo, cu care nu prea știa ce să facă. Stătea singur, pe palier, cu câte-un pantof de-a stânga și de-a dreapta gâtului, ca și cum menirea lui ar fi fost să-i țină într-un echilibru perfect. Ii primise cu ani în urmă, de la unchiul Mioarei, din America. Ce dracu' să fac eu cu o pereche de pantofi numărul 45, ai? Doar ți-am scris că port 41 și că vreau adidași, nu d-ăștia eleganții, de costum! Lasă bre, ține-i acolo, că sunt de firmă! Ii vinzi când nu mai ai de nici unele, că nu se strică și nici nu expiră! îi zise americanu'. Ii vând pe dracu să te ia de căcănar, spuse Dan printre dinți. Si nici că i-a vândut. Degeaba se ducea în fiecare dimineață în Obor, cu pantofii atârnați de după gât, căutând din priviri bărbați la costum pe care încerca să-i descalțe în minte. Un video n-ar fi adus și el, i se plânse cu glas stins vecinului și se prăbuși pe taburetul cu șezutul ros, pe care-l trase de sub masă. Păi și cu video ce făceai? întrebă acesta. Că acum avem de toate la televizor, nu mai are lumea timp de video! spuse el și rămase cu mâinile-n șold și privirea lipită de peretele din fund pe care stătea, înrămată, o poză cu un Ceaușescu tânăr și zâmbitor. Ia zi, dom'ne, mi-ai reparat ceasul? Uite-l aici, zise el, deschizând un sertar plin cu ceasuri aruncate alandala. Nu mai avea baterie! Acu' să vedem cât o ține asta nouă, că ăștia din ziua de azi nici baterii nu mai sunt în stare să facă! Și spunând astea, i-aruncă din nou o privire lui Nea Nicu. Era frumos în tinerețe! Si pieptănat așa, cam ca Eminescu. Apoi, către vecină-su: tu cât mai stai prin piață? Nenea Dan dădu din umeri: știu și eu? Pân' mi se face somn. Că acasă ce naiba să fac? Așa, mă mai uit și eu la lume, mai iau o gură de aer, mai mănânc un mic și cine știe, poate vând și pantofii! Ceasornicarul lăsă să-i scape un rânjet știrb. Vezi să nu! Iți spun eu că o să te încalți cu ei când te duc ăștia la groapă, că dacă stai culcat nu riști să-ți cadă din picioare!
Nenea Dan deschise ușa chițimiei, îl salută cu un ridicat de bărbie pe ceasornicar, îi aruncă o ultimă privire lui Ceaușescu și o porni către piață, cu soarele-n creștet și pantofii de după gât, ca o îmbrățișare. Atunci, se ciocni de ea. Mioara. O recunoscu imediat, chiar dacă nu mai avea breton, ci își purta tot părul prins într-un coc mărunțel, crescut parcă în creștetul capului, ca o excrescență. Era îmbrăcată cu o bluza de nailon, cu model cu flori ca mușamaua lor de altădată, care i se întindea peste sânii mari și pântecul proeminent, făcând-o să pară obositor de colorată.
- Ce mai faci? zise și brusc simți cum întrebările i se urcă-n sus, la creier, ca alcoolul din tinerețe.
Mioara dădu din umeri.
- Am fost să cumpăr niște vinete. Is mai ieftine la Obor.
Atunci își dădu seama că avea pantofii de după gât. Zâmbi tâmp, ca un copil prins cu o minciună inofensivă.
- Poate-i vrea cineva. Mie mi-s mari.
Mioara nu zise nimic. Se mulțumi să se uite la el și cu degetele încleștate pe cele două sacoșe cu vinete, dădu să plece. Acum ar fi trebuit să o oprească, să o întrebe ce a fost în capul ei, de ce a plecat, unde s-a dus și ce a făcut în tot timpul ăsta, cu cine s-a culcat sau poate că nu despre asta a fost vorba. Atunci, despre ce? Acum ar fi fost momentul să-și înfigă degetele îmbătrânite în brațele ei și să o țină pe loc, acolo, lângă cele 4 kilograme de vinete, până avea să afle de ce doamne-iartă-mă i-a făcut una ca asta. Dar nu. Nu a zis nimic. S-a uitat la ea cum dă să plece și cum se întoarce pe jumătate, cu soarele-n față și cu țâțele strivite de florile de pe bluză:
- Am plecat. Ai grijă de tine!
Dădu din cap că da și rămase prostit, în mijlocul străzii, cu pantofii în jurul gâtului asemeni unui laț ce abia așteaptă să se strângă. O petrecu cu privirea pe Mioara. Tot cu curul lăsat e! își spuse și, cu mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări și-și aprinse una. Apoi, îi strigă cu o voce cât putut de groasă ca și cum sunetul pe care l-a scos ar fi putut dovedit lumii
întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere:
- Să știi că ardeii au fost prea sărați! Așa să știi!
Apoi, continuă ca pentru sine:
- Da' borșu' a fost bun!
vineri, 19 mai 2017
Politica de stat
In fiecare dimineață, își ia ghiozdanul și iese pe ușă la 7h10. Din acel moment, casa e doar a mea. E momentul să-mi fac cafeaua, să mă trag cu ea în fața tastaturii, să deschid facebook-ul sau site-urile de călătorii și să am "momentul meu". Doar că iată, după vreo treizeci de minute de stat eu cu mine, conștiința începe brusc să-mi dea ghionturi : pssst, tu ce faci, nu muncești pe ziua de azi? Incerc să alung întrebarea așa cum faci cu un muscoi enervant. Aproape că mă și văd dând din mână. Dar frământarea nu trece. Zece minute mai târziu, las socializarea virtuală și-mi răsfoiesc agenda, să nu care cumva să uit din treburile urgente. Dacă o descopăr plină de drumuri și de "must do-uri", îmi dau voie să mai pierd vremea la calculator. Parcă mă și aud spunând propriei mele conștiințe: încă zece minuteeee, te roooog!
Dar sunt și momente în care alergăturile obligatorii se domolesc și ziua se prefigurează mai degrabă calmă. Ei bine, ce fac eu (și cred că nu sunt singura) cu o zi relaxantă? Păi, profit de ea ca să rezolv tot ce nu am avut timp să fac în restul zilelor. Chiar dacă nu arde. Pur și simplu pentru că ideea de a sta și a pierde vremea vine de multe ori la pachet cu sentimentul de vinovăție. Mă gândeam zilele trecute că toată viață mea de părinte am asumat la modul obsesiv sarcini și alergături pentru că mi se părea că dacă câștig mai puțin decât cel de lângă mine, trebuie cumva să compensez. Că dacă serviciul meu este poate mai puțin stresant, atunci, nicio problemă, ca să obțin același nivel de stres cu toată lumea, o să mă stresez singură. Nu suntem deloc învățați să avem grijă de noi și ceva mă face să cred că în principal noi, femeile, suntem cele care suferim de astfel de vinovății. Apoi, deși la nivel rațional știm că nu e corect, punem aceeași presiune și pe copii. Vă sună cunoscută fraza : auzi, da' tu n-ai lecții de făcut? Că tot stai cu telefonul ăla în brațe (sau cu ochii în televizor sau calculator) de când am venit eu acasă. Degeaba vi se răspunde că le-a terminat sau că nu are nimic pentru a doua zi. Tendința nu va fi defel să-l lăsați în pace și să vă vedeți de-ale voastre, ci mai degrabă să-i găsiți chiar voi ceva de făcut: păi atunci nu ar fi mai bine să profiți și să înveți în avans la istorie? Sau să repetăm la franceză? Sau să citești nu știu ce carte pentru școală? Sau să-mi povestești despre X-ulescu?
Considerăm statul ca ceva extrem de nociv. Ca și cum singurul motiv pentru care am putea sta degeaba ar fi că nu sunt în stare să facem ceva. Copiii, când sunt mici, instinctiv aleg să stea. Ați văzut de câte ori ni se întâmpla să intrăm la ei în cameră și să-i găsim cu ochii pe tavan sau pe pereți, pierduți printre gândurile lor? Și de multe ori, în loc să plecăm și să-i lăsăm în pace, ne așezam lângă ei și începeam să le propunem fel de fel de activități. După care, ani mai târziu, ne întrebăm de ce nu se joacă singuri.
Singurătatea nu e o boală. Așa că nu trebuie vindecată cu orice preț. Iar timpul pe care-l petreci cu tine, făcând nimicuri, nu e timp pierdut, e pur și simplu relaxare. Doar că ne-am învățat că lucrurile trebuie făcute musai ca la carte. Adică sunt cu toții de acord că da, trebuie să facem și pauze. Dar să o facem organizat, or asta implică automat o serie de scenarii: mergem în parc, mergem în Grecia, ieșim la o terasă, bem o cafea bună, vorbim cu o prietenă la telefon. Nu stăm așa, cu ochii în soare și cu gândurile care ne traversează mintea într-un du-te vino nebunesc. Sau dacă stăm, apăi musai să stăm în poziție de lotus și atunci nu se numește stat, ci meditație.
Mare parte din copilărie ne-o petrecem conform nu neapărat cu nevoile noastre, ci cu programul impus fie de școală, fie de familie. Nu te joci în ore, ci în pauze! Gata cu joaca, e timpul să ne apucăm de treabă! Hai că ne-am jucat destul! Ai zece minute de pauză și apoi du-te la teme! Incă cinci minute și mergem acasă! Și lista poate continua. Problema este când ne luptăm cu toată forța să ocupăm complet timpul copiilor, considerând că a-i lăsa să se plictisească, să nu facă nimic (mă rog, nimic din ce ni se pare nouă important și amuzant) este de condamnat.
Iar apoi, într-o zi, la maturitate, își vor da seama că viața lor se desfășoară conform listei pe care au grijă să și-o umple până la refuz în fiecare zi, de frică să nu-și poată reproșa că stau că proștii. Nu știu dacă ați observat, dar avem tendința să ne lăudăm cu nivelul de stres, să ne batem cu pumnii în piept cu cât de ocupați suntem noi. Cu cât avem mai multe drumuri de făcut, mai multe acte de luat, cumpărături de cărat, ghișee de explorat, haine de curățat, mâncare de preparat, lecții de corectat, cu atât parcă ne simțim mai mulțumiți că iată, nimeni nu ne-ar putea vreodată reproșa că stăm și pierdem vremea când de fapt, e normal să vrem și asta. E absolut de dorit să căutăm să scăpăm de lucrurile obligatorii ca să ne putem concentra pe cele care ne fac cu adevărat plăcere. De altfel, plictiseala și nu alergătura încoace și-ncolo este cea capabilă să nască creativitate.
Așa că astăzi am decis să iau o pauză. Mai lungă. Nu de o cafea, ci de două. Timp în care nici nu am gătit, nici nu am băgat rufe la spălat, nici nu am dat o tură de aspirator prin sufragerie. N-am făcut mai nimic. Mă rog, cu excepția scrierii acestui articol care mi-a luat ceva timp și care m-a făcut să mă simt mult mai bine, mai utilă și cu conștiința și mai împăcată.
Dar sunt și momente în care alergăturile obligatorii se domolesc și ziua se prefigurează mai degrabă calmă. Ei bine, ce fac eu (și cred că nu sunt singura) cu o zi relaxantă? Păi, profit de ea ca să rezolv tot ce nu am avut timp să fac în restul zilelor. Chiar dacă nu arde. Pur și simplu pentru că ideea de a sta și a pierde vremea vine de multe ori la pachet cu sentimentul de vinovăție. Mă gândeam zilele trecute că toată viață mea de părinte am asumat la modul obsesiv sarcini și alergături pentru că mi se părea că dacă câștig mai puțin decât cel de lângă mine, trebuie cumva să compensez. Că dacă serviciul meu este poate mai puțin stresant, atunci, nicio problemă, ca să obțin același nivel de stres cu toată lumea, o să mă stresez singură. Nu suntem deloc învățați să avem grijă de noi și ceva mă face să cred că în principal noi, femeile, suntem cele care suferim de astfel de vinovății. Apoi, deși la nivel rațional știm că nu e corect, punem aceeași presiune și pe copii. Vă sună cunoscută fraza : auzi, da' tu n-ai lecții de făcut? Că tot stai cu telefonul ăla în brațe (sau cu ochii în televizor sau calculator) de când am venit eu acasă. Degeaba vi se răspunde că le-a terminat sau că nu are nimic pentru a doua zi. Tendința nu va fi defel să-l lăsați în pace și să vă vedeți de-ale voastre, ci mai degrabă să-i găsiți chiar voi ceva de făcut: păi atunci nu ar fi mai bine să profiți și să înveți în avans la istorie? Sau să repetăm la franceză? Sau să citești nu știu ce carte pentru școală? Sau să-mi povestești despre X-ulescu?
Considerăm statul ca ceva extrem de nociv. Ca și cum singurul motiv pentru care am putea sta degeaba ar fi că nu sunt în stare să facem ceva. Copiii, când sunt mici, instinctiv aleg să stea. Ați văzut de câte ori ni se întâmpla să intrăm la ei în cameră și să-i găsim cu ochii pe tavan sau pe pereți, pierduți printre gândurile lor? Și de multe ori, în loc să plecăm și să-i lăsăm în pace, ne așezam lângă ei și începeam să le propunem fel de fel de activități. După care, ani mai târziu, ne întrebăm de ce nu se joacă singuri.
Singurătatea nu e o boală. Așa că nu trebuie vindecată cu orice preț. Iar timpul pe care-l petreci cu tine, făcând nimicuri, nu e timp pierdut, e pur și simplu relaxare. Doar că ne-am învățat că lucrurile trebuie făcute musai ca la carte. Adică sunt cu toții de acord că da, trebuie să facem și pauze. Dar să o facem organizat, or asta implică automat o serie de scenarii: mergem în parc, mergem în Grecia, ieșim la o terasă, bem o cafea bună, vorbim cu o prietenă la telefon. Nu stăm așa, cu ochii în soare și cu gândurile care ne traversează mintea într-un du-te vino nebunesc. Sau dacă stăm, apăi musai să stăm în poziție de lotus și atunci nu se numește stat, ci meditație.
Mare parte din copilărie ne-o petrecem conform nu neapărat cu nevoile noastre, ci cu programul impus fie de școală, fie de familie. Nu te joci în ore, ci în pauze! Gata cu joaca, e timpul să ne apucăm de treabă! Hai că ne-am jucat destul! Ai zece minute de pauză și apoi du-te la teme! Incă cinci minute și mergem acasă! Și lista poate continua. Problema este când ne luptăm cu toată forța să ocupăm complet timpul copiilor, considerând că a-i lăsa să se plictisească, să nu facă nimic (mă rog, nimic din ce ni se pare nouă important și amuzant) este de condamnat.
Iar apoi, într-o zi, la maturitate, își vor da seama că viața lor se desfășoară conform listei pe care au grijă să și-o umple până la refuz în fiecare zi, de frică să nu-și poată reproșa că stau că proștii. Nu știu dacă ați observat, dar avem tendința să ne lăudăm cu nivelul de stres, să ne batem cu pumnii în piept cu cât de ocupați suntem noi. Cu cât avem mai multe drumuri de făcut, mai multe acte de luat, cumpărături de cărat, ghișee de explorat, haine de curățat, mâncare de preparat, lecții de corectat, cu atât parcă ne simțim mai mulțumiți că iată, nimeni nu ne-ar putea vreodată reproșa că stăm și pierdem vremea când de fapt, e normal să vrem și asta. E absolut de dorit să căutăm să scăpăm de lucrurile obligatorii ca să ne putem concentra pe cele care ne fac cu adevărat plăcere. De altfel, plictiseala și nu alergătura încoace și-ncolo este cea capabilă să nască creativitate.
Așa că astăzi am decis să iau o pauză. Mai lungă. Nu de o cafea, ci de două. Timp în care nici nu am gătit, nici nu am băgat rufe la spălat, nici nu am dat o tură de aspirator prin sufragerie. N-am făcut mai nimic. Mă rog, cu excepția scrierii acestui articol care mi-a luat ceva timp și care m-a făcut să mă simt mult mai bine, mai utilă și cu conștiința și mai împăcată.
miercuri, 17 mai 2017
De-a ce să te joci cu copilul mare
De când copila a crescut și a devenit o tânără speranță sau, cum spunea taică-miu, o viitoare gagică mișto, modalitățile de petrecere ale timpului cu ea s-au schimbat și ele. Acum nu mai mergem în parc, ci se duce în parc cu prietenele de prin cartier, am terminat cu Țăndărică și am început să mergem la spectacole de oameni mari (am fost la Timișoara, la Gaițele și la Odeon, la Pyramus &Thisbe 4 you), la concerte o iau deja cu mine (am fost sâmbătă la Deep Purple și îi am pe listă pe cei de la Evanescence), serile stăm împreună în pat, cu o farfurie de fructe la mijloc și citim fiecare din cartea ei, ne disputăm calculatorul și mai nou, ne propunem să începem să gătim împreună.
Așadar, nu e de mirare că și jocurile s-au schimbat. Perioada Fazan a cam luat sfârșit și a început o nouă eră pentru care nu am încă nume. Și asta pentru că jocul despre care urmează să vă povestesc a apărut din plictiseală, în urmă cu câteva zile, când, întorcându-ne noi de la lecția de ghitară, ne-am urcat într-un autobuz plin cu lume. Auzi, zice Ana, hai să alegem la întâmplare o persoană și să ne imaginăm, pe scurt, viața ei. Ne gândim fiecare câteva minute și apoi povestim, pe rând. Zis și făcut. Prima vizată- o jună la vreo douăzeci și ceva de ani pe care eu mi-am imaginat-o funcționară la bancă, venită din provincie, locuind cu iubitul în două camere, cu chirie și care tocmai făcuse un împrumut ca să meargă la vară, în Grecia. Ana a preferat să o vadă stând singură, într-o garsonieră, cu unic companion un cățel mic și pufos.
Cel mai interesant scenariu a avut-o ca protagonistă pe o doamnă cu părul vâlvoi, la vreo patruzeci de ani despre care am decis de comun acord să fie coafeză, mamă de băiat de liceu și divorțată după ce a descoperit că e lesbiană și s-a încurcat cu o colegă de la salon.
Următoarea lecție de ghitară e luni. Si cum avem de mers cu autobuzul aproape de la un capăt la altul, prevăd niște scenarii explozive. Așa că, stați pe aproape! Și dacă mai aveți idei de jocuri pentru copiii mari, turnați aici. Dacă nu, poate aveți o invitație de dat la Evanescence. Cântă pe 29 iunie, la București. Zic și eu, că deh, încercarea moarte n-are!
Așadar, nu e de mirare că și jocurile s-au schimbat. Perioada Fazan a cam luat sfârșit și a început o nouă eră pentru care nu am încă nume. Și asta pentru că jocul despre care urmează să vă povestesc a apărut din plictiseală, în urmă cu câteva zile, când, întorcându-ne noi de la lecția de ghitară, ne-am urcat într-un autobuz plin cu lume. Auzi, zice Ana, hai să alegem la întâmplare o persoană și să ne imaginăm, pe scurt, viața ei. Ne gândim fiecare câteva minute și apoi povestim, pe rând. Zis și făcut. Prima vizată- o jună la vreo douăzeci și ceva de ani pe care eu mi-am imaginat-o funcționară la bancă, venită din provincie, locuind cu iubitul în două camere, cu chirie și care tocmai făcuse un împrumut ca să meargă la vară, în Grecia. Ana a preferat să o vadă stând singură, într-o garsonieră, cu unic companion un cățel mic și pufos.
Cel mai interesant scenariu a avut-o ca protagonistă pe o doamnă cu părul vâlvoi, la vreo patruzeci de ani despre care am decis de comun acord să fie coafeză, mamă de băiat de liceu și divorțată după ce a descoperit că e lesbiană și s-a încurcat cu o colegă de la salon.
Următoarea lecție de ghitară e luni. Si cum avem de mers cu autobuzul aproape de la un capăt la altul, prevăd niște scenarii explozive. Așa că, stați pe aproape! Și dacă mai aveți idei de jocuri pentru copiii mari, turnați aici. Dacă nu, poate aveți o invitație de dat la Evanescence. Cântă pe 29 iunie, la București. Zic și eu, că deh, încercarea moarte n-are!
luni, 15 mai 2017
Mamma Mia
După Deep Purple-ul de sâmbătă seara (apropo, profit de ocazie să vă anunț că, deși teoretic mijloacele de transport în comun ar trebui să funcționeze până la miezul nopții, începând cu 23h30 se retrag, practic, cu toatele), duminică am decis să schimb registrul și am ales Abba. Propriu-zis, am fost la Teatrul Excelsior să vedem musicalul Mamma Mia pus în scenă de trupa de teatru a Colegiului Tudor Vianu. Da, da, ați auzit bine: ăia despre care mai toată lumea crede că nu-și ridică ochii din cărțile de mate și info, aseară cântau și mai ales, dansau de rupeau, într-un spectacol foarte frumos care se datorează- iarăși o surpriză- profului de Informatică, Marcel Homorodean. Si nu, nu este vorba defel despre un profesor tânăr cum ați putea crede, ci despre un domn respectabil, trecut și de prima și de a doua tinerețe, dar care s-a pus la mintea copiilor ăstora și a ieșit un musical jos pălăria. Sigur că nu e totul perfect, sigur că au existat și mici bâlbe, și mici probleme tehnice și poate că nici vocile nu sunt ca cele de pe Broadway sau din ecranizarea cu Meryl Streep, dar, să nu uităm că vorbim despre niște puști de liceu!
Recunosc că pe lângă plăcerea reală de a vedea niște copii talentați și frumoși (mai ales tipul ăla înalt, zicea aseară, Ana), am privit totul cu nostalgie, fiindcă acum mai bine de douăzeci și ceva de ani (ei bine nu vă spun și câți), eu însămi am jucat într-un Molière, în franceză, la Liceul Lazăr. Cred că a fost atunci una dintre cele mai faine experiențe din adolescența mea, chiar dacă în urma ei, am lipsit atât de mult la orele de mate că era să repet clasa. Probabil că aș fi lipsit oricum, fiindcă nu înțelegeam mare lucru din ce explica omul ăla. Dar cu piesa aia de teatru cu care am ajuns, de altfel, în Franța, am trăit câteva luni bune, într-o bulă de energie pe care nu cred că mi-a mai dat-o cineva vreodată. Si pentru că parcă vă aud întrebându-vă da' ce-ai jucat? Ce-ai jucat?, ei bine era Burghezul gentilom, iar eu eram servanta. Hm, adică nici măcar nu erai îmbrăcată frumos, mi-a zis Ana, dezamăgită. Oh, ba da. Aveam eu mătură, dar și o rochie cu decolteu, verde și care se înfoia toată dacă făceam piruete.
Dar, în fine, nu despre mine era vorba în postarea asta, ci despre Mamma Mia a celor de la Vianu. Piesa se joacă pe scena Teatrului Excelsior pe care țin să-l felicit pentru repertoriul adresat adolescenților. Este al doilea spectacol după EmojiPlay dedicat copiilor mai mari pe care-l văd cu Ana aici și, ca și prima dată, am plecat încântate.
Pentru a vedea evenimentele viitoare de pe scena de la Excelsior, cât și situația biletelor (unele spectacole sunt deja sold out), aruncați un ochi aici.
 |
| In dreapta, preferata noastră- a mea și a Anei- rupea scena puștoaica aia |
Recunosc că pe lângă plăcerea reală de a vedea niște copii talentați și frumoși (mai ales tipul ăla înalt, zicea aseară, Ana), am privit totul cu nostalgie, fiindcă acum mai bine de douăzeci și ceva de ani (ei bine nu vă spun și câți), eu însămi am jucat într-un Molière, în franceză, la Liceul Lazăr. Cred că a fost atunci una dintre cele mai faine experiențe din adolescența mea, chiar dacă în urma ei, am lipsit atât de mult la orele de mate că era să repet clasa. Probabil că aș fi lipsit oricum, fiindcă nu înțelegeam mare lucru din ce explica omul ăla. Dar cu piesa aia de teatru cu care am ajuns, de altfel, în Franța, am trăit câteva luni bune, într-o bulă de energie pe care nu cred că mi-a mai dat-o cineva vreodată. Si pentru că parcă vă aud întrebându-vă da' ce-ai jucat? Ce-ai jucat?, ei bine era Burghezul gentilom, iar eu eram servanta. Hm, adică nici măcar nu erai îmbrăcată frumos, mi-a zis Ana, dezamăgită. Oh, ba da. Aveam eu mătură, dar și o rochie cu decolteu, verde și care se înfoia toată dacă făceam piruete.
 |
| Mamma Mia, ce a trecut timpul! |
 |
| Iată-l si pe ăla de care i-a plăcut Anei- cel în cămașă roșie |
Pentru a vedea evenimentele viitoare de pe scena de la Excelsior, cât și situația biletelor (unele spectacole sunt deja sold out), aruncați un ochi aici.
 |
| Si scena de final în care deliciul l-au făcut cei doi "preoți", absolut magnifici |
sâmbătă, 13 mai 2017
Balconul
Am iesit pe balcon să o petrec cu privirea până avea să vină prietena ei, să o ia în vizită. Prima dată când a închis grăbită ușa după, ea avea să se întoarcă câteva minute mai târziu pentru că "mami, iar e pechinezul ăla de la parter singur, în hol". Ii e frică de câinii mici și imprevizibili. Ii place să știe la ce se poate aștepta. Surprizele, chiar și cele plăcute, o sperie. Iată-mă așadar ieșită pe balcon, printre vaze cu flori și ghivece, ținându-i companie și ferind-o de pericole. Apoi, ea a plecat. Am rămas singură cu o ploaie caldă în creștet, printre bujori, narcise și resturi de nu-mă-uita scoase la aer, precum scoți copiii sau cățeii. Plouă a vară, mi-a spus de sub umbrelă, înainte să se ducă după prietenă. Plouă cald, i-am răspuns și am început să curăț absent niște frunze moarte din jardiniera cu panseluțe.
Era mică, să fi avut patru sau cinci ani când pândeam de după perdele ploile de vară și ieșeam să ne jucăm în bălți. Uneori cu cizme de cauciuc, alteori doar în sandale. Odată, după o furtună năpraznică, am descălțat-o și am lăsat-o să tropăie în toate bălțile cu apă călduță și murdară, aruncând în jur stropi de ploaie și chiote de bucurie. Acum și-a luat umbrelă să nu-și ude tricoul cel nou. L-a luat singură, de la mall. A fost cu o vecină de aceeași vârstă, doar ele două, fiecare din ele cu banii numărați pentru un singur lucru. Cred că am stat o oră în cabina de probă și am încercat tot ce se putea! Peste două săptămâni face doisprezece ani. Imi place tricoul. E bleu cu un ananas mic și galben. Cel pe care îl văzusem eu cu două zile în urmă era mai frumos. Cel puțin așa cred eu. Dar ei nu i-am spus nimic.Nici nu aș fi putut. Se supără. Chiar și când tac.
Acum, am rămas singură, pe balcon, cu o zi întreagă doar pentru mine. Mă gândesc că ar trebui să mănânc de prânz și deschid frigiderul căutând ceva rămas de zilele trecute. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când e doar pentru mine ajung să mănânc chestii pe care altfel, aș risca poate să le arunc. O bucățică de pui rămasă de ieri, un rest de salată de vinete, un dovlecel pane, o jumătate de roșie sau poate o lingură de supă. Mă uit la ploaie printre frunzele de nu-mă-uita. Le-am plantat acum vreo lună și deși florile s-au uscat, a rămas un snop de frunze care nu se sfiește să crească, pleznind parcă de sănătate. Parcă nu mă îndemn să intru-n casă. Si parcă aș mânca totuși ceva bun. Si brusc, îmi dau seama cât e de simplu. Până la urmă, nu vreau mare lucru: doar să-mi fac plăcere. Așa că îmi aranjez frumos masa pe balcon. Cu supă și burger de casă cu legume la tigaie. Cu un pahar înalt, cu picior, cu vin roșu. De Bordeaux. Merge cu frunzele, cu bujorii, cu vara de dă să vină, trimițând ploile înainte. Dar mai ales, merge cu mine.
Era mică, să fi avut patru sau cinci ani când pândeam de după perdele ploile de vară și ieșeam să ne jucăm în bălți. Uneori cu cizme de cauciuc, alteori doar în sandale. Odată, după o furtună năpraznică, am descălțat-o și am lăsat-o să tropăie în toate bălțile cu apă călduță și murdară, aruncând în jur stropi de ploaie și chiote de bucurie. Acum și-a luat umbrelă să nu-și ude tricoul cel nou. L-a luat singură, de la mall. A fost cu o vecină de aceeași vârstă, doar ele două, fiecare din ele cu banii numărați pentru un singur lucru. Cred că am stat o oră în cabina de probă și am încercat tot ce se putea! Peste două săptămâni face doisprezece ani. Imi place tricoul. E bleu cu un ananas mic și galben. Cel pe care îl văzusem eu cu două zile în urmă era mai frumos. Cel puțin așa cred eu. Dar ei nu i-am spus nimic.Nici nu aș fi putut. Se supără. Chiar și când tac.
Acum, am rămas singură, pe balcon, cu o zi întreagă doar pentru mine. Mă gândesc că ar trebui să mănânc de prânz și deschid frigiderul căutând ceva rămas de zilele trecute. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când e doar pentru mine ajung să mănânc chestii pe care altfel, aș risca poate să le arunc. O bucățică de pui rămasă de ieri, un rest de salată de vinete, un dovlecel pane, o jumătate de roșie sau poate o lingură de supă. Mă uit la ploaie printre frunzele de nu-mă-uita. Le-am plantat acum vreo lună și deși florile s-au uscat, a rămas un snop de frunze care nu se sfiește să crească, pleznind parcă de sănătate. Parcă nu mă îndemn să intru-n casă. Si parcă aș mânca totuși ceva bun. Si brusc, îmi dau seama cât e de simplu. Până la urmă, nu vreau mare lucru: doar să-mi fac plăcere. Așa că îmi aranjez frumos masa pe balcon. Cu supă și burger de casă cu legume la tigaie. Cu un pahar înalt, cu picior, cu vin roșu. De Bordeaux. Merge cu frunzele, cu bujorii, cu vara de dă să vină, trimițând ploile înainte. Dar mai ales, merge cu mine.
 |
| Adăugați o legendă |
joi, 11 mai 2017
Orice s-ar întâmpla, eu te iubesc!
Telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că tocmai am primit un mesaj. Sunt la birou, absorbită cu totul de un text pe care trebuie să-l traduc cât pot de repede. Arunc o privire către ecranul mobilului: mami, am greșit la teză! Răspund: se mai întâmplă. Incearcă să afli cum ar fi trebuit rezolvat, ca să știi data viitoare! Trimit mesajul și mă reîntorc la textul meu. Stai așa...nu m-am enervat? Nu am simțit cum vorbele mi se urcă în gât, gata să fie ambalate în reproșuri și strigate pe tonul care altădată, în copilărie, mă făcea să consider orice notă mai mică de nouă o adevărată tragedie? Ei bine, nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat și sper să nici nu se mai întâmple. Pur și simplu, pentru că în ultimul an am decis că singura persoană care îmi datorează mie ceva, care mă poate cu adevărat face mândră sau dimpotrivă, dezamăgi, care știe și chiar trebuie să mă facă fericită, sunt doar eu însămi. Nu copilul. Copilul are nevoie de iubirea, de atenția și grija mea, de îmbrățișările mele și nu de frustrările cu care, din păcate, ajungem marea noastră majoritate, să conviețuim, considerând, de cele mai multe ori, că ele vin obligatoriu la pachet cu maturitatea.
Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.
Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.
Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.
Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!
Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.
Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.
Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.
Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!
marți, 9 mai 2017
Vine vara
Mirosul ăla de ud, de pământ reavăn înnegrit de la ploaie, peste care se lasă umbrele copacilor de-acum verzi pe de-a-ntregul. Vine vara. Același miros, cu ani în urmă, amestecat cu iz de rășină și frunze putrezite. Pădurea era peste tot. In spatele vilelor pline de oameni de cum urca soarele pe cerul de iunie creșteau brazi cu poalele acoperite de mușchi și ciuperci uriașe care, la fiece ploaie, răspândeau în aer ceea ce eu numesc astăzi miros de copilărie. Dacă o luai în sus, după vila 10 (căci fiecare vila avea propriul ei număr), drumul traversa un poligon unde noi, copiii, căutau cartușe pe care le lăsam apoi să cadă din pumni, eliberându-ne astfel degetele pentru zmeură și fragi. Inaintam în șir indian pe poteca ce șerpuia de-a lungul pârâului, făcând concurs de mers pe pietre sau de traversat albia pe câte vreun buștean prăvălit de-a latul. Mergeam singuri, fără părinți și fără grija că am fi putut păți ceva. Doar eram mulți și zgomotoși de am fi băgat în sperieți orice ființă care ne-ar fi putut vrea răul. Până și câinii fugeau când ne vedeau. Nu toți. Era un dulău mare și alb care ieșea din curte de la doamna Faur de fiecare dată când treceam pe acolo. Il chema Țuchi și se ținea o bucată de drum după noi, ca și cum ar fi vrut să se asigure că am ajuns suficient de departe cât să nu mai trezim vecinii cu râsetele noastre.
Vara, când ploua, ploua vreo câteva zile. Te trezeai într-o dimineață cu cerul jos, greu de nori și știai că urmează să stai la adăpost, în vilă și să aștepți să treacă. Numai bine să faci și tu niște teme de vacanță, zicea mama și dădea la o parte, de pe masă, ceașca de cafea, fierbătorul, ochelarii și vreun cuțit sau lingură uitate de la micul dejun ca să-ți facă ție loc de caiete și culegeri. La parter, toate vilele aveau un fel de living comun pentru cele câteva camere mobilate doar cu strictul necesar- unul sau două paturi, unul sau două scaune și un dulap- iar la fiecare etaj, pe hol, era o baie cu cadă. Făceam cu rândul, cu prosopul într-o mână, pasta de dinți în cealaltă și periuța între buze, pândind zgomotul zăvorului, semn că baia urma să se elibereze. Apoi, cu caiete sub braț, coboram în living și ocupam masa cu temele noastre de vacanță. Asta până mai apărea vreun copil de pe palier sau din vecini cu vreo cutie de Bunul gospodar sub braț sau cu un pachet de cărți de joc. Mamaaaa, pot să mai fac și mâine la mate? Că cică o să plouă toată săptămâna!
Azi îmi miroase la fel ca atunci: a apă adunată pe frunze, amestecată cu pământ, rămasă pe firele de iarbă și pe conurile de brad răpuse de vânt. Cu tot norul de pe cer, vara își vede liniștită de treabă: un castan înroșit de atâta floarea se ridică drept în fața mea ca și cum ar vrea să-mi țină drumul. In parc miroase amețitor a glicină și a reavăn. Tocmai s-a cosit iarba și de-a stânga și de-a dreapta aleilor, snopuri ude zac ca niște corpuri chircite. Aleea dă să mă scoată afară din parc, spre mirosul de asfalt, cafea și cotidian. Mă las mânată către ieșire. Acolo, fix înainte de o poartă vopsită în verde, o bancă. Și deci, o decizie sau în fine, un fel de alternativă: să mai rămân sau să ies. Aveți grijă că e udă, îmi strigă o femeie înarmată cu o mătură din nuiele cu care zgârie asfaltul, împrăștiind în mod egal picăturile de apă de-a latul aleii. A plouat de-a rupt și cred că mai dă o tură la cum mă dor genunchii, îmi zice în timp ce mâinile continuă să i se miște frenetic odată cu măturoiul. Mă uit spre cer. E lăptos ca privirea de nou născut. Vila 10 nu mai există. Nici Țuchi. Si, cu un pic de noroc, vor dispărea și temele de vacanță. Iar astăzi, toate camerele au baie. Doar vara miroase la fel. Sterg cu mâna picăturile de pe bancă și decid să mai stau un pic.
Vara, când ploua, ploua vreo câteva zile. Te trezeai într-o dimineață cu cerul jos, greu de nori și știai că urmează să stai la adăpost, în vilă și să aștepți să treacă. Numai bine să faci și tu niște teme de vacanță, zicea mama și dădea la o parte, de pe masă, ceașca de cafea, fierbătorul, ochelarii și vreun cuțit sau lingură uitate de la micul dejun ca să-ți facă ție loc de caiete și culegeri. La parter, toate vilele aveau un fel de living comun pentru cele câteva camere mobilate doar cu strictul necesar- unul sau două paturi, unul sau două scaune și un dulap- iar la fiecare etaj, pe hol, era o baie cu cadă. Făceam cu rândul, cu prosopul într-o mână, pasta de dinți în cealaltă și periuța între buze, pândind zgomotul zăvorului, semn că baia urma să se elibereze. Apoi, cu caiete sub braț, coboram în living și ocupam masa cu temele noastre de vacanță. Asta până mai apărea vreun copil de pe palier sau din vecini cu vreo cutie de Bunul gospodar sub braț sau cu un pachet de cărți de joc. Mamaaaa, pot să mai fac și mâine la mate? Că cică o să plouă toată săptămâna!
Azi îmi miroase la fel ca atunci: a apă adunată pe frunze, amestecată cu pământ, rămasă pe firele de iarbă și pe conurile de brad răpuse de vânt. Cu tot norul de pe cer, vara își vede liniștită de treabă: un castan înroșit de atâta floarea se ridică drept în fața mea ca și cum ar vrea să-mi țină drumul. In parc miroase amețitor a glicină și a reavăn. Tocmai s-a cosit iarba și de-a stânga și de-a dreapta aleilor, snopuri ude zac ca niște corpuri chircite. Aleea dă să mă scoată afară din parc, spre mirosul de asfalt, cafea și cotidian. Mă las mânată către ieșire. Acolo, fix înainte de o poartă vopsită în verde, o bancă. Și deci, o decizie sau în fine, un fel de alternativă: să mai rămân sau să ies. Aveți grijă că e udă, îmi strigă o femeie înarmată cu o mătură din nuiele cu care zgârie asfaltul, împrăștiind în mod egal picăturile de apă de-a latul aleii. A plouat de-a rupt și cred că mai dă o tură la cum mă dor genunchii, îmi zice în timp ce mâinile continuă să i se miște frenetic odată cu măturoiul. Mă uit spre cer. E lăptos ca privirea de nou născut. Vila 10 nu mai există. Nici Țuchi. Si, cu un pic de noroc, vor dispărea și temele de vacanță. Iar astăzi, toate camerele au baie. Doar vara miroase la fel. Sterg cu mâna picăturile de pe bancă și decid să mai stau un pic.
sâmbătă, 6 mai 2017
Timisoara- Tips and Tricks
Mă dusei la Timișoara. Cu Ana cu tot. Mai bine zis, am profitat de vacanța ei ca să descopăr și eu, la patruzeci și ceva de ani, orașele patriei. Ați înțeles bine, spre rușinea mea, a fost prima mea vizită în Timișoara. Mai întâi, merită spus că grație zborurilor low cost, e foarte ușor și relativ ieftin de ajuns. Noi am zburat cu Ryanair și am plătit pe două bilete, luate cu trei săptămâni înainte, undeva spre 70 de euro. Cred că se poate economisi și mai mult, dacă vă organizați din timp.
Odată ajunși pe aeroportul din Timișoara, nu e nevoie să chemați taxi-ul. Există un autobuz cam din oră în oră, poate chiar mai frecvent, care vă va duce în centru, la stația Bastion. O călătorie costă 2,50 lei, iar biletele se cumpără de la un ghișeu, din aeroport și se compostează în navetă (atenție să vă notați orarul pentru că cel de pe net, același cu cel oferit și la Centrul de informare turistică din oraș, nu mai e valabil). Și pentru că o să aveți în mod normal niște timpi morți de umplut, până vine autobuzul, puteți să vă răsfățați cu o gustare în cafeneaua de după zona de check in. Pentru că prețurile sunt absolut decente: 9 lei un sandvici generos, 7 lei un fresh de portocale, 5 lei o plăcintă foarte bună, cu mere și 4 lei parcă, un expresso lung. Așadar, încercați să nu cădeți pradă foamei nici pe Otopeni unde prețurile sunt exagerate după părerea mea și nici în avion unde un croissant e doi euro. Jucați și voi fazan 45 de minute cât durează zborul ca să-l faceți pe cel mic să uite de foame și apoi, profitați de prețurile bănățene mai mult decât decente.
Eu și cu Ana am stat două nopți la Timișoara și trei zile pline: de miercuri, de la nouă de dimineață, când am aterizat, până vineri, la șapte și ceva seara, când am decolat. Cazările sunt nenumărate. Eu am ales Casa Leone pentru niște motive, recunosc, cu totul subiective: un discount pe booking, o curte cu zidurile pictate în fațade de buticuri franțuzești (din păcate erau niște lucrări în ea de la o țeavă spartă, așa că am beneficiat doar de curtea din față), o distanță rezonabilă de mers per pedes până-n centru și multe comentarii laudative de la turiști străini. De altfel, la micul dejun, eram singurele românce. Familia care administrează pensiunea vorbește șapte limbi (eu i-am auzit vorbind cinci dintre ele) și sunt de treabă. Camerele sunt ok, curate, baia este mare, wifi-ul merge bine, iar micul dejun este corect.
Să trecem și la partea practică a vacanței și anume ce e de făcut prin Timișoara. In primul rând e plin de parcuri. Adică, dacă te uiți pe o hartă, vezi verde în fața ochilor. Cel mai tare Anei i-a plăcut Parcul copiilor unde există locuri de joacă și posibilitatea să închiriezi, pentru 15 lei pentru 30 de minute, o trotinetă electrică cu care să te plimbi în sus și-n jos. Vizavi, se află Parcul Rozelor care cred că este minunat când vor fi înflorit trandafirii, ceea ce, la începutul lui mai, nu era cazul. Dacă doriți doar să vă plimbați, să vă jucați cu mingea sau să vă dați cu trotineta, puteți merge în Parcul central sau și mai bine, în cel Botanic. Oricare va fi parcul în care veți merge, o să dați peste flori, gazon perfect, alei curate și câini la plimbare. Spre bucuria Anei, și-a găsit cam pe fiecare alee câte un patruped bun de mângâiat.
Pentru aceea dintre voi care nu cunosc Timișoara, să spunem că cetatea al cărei nume vine de la râul Timiș a trecut prin nenumărate stăpâniri. A început să se dezvolte în secolul XIV sub dominația ungară a lui Carol Robert de Anjou, devenind pentru scurt timp și capitală a Regatului Ungar. Cucerită apoi de otomani în secolul XVI, Timișoara va fi pentru aproape două secole un important bastion militar turcesc, înainte de a fi cucerită, în 1716, de Imperiul Habsburgic.Clădirile importante din oraș afișează de altfel un ușor aer vienez. Păcat că multe dintre ele sunt lăsate în paragină. Poate ar fi interesant de spus că, conform Wikipedia, orașul ar deține cel mai important patrimoniu de clădiri istorice din România, adică vreo 14500. Centrul orașului este format din trei piețe care dau practic, una într-alta. Prima dintre ele, Piața Victoriei, plină de cafenele și porumbei care îți ciugulesc din mână, este flancată la un capăt de Catedrala Mitropolitană (cea mai înaltă biserică din România (90,5 m) exceptând viitoarea Catedrala a Mântuirii Neamului și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei) și de Opera din Timișoara unde am ajuns, întâmplător, în prima seară, să vedem Gaițele cu Teatrul din Târgoviște. Ce s-a întâmplat a fost că am văzut lume la intrare și ducându-ne să întrebăm ce se joacă, ne-am trezit invitate, pe gratis, în sală, de fata de la Secretariatul literar care pur și simplu a vrut să ne facă o bucurie.
Odată ajunși pe aeroportul din Timișoara, nu e nevoie să chemați taxi-ul. Există un autobuz cam din oră în oră, poate chiar mai frecvent, care vă va duce în centru, la stația Bastion. O călătorie costă 2,50 lei, iar biletele se cumpără de la un ghișeu, din aeroport și se compostează în navetă (atenție să vă notați orarul pentru că cel de pe net, același cu cel oferit și la Centrul de informare turistică din oraș, nu mai e valabil). Și pentru că o să aveți în mod normal niște timpi morți de umplut, până vine autobuzul, puteți să vă răsfățați cu o gustare în cafeneaua de după zona de check in. Pentru că prețurile sunt absolut decente: 9 lei un sandvici generos, 7 lei un fresh de portocale, 5 lei o plăcintă foarte bună, cu mere și 4 lei parcă, un expresso lung. Așadar, încercați să nu cădeți pradă foamei nici pe Otopeni unde prețurile sunt exagerate după părerea mea și nici în avion unde un croissant e doi euro. Jucați și voi fazan 45 de minute cât durează zborul ca să-l faceți pe cel mic să uite de foame și apoi, profitați de prețurile bănățene mai mult decât decente.
Eu și cu Ana am stat două nopți la Timișoara și trei zile pline: de miercuri, de la nouă de dimineață, când am aterizat, până vineri, la șapte și ceva seara, când am decolat. Cazările sunt nenumărate. Eu am ales Casa Leone pentru niște motive, recunosc, cu totul subiective: un discount pe booking, o curte cu zidurile pictate în fațade de buticuri franțuzești (din păcate erau niște lucrări în ea de la o țeavă spartă, așa că am beneficiat doar de curtea din față), o distanță rezonabilă de mers per pedes până-n centru și multe comentarii laudative de la turiști străini. De altfel, la micul dejun, eram singurele românce. Familia care administrează pensiunea vorbește șapte limbi (eu i-am auzit vorbind cinci dintre ele) și sunt de treabă. Camerele sunt ok, curate, baia este mare, wifi-ul merge bine, iar micul dejun este corect.
 |
| In curtea din spate |
Pentru aceea dintre voi care nu cunosc Timișoara, să spunem că cetatea al cărei nume vine de la râul Timiș a trecut prin nenumărate stăpâniri. A început să se dezvolte în secolul XIV sub dominația ungară a lui Carol Robert de Anjou, devenind pentru scurt timp și capitală a Regatului Ungar. Cucerită apoi de otomani în secolul XVI, Timișoara va fi pentru aproape două secole un important bastion militar turcesc, înainte de a fi cucerită, în 1716, de Imperiul Habsburgic.Clădirile importante din oraș afișează de altfel un ușor aer vienez. Păcat că multe dintre ele sunt lăsate în paragină. Poate ar fi interesant de spus că, conform Wikipedia, orașul ar deține cel mai important patrimoniu de clădiri istorice din România, adică vreo 14500. Centrul orașului este format din trei piețe care dau practic, una într-alta. Prima dintre ele, Piața Victoriei, plină de cafenele și porumbei care îți ciugulesc din mână, este flancată la un capăt de Catedrala Mitropolitană (cea mai înaltă biserică din România (90,5 m) exceptând viitoarea Catedrala a Mântuirii Neamului și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei) și de Opera din Timișoara unde am ajuns, întâmplător, în prima seară, să vedem Gaițele cu Teatrul din Târgoviște. Ce s-a întâmplat a fost că am văzut lume la intrare și ducându-ne să întrebăm ce se joacă, ne-am trezit invitate, pe gratis, în sală, de fata de la Secretariatul literar care pur și simplu a vrut să ne facă o bucurie.
joi, 4 mai 2017
Ca pe vremuri
Cei care ați prins anii de comunism, vă mai aduceți aminte cum de fiecare dată când se băga zahăr, ulei, făină sau alte alimente ce puteau fi păstrate, cumpăram compulsiv, cât puteam de mult, doar "ca să fie"? Sigur, asta în București unde nu era totul pe cartelă și unde toate cele enumerate mai sus se găseau mai usor, mai pe sub mână și mai ales, mai pe la celebrele case de comenzi. Imi aduc aminte că și în primii ani de după revoluție, mama încă se ducea în magazine să-și refacă periodic stocul de alimente de primă necesitate, căci, zicea ea, nu se știe niciodată cum riscă să se întoarcă vremurile apuse.
Ei bine, vreau să vă zic că este momentul să punem și noi în aplicare metodele strămoșești de aprovizionare și să dăm iama în farmacii ca să cumpărăm...tot. Adică, normal că nu vă doare chiar tot acum, dar cum autoritățile noastre mizericordioase au decis într-un avânt populist să scadă prețurile la medicamente, producătorii au decis, la rândul lor, să-și facă bagajele și să plece de pe piața românească. Concluzia? Nu se mai găsesc diverse. De exemplu, o pastiluță care se dă în anumite afecțiuni, pe termen lung. Fără ea, ai cam încurcat-o. Dacă ai ghinionul și cineva din familie trebuie să înghită la pastiluțe d-astea zilnic, ani și ani, nu poți decât să speri că ăștia cu Catedrala neamului se vor grăbi să termine construcția înainte să se termine ultima pastilă din stoc și că Cel de sus va fi acasă și disponibil pentru tine și familia ta. Totuși, am găsit în anumite farmacii niște rămășițe din acest medicament, dar "este varianta necompensată, produsă în Bulgaria", mi-a zis farmacista, spunându-mi că "medicamentul de pe rețetă, făcut în Germania, nu a mai fost importat de luni bune". Bineînțeles că medicul specialist habar nu are, că deh, asta e, e și el om și nu le știe nici el pe toate. Si da, cu scuzele de rigoare, tonul este ironic, căci mi-am cam pierdut optimismul și simțul umorului după ce am bătut farmaciile în lung și-n lat.
Din păcate, nu e vorba doar de pastiluțele mele. Pe lângă ele, mai sunt și altele. Eu am aflat de anumite vaccinuri, de tratamente oculare și de citostatice care lipsesc din spitale. Cică ar fi vreo 18 medicamente pentru chimioterapie dintre care unele, se pare, s-ar găsi în depozitul Unifarm, dar nu s-a stabilit prețul de achiziție și deci, zac acolo în timp ce bolnavii speră să nu moară între timp.
Nu știu să vă spun ce soluții ar fi. Niște idei găsim la Simona Tache.Eu zic însă să vă faceți o listă cu cele necesare, să vă duceți la farmacie și să cumpărați compulsiv, ca pe timpul lui Nea Nicu, "ca să fie". Căci nu se știe niciodată cum riscă să se întoarcă vremurile apuse.
luni, 1 mai 2017
Pe un balansoar
Primul lucru pe care-l simt când intru înăuntru, este răcoarea. În sfârşit un loc unde pot să mă ascund de soare şi de toropeala cu care se însoţeşte la orele amiezii. Caut din priviri unde să mă aşez. Nu vreau un scaun, sau mai bine zis, aş vrea mai mult decât un simplu scaun. Îmi plimb privirile de jur împrejur, peste cărţi, rafturi, titluri, nume. Prin uşa de sticlă, se vede oraşul de afară, cu piaţa Unirii pe care o ghicesc la câţiva metri şi cu străduţa cuminte ce trece prin faţa librăriei. Mă simt ca într-o căsuţă englezească din filmele poliţiste. Nu din cele în care acţiune se petrece la Londra, ci din cele cu crime într-un sătuc unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde casele au unghere şi poveşti de familie ciudate.
Stau în picioare, chipurile caut ceva din priviri şi mă tot gândesc unde să mă aşez să-mi trag sufletul. Sigur, aş fi putut foarte bine să mă aşez pe o bancă, în Parcul botanic sau chiar direct în Piaţă. Nu era nevoie să vin într-o librărie. Dar ceva m-a atras aici, şi nu sunt doar bufniţele care-i dau şi numele. La două bufniţe. Deşi ele sunt mult mai multe şi sunt peste tot sub formă de perne, de căni, de cuier, de picturi şi de câte şi mai câte. Copila mi-a dat demult drumul la mână şi s-a cuibărit pe jos, pe un fel de fotoliu -pernă un pic prea mic pentru ea. Acum stă cu capul atârnat pe spate şi cu picioarele într-o parte şi citeşte dintr-o carte de matematică amuzantă.
Imi caut şi eu ceva de răsfoit, nu de alta dar mi se pare că toată lumea din jur vede deja că sunt o impostoare. Că am intrat nu să cumpăr, ci să-mi trag sufletul. Şi deodată îl văd. A fost tot timpul acolo, la nici un metru de mine- un balansoar alb, din lemn, cu spătar înalt şi elegant, cu braţe subţiri pe care pot să-mi strâng degetele în timp ce-mi fac încetişor vânt. Se leagănă din faţă-n spate fără zgomot, ducându-mă cu gândul în dormitorul părinţilor unde un balansoar identic stătea într-un colţ, rezemat de un perete, ascuns de cele mai multe ori sub un maldăr de haine. Când eram mică, îmi plăcea să mă cocoţ pe el, să mă aşez turceşte şi să-mi fac vânt cât de tare pot, aplecându-mă în faţă şi-n spate. Îl simţeam mai mult ca pe un prieten, decât ca pe un scaun. Şi asta pentru că se mişca. Pentru că atunci când mă suiam în el şi închideam ochii puteam să mă joc de-a trenul sau chiar de-a elefantul, aşa cum văzusem eu într-un episod din Cărţile Junglei, într-o duminică dimineaţa, la Lumea copiilor. Apoi, dacă-l lăsam la perete, mă puteam târâ în spatele lui şi nimeni nu mai reuşea să mă găsească. Am stat acolo o seară întreagă ca să mă ascund de un prieten de-alor mei, aflat la noi în vizită şi care m-a certat că-mi rod unghiile. Nu m-a certat tare, dar mi-a spus că el e doctor şi că ştie că nu e sănătos. Pe vremea aceea mi-era tare frică de doctori. Unul dintre ei mă smulsese din braţe, de la mama, când căzusem de pe un gard şi-mi rupsesem mâna. Şi de atunci nu mai voiam să aud de doctori. Aşa că-n seara aceea, am tras balansoarul de la perete cât să-mi fac loc şi m-am ascuns după el să nu care cumva să se mai uite doctorul ăla la mâinile mele. Am ieşit din ascunzătoare vreo oră mai târziu. Mi se făcuse foame şi invitaţii riscau să termine toată salata de boeuf.
Deschid ochii şi privirea mi se intersectează cu cea a unei bufniţe pictate pe o pernă. Copila aproape a aţipit pe jos. Stă pe spate şi fixează tavanul, cu cartea deschisă, pe burtă.Afara lumina pare mai apoasă semn că soarele s-a domolit şi dă să se retragă.
- Mama, mergem? Mi-e foame!
Mă ridic şi balansoarul scoate un sunet ca un fel de scâncet. Mă uit la el ca şi cum aş aştepta să spună ceva şi-mi trec vârful degetelor pe braţele lui. Închid cartea luată la întâmplare şi mă uit la Ana.
- Ce-ai vrea să mănânci?
Se ridică veselă de pe jos, îşi trage pantalonii care se lăsaseră sub burtă şi cu ochii la bufniţele de pe pereţi, zice ca pentru sine:
- Ştiu şi eu, mi-e poftă de nişte salată de boeuf, d-aia cum face bunica!
Zâmbesc ca pentru mine şi-mi spun în gând, cu ochii încă la balansoar şi mie. Şi fără să-mi dau seama, mă surprind uitându-mă la unghii. E în regulă. Sunt mari şi date cu ojă, semn că pot ieşi liniştită din ascunzătoare.
Stau în picioare, chipurile caut ceva din priviri şi mă tot gândesc unde să mă aşez să-mi trag sufletul. Sigur, aş fi putut foarte bine să mă aşez pe o bancă, în Parcul botanic sau chiar direct în Piaţă. Nu era nevoie să vin într-o librărie. Dar ceva m-a atras aici, şi nu sunt doar bufniţele care-i dau şi numele. La două bufniţe. Deşi ele sunt mult mai multe şi sunt peste tot sub formă de perne, de căni, de cuier, de picturi şi de câte şi mai câte. Copila mi-a dat demult drumul la mână şi s-a cuibărit pe jos, pe un fel de fotoliu -pernă un pic prea mic pentru ea. Acum stă cu capul atârnat pe spate şi cu picioarele într-o parte şi citeşte dintr-o carte de matematică amuzantă.
Imi caut şi eu ceva de răsfoit, nu de alta dar mi se pare că toată lumea din jur vede deja că sunt o impostoare. Că am intrat nu să cumpăr, ci să-mi trag sufletul. Şi deodată îl văd. A fost tot timpul acolo, la nici un metru de mine- un balansoar alb, din lemn, cu spătar înalt şi elegant, cu braţe subţiri pe care pot să-mi strâng degetele în timp ce-mi fac încetişor vânt. Se leagănă din faţă-n spate fără zgomot, ducându-mă cu gândul în dormitorul părinţilor unde un balansoar identic stătea într-un colţ, rezemat de un perete, ascuns de cele mai multe ori sub un maldăr de haine. Când eram mică, îmi plăcea să mă cocoţ pe el, să mă aşez turceşte şi să-mi fac vânt cât de tare pot, aplecându-mă în faţă şi-n spate. Îl simţeam mai mult ca pe un prieten, decât ca pe un scaun. Şi asta pentru că se mişca. Pentru că atunci când mă suiam în el şi închideam ochii puteam să mă joc de-a trenul sau chiar de-a elefantul, aşa cum văzusem eu într-un episod din Cărţile Junglei, într-o duminică dimineaţa, la Lumea copiilor. Apoi, dacă-l lăsam la perete, mă puteam târâ în spatele lui şi nimeni nu mai reuşea să mă găsească. Am stat acolo o seară întreagă ca să mă ascund de un prieten de-alor mei, aflat la noi în vizită şi care m-a certat că-mi rod unghiile. Nu m-a certat tare, dar mi-a spus că el e doctor şi că ştie că nu e sănătos. Pe vremea aceea mi-era tare frică de doctori. Unul dintre ei mă smulsese din braţe, de la mama, când căzusem de pe un gard şi-mi rupsesem mâna. Şi de atunci nu mai voiam să aud de doctori. Aşa că-n seara aceea, am tras balansoarul de la perete cât să-mi fac loc şi m-am ascuns după el să nu care cumva să se mai uite doctorul ăla la mâinile mele. Am ieşit din ascunzătoare vreo oră mai târziu. Mi se făcuse foame şi invitaţii riscau să termine toată salata de boeuf.
Deschid ochii şi privirea mi se intersectează cu cea a unei bufniţe pictate pe o pernă. Copila aproape a aţipit pe jos. Stă pe spate şi fixează tavanul, cu cartea deschisă, pe burtă.Afara lumina pare mai apoasă semn că soarele s-a domolit şi dă să se retragă.
- Mama, mergem? Mi-e foame!
Mă ridic şi balansoarul scoate un sunet ca un fel de scâncet. Mă uit la el ca şi cum aş aştepta să spună ceva şi-mi trec vârful degetelor pe braţele lui. Închid cartea luată la întâmplare şi mă uit la Ana.
- Ce-ai vrea să mănânci?
Se ridică veselă de pe jos, îşi trage pantalonii care se lăsaseră sub burtă şi cu ochii la bufniţele de pe pereţi, zice ca pentru sine:
- Ştiu şi eu, mi-e poftă de nişte salată de boeuf, d-aia cum face bunica!
Zâmbesc ca pentru mine şi-mi spun în gând, cu ochii încă la balansoar şi mie. Şi fără să-mi dau seama, mă surprind uitându-mă la unghii. E în regulă. Sunt mari şi date cu ojă, semn că pot ieşi liniştită din ascunzătoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
