Mai e puțin și se face o  săptămână de când a plecat în tabără și eu experimentez statul fără ea. La început m-am bucurat într-un fel, exact cum o făceam când eram puștoaică și mama trebuia să plece câteva zile pe coclauri, cu serviciul. Mai ales dacă era vacanță, gândul că o să pot să stau toată ziua singură, de capul meu și să fac ce vreau, să mă văd cu cine vreau, să mănânc în oraș, să casc gura în magazine, dar mai ales să dau muzica tare, tare și să dansez în oglindă, mă umplea de bucurie. Chiar dacă știam că după fiecare apus de soare, cu fiecare sfârșit de zi și început de seară ideea că sunt singură în ditamai casa o să mă facă să aprind toate luminile și să rămân cu televizorul pornit, tot tropăiam pe interior a nerăbdare. Așa și acum: fără ea nu e nevoie să fac mic dejunuri, ci doar cești mari de cafea. Nu e nevoie să mă simt adultul responsabil care se expune de bună voie nervilor ei preadolescentini când o întreabă de temele de vacanță sau de cărțile rămase necitite. Nu trebuie să-i interzic sau să-i gătesc, să o duc la chitară, să caut filme sau să primesc vizite, să fac piața sau să mă întorc devreme acasă ca să fiu acolo când noaptea de la geam o va face să  aprindă luminile și televizorul.

Dar mi-e dor. De ea. De ea toată. Mai ales că de data asta (să fie vârsta, să fie Anglia?) eu sunt cea care pândește mesajele și veștile de peste hotare. Sunt bine, n-am timp să vorbesc, te pup și te iubesc, mami! Și gata. A dispărut de pe telefon, întorcându-se, cum și trebuie, la viața reală și prietenii ei. Incerc să mă obișnuiesc că nu peste mult timp chiar așa va fi. Ce faci, Ana? Ești bine? Ai ce mânca? Ea se va enerva că iar mă întrebi de mâncare, parcă nu există altceva pe lumea asta despre care să vorbim, eu nu voi ști ce aș putea să-i spun fără să par că mă amestec în viața ei, dar încercând să-i fiu încă de folos.

De la un timp, ne certăm mult și des. Ea se zbate să scape de tot ceea ce pare să o îngrădească, eu mă apăr de aripile ei din ce în ce mai mari cu care dă să mă lovească în încercarea de a-și lua zborul. Doare al naibii. E perioada în care trebuie, ca niciodată, să fiți mama, nu prietena ei. Așa mi s-a spus. Incerc să înțeleg unde greșesc. In mod sigur undeva o fac, pentru că altfel nu am suferi fiecare în camera ei. Caut ajutor. Intreb și mi se răspunde: dacă tot încercați să fiți prietena ei, ajungeți să o responsabilizați înainte de vreme. Când ești egalul cuiva, nu poți să te lași pe el cu toată greutatea. Iar copiii, la vârsta asta, au încă nevoie să se lase. Așa că strângeți din dinți, încasați loviturile, lăsați-o să-și exprime furiile pentru că are nevoie să scoată la iveală demonii și mai ales nu o luați personal.  Nu are nimic cu dumneavoastră, ci cu ea. Trebuie să vadă că rezistați asaltului! Așa că nu vă sfiiți să fiți fermă, să șțiți să-i spuneți și nu și mai ales nu vă mai temeți că se supără pe dumneavoastră. O să-i treacă!

Mă uit la ea când se ceartă. Nu seamănă deloc cu mine. Eu nu puteam să am replică. Mi-era frică. Ea nu e așa. Se uită fix în ochii mei și văd cum privirea ei albastră se tulbură de furie. Nu lasă capul în jos nici când ridic vocea. Uneori ajunge să plângă. De cele mai multe ori de frustrarea că nu-i dau dreptate. Bine că ești tu perfectă! Așa-mi spune înainte să se ducă la ea în cameră, trântind ușa în urma ei. E fantastic cât de mult poate să stea supărată și furioasă. Aproape că-mi vine mie să-mi cer scuze numai să detensionez atmosfera. Incerc să nu mă las târâtă în jocul ăsta de putere, dar de multe ori armele sunt așa de tăioase că uit că are doar 12 ani și atac la rândul meu. O iau personal, deși știu că nu e bine. Când  o văd însă cum îmi ține piept și cum mă judecă simt că parcă nu ar mai avea nevoie de mine. Asta e spaima dumneavoastră, mi se spune. Important este ca la final să ajungă o femeie fericită și independentă, nu prietena dumneavoastră cea mai bună.

Așa că, iată, de o săptămână de când a plecat, încerc să experimentez statul fără ea. In timpul ăsta, îi pândesc veștile și mesajele și fără să vreau, mă tot întreb o fi bine, o fi având ce mânca?

Masă mare, lume multă. Cupluri. Probabil că sunt singura singură de la masă. O ocazie în plus să ascult și să văd cum mai e pe la alții, prin viață. Oameni în jur de patruzeci. Relații cu ștate vechi, din alea unde fiecare an în plus e un motiv de mândrie în sine, ca și cum iubirea ar fi o cursă de maraton unde cu fiecare kilometru te apropii mai mult de victorie. Să câștig, să câștig, să rezist ca să câștig și dă-i și aleargă, încercând pe cât poți să nu uiți să respiri și să bei apă! Discuțiile se învârt în jurul rutinei zilnice din care fiecare încearcă parcă să-și facă un scop în sine. Nu știu cum sunt bărbații, dar femeile de la masă mă fascinează prin entuziasmul cu care chicotesc discutând despre programe de fitness, pilates și gustări pe bază de tărâțe de ovăz cu amestec de fructe uscate. Cât doamne-iartă-mă poți discuta despre un pumn de cereale puse în apă de cu seară? Sau despre turele de parc făcute în fiecare zi, la șapte dimineața, cu căștile în urechi, în pas alergător?

Ne uităm pe meniul de deserturi. Mă trezesc cerând o porție de clătite, deși am pus vreo trei kile în ultimele patru luni. Restul celor de la masă se mulțumește să arunce un ochi pe meniu și să-l dea înapoi cu un aer vădit deranjat ca și cum încercarea chelnerului de a-i corupe la dulce ar fi fost de-a dreptul ridicolă. Următoarele minute îi sunt dedicate lui, zahărului. Noul inamic public, ciuma alimentelor, dușmanul de moarte, cel care ajunge la creier și ne face mai dependenți decât cocaina. S-a demonstrat științific. Ascult cât e de groaznic în timp ce-mi mănânc clătitele. De la zahăr se trece la yoga. Minute în șir în care învățăm să respirăm și să ne golim creierul de gânduri, încercând să atingem fericirea. Două dintre femeile de la masă o fac de aproape doi ani și să știi, dragă, că am ajuns la o stare de echilibru și pace interioară cum nu credeam! Imi termin clătitele și, exact ca și copiii, șterg cu degetul urmele de dulceață din farfurie. Copiii! Prevăd că în curând discuția va ajunge și acolo. Unde-i mai ducem, ce mai facem cu ei, ce cursuri, ce spectacole, ce distracții, ce ieșiri, ce planuri, ce satisfacții, ce sacrificii, ce boli, ce descoperiri, ce au mai spus, ce ne-au mai spus, ce note au luat, ce licee vor urma și apoi în ce țări vor pleca.

Imi plimb privirile de la o față la alta, încercând să mă agăț de un crâmpei de conversație pe care să o pot continua. Nu am nimic de spus nici despre zahăr, nici despre jogging, yoga sau copii. De fapt, am ieșit în oraș in primul rând pentru că-mi era foame. Și poftă de clătite. Vorbim de cărți. Constat că nu prea se mai citește literatură, ci mai degrabă cărți de dezvoltare personală, d-alea pe care atunci când le citești ajungi să dai din cap și să țipi în gând așa e, exact așa mi se întâmplă și mie! Și brusc te liniștești că nu ești singura, ba chiar te simți din ce în ce mai importantă că iată, treci printr-o perioadă despre care s-a scris și-n cărți. Cineva povestește despre vacanța de anul ăsta din sudul Franței. N-a fost așa de scump cum crezi! Am mers cu Blue Air-ul până la Nisa și de acolo am închiriat mașină! Stați să vă arăt niște poze, că le am în telefon! Ne strângem ca puii în jurul cloștii ca să vedem Promenada englezilor și niște poze cu farfurii pline cu scoici și creveți. Mă plictisesc. Mi-aș mai lua o porție de clătite. Sau măcar aș duce discuția spre sex. Voi cum ați mai făcut-o, unde ați mai făcut-o? Știți că e un magazin nou de lenjerie în mall-ul din Pantelimon? Dar de la sudul Franței  ne întoarcem la yoga și mic dejunuri sănătoase. Fără zahăr sau gluten. Și încep să cred că și fără sex. Mic dejunuri plictisitoare luate  după o tură de parc și un pahar mare de apă plată cu lămâie. Ca și cum apa aia ar putea să spele pe dinăuntru toate rezidurile care s-au depus de-a lungul anilor de când facem kilometri cu gândul felicitărilor de la sfârșit. Ca și cum apa aia ne-ar umple pe dinăuntru, făcându-ne să nu mai vrem nici sex, nici zahăr, nici reduceri sau literatură.

La capătul celălalt al mesei, acolo unde sunt bărbații, lucrurile încep să se miște semn că urmează să plecăm. Fetelor, mai vreți ceva? Două câte două, perechi de ochi se întâlnesc, se consultă și decid la unison că nimeni nu mai vrea nimic. Păcat, mă gândesc. Ar fi fost un bun prilej să ceară niște iubire. Probabil că se vor gândi la asta mâine de dimineață când își vor umple din nou castronul cu tărâțe de ovăz și vor ieși în pas alergător ca să dea două ture de parc, să mai uite de singurătate.

sursa foto aici

Ea nu e acasă acum. M-a sunat de două ori să-mi spună "mamiiii, am ajuns în paradiiiiis! Dorm cu prietena mea în cameră și avem baia noastră, și wifi și televizor cu dvd-uri! Și, mama, am curte și pisică și câine mic și bătrân și am, știi ce?, am doi ponei! Iar aseară, Mandy ne-a făcut pizza!" Mandy e gazda. Căsătorită cu Derek. Copilul meu e în tabără. In Anglia. Un avantaj al celor de la liceul bilingv Coșbuc. Mă rog, dacă te țin curele. Recunosc că abia acum, când am auzit-o cât e de încântată de ce trăiește, am putut și eu să mă mângâi pe cap și să mă felicit că am fost de acord să o trimit. Inițial mi se păruse cam mică fata și cam scumpă excursia, dar apoi, m-am gândit că trăim în România unde lucrurile bune se termină repede. Dovadă că la aeroport una dintre profesoare spunea că există riscul ca acest program de tabere să ia sfârșit. Ca idee, nu este o tabără în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă o școală de vară, de 10 zile. Copiii stau în familii și în fiecare zi se duc la cursuri de civilizație britanică. Sunt împărțiți pe grupe și au de făcut fel de fel de proiecte pentru care trebuie să interacționeze cu localnicii. De exemplu, Ana are un proiect în cadrul căruia pornește de la premiza că este posibil să adopți un hobbit și merge prin oraș și întreabă oamenii cum cred ei că ar trebui să-l îngrijească. Da, știu, nicio legătură cu temele de vacanță "à la roumaine". Familiile sunt înscrise în acest program după o amplă verificare și copiii sunt distribuiți după niște criterii pe care le-am menționat noi, părinții, la momentul înscrierii. Noi am precizat că Ana e iubitoare de natură și animale, așadar a nimerit la o fermă. Ultimele două zile de tabără vor fi la Londra. Acum o să vreți să vă spun și cât a costat această distracție: păi undeva spre 1200 de euro avion (British Airways), cazare (familiile din program iau niște bani pentru serviciile pe care le oferă), cursuri, hostelul din Londra. Nu e puțin, dar e o experiență de care sper din suflet să se bucure și să-i folosească. Până acum e încântată.

Și acum să trecem și la mine. Nu, eu nu plec nicăieri. Mă ocup cu golitul sertarelor de lucruri inutile și inventatul de rețete cu legume. Nu am devenit vegetariană, dar am beneficiat de niște vinete, ardei și dovlecei. Așadar, le plat de jour: vinete și respectiv dovlecei tăiați pe din două, stropiți cu ulei de măsline și presărați cu sare și oregano, băgați la cuptor până se înmoaie și apoi umpluți cu un amestec de ceapă, ardei, pătrunjel trase în tigaie și amestecate cu niște feta. Alături, o salată de ardei copți cu usturoi și pătrunjel.
 
Pentru aceia dintre voi care cred că cea mai bună legumă e carnea, aveți mai jos și o poză cu niște roșii umplute cu un amestec de carne tocată de curcan amestecată cu ceapă, verdeață și niste orez, stropite cu ulei de măsline și băgate la cuptor pentru vreo oră.

O să-i trimit și Anei pozele poate i le arată lui Jamie Oliver din partea mea.


            

Vin cu infanta de la ortoped (a făcut entorsă la un deget). Degetul e imobilizat și mâna stă cuminte într-o eșarfă lată, agățată la gât. O ții așa, ne-am înțeles?, zice doctorul înainte să plecăm. Ne ducem la metrou, noi și o mare de oameni. Incerc să-i protejez pe cât pot brațul să nu care cumva să se lovească în îmbulzeală. Vine metroul, se deschid ușile, intrăm și-i caut din priviri un loc liber. Ultimul s-a ocupat cu un domn până-n patruzeci de ani, corpolent și-n șlapi. Degetul lovit al Anei este la mâna dreaptă. Se ține cu stânga de bară, iar eu mă așez în spatele ei de frică să nu se dezechilibreze la frâne și să se apuce instinctiv cu cealaltă mână, forțând. Lângă domnul de pe scaun, o doamnă tinerică. Se uită la mâna Anei, se ridică și-i face semn să stea jos.
- Lăsați, zic, poate ne ajută domnul!
- Io nu mă ridic d-acilea, să fie clar!
Ana face ochii mari, eu simt cum mi se ridică tensiunea. Mă uit la el și încerc să evaluez riscurile la care mă supun dacă accept să continui conversația. Nu mă pot abține.
- Scuzați-mă, dar stați pe un loc rezervat!
Lasă plictisit mobilul din mână și-mi aruncă un nu-mi pasă, și eu am plătit bilet ca și tine!
- Da, dar locul este rezervat, iar dumneavoastră nu păreți nici bătrân, nici gravid, nici suferind! E un semn înm spatele dumneavoastră.
Intre timp, lumea se uita ca la televizor.
- Te unde știi tu că nu sunt bolnav, ai? Sunt foarte bolnav! Ia mai lasă-mă!
Mă uit la el și mă întreb, a nu știu câta oară în ultimul timp, ce naiba se întâmplă cu oamenii din țara asta. Si cu țara în general.
- Atunci, ce să spun: mă scuzați și multă sănătate!
Douăzeci de minute mai târziu, ies cu Ana de la metrou (până la urmă am acceptat să se așeze pe locul doamnei).
- Am fost mândră de tine, mami. E bine că ai încercat. Si mi-am dat seama ce mi-ar plăcea să fac când o să fiu mare: să mă lupt ca să nu mai fie misoginismul ăsta la noi în țară!

Ajungem și ne așezăm la coadă. A doua oară. Prima dată, am lăsat-o pe ea pe un scaun și eu m-am pus la rând. După vreo jumătate de oră am început să mă legăn de pe un picior pe altul, încercând să-mi dau singura iluzia mișcării. Dar nu. Tot pe loc, tot la coadă. O oră și jumătate mai târziu și cu un zâmbet tâmp lipit pe gură într-o tentativă, la fel de tâmpă, să am un aer încurajator, bat la ușă și intru. Primesc un bilet ca toți cei care au stat deja o dată la coadă. Pentru că în medie, se stă cam de trei ori. Prima dată pentru bilet. A doua oară, pentru radiografie. A treia oară pentru concluzii. In funcție de ele, poți să mai stai și a patra oară pentru gips.
La ușa de la radiografie, mă nimeresc lângă o altă mamă de adolescentă. Fata, cu un cap mai înaltă decât ea, se tot juca cu șnurul de la bluza maică-sii, în timp ce din gură nu înceta să critice:
- Nu vreau să intri cu mine, înțelegi? Imi dai biletul și diagnosticul și gata, mă aștepți la ușă! N-am nevoie de tine înăuntru!
Mama tace. Imi întâlnește privirile. Se uită la mine, se uită la a mea, blazată, lipită de un perete, cu căștile în urechi și telefonul în mâna stângă. Dreapta o doare. A căzut cu skate-ul. Un deget e vânăt.
- Si a dumneavoastră se poartă la fel?
Imi vine să râd.
- Hoho, și încă cum! Tot ce fac e greșit și tot ce spun e prost!
Oftează.
- Grea vârstă! Zici că ne-am tâmpit peste noapte și nu mai suntem bune de nimic!
Nu zic nimic. Mă mulțumesc să-i zâmbesc și să aștept. O oră mai târziu, schimb coada. Si da, din păcate, am ajuns să stăm și a patra oară la coadă: o atelă gipsată pentru un deget luxat și peste trei ore de așteptare.
- Te rog să nu începi să-mi spui că trebuie să fiu atentă!
Nu spun nimic. Doar tac și aștept să-i treacă.

Disclaimer: povestea de mai jos nu este inventată. Este auzită ieri, într-un autobuz, între Victoriei și Mihalache.

Se agață cu mâinile de bară și se trage-n sus, pe scări, căutând din priviri un loc liber.
-Uite, fă, acilișa, zice și-și trântește fundul pe un scaun, în timp ce cu mâna îl ține ocupat și pe cel din fața ei.
Nu e nici tânără, nici bătrână. Mai degrabă tânără. Pe un umăr, are tatuate trei nume unul sub altul: Alin, Viorel și Marius. Ultimul abia se mai citește. Or fi băieții ei, or fi foștii iubiti sau doi amanți și un soț. Iși ține picioarele încrucișate sub scaun și gleznele i se revarsă peste baretele subțiri de la sandale. Sunt negre, cu toc cui  și flecuri rupte. Are părul prins în coadă și ceafa plină de broboane de sudoare care i se preling de-a lungul șirei spinării.
- Hai, fă, stai jos odată! zice și-și trage mâna exact când cealaltă se lasă să cadă pe scaun cu un oftat. E chioară. Un ochi clipește poznaș către cea din fața ei, în timp ce celălalt, cu pupila dilatată peste măsură, stă mare și fix, dând aproape pe dinafară din orbită. Iși trece mâneca bluzei peste buza de sus, umedă de transpirație, depărtează picioarele ca și cum ar invita aerul să-i intre pe sub fuste și zice:
- Auzi, deci l-a înjunghiat pe ăsta al tău. Cine, fă?
Intrebarea o face pe cealaltă să lase colțurile gurii în jos, a strâmbătură.
- Eh, ăla micu' a lui Vasile! A băgat șișu. Si el ca și frac-su ăl mare.
- Cine, fă, Costel? El a sărit cu cuțitu?
Cealaltă dă ochii peste cap și dintr-un buzunar, scoate un șervețel mototolit cu care se șterge la ceafă.
- Ce vrei, fa, așa e ăștia!
- Păi și tu ce-ai făcut?
- Ce dracu să fi făcut?! I-am pus un pansament și am plecat la lucru.
Ochiul viu clipește de câteva ori, în timp ce celălalt stă împietrit și sinistru. Femeia își trece mâneca bluzei pe la nas, trâgându-și mucii.
- Deh, nu te necăji și tu, se mai întâmplă! Las' că-i trece! Hai să coborâm!

In urma lor, un șervețel mototolit rămas sub scaun. Un braț cu trei tatuaje se apleacă și-l ia de pe jos, vârându-l într-un buzunar. Unii oameni așa trăiesc.

Am fost plecată. Nu, de fapt, rectific. Am fost fugită de acasă, cam ăsta ar fi cuvântul. Mai aveam vreo 72 de ore până la ziua mea. Fix un weekend. Pe facebook, lumea se întrecea în poze cu valuri și cocktailuri. Eu, acasă. Prietenele-  care-ncotro, că deh, așa e vara. Noroc că pe vremea mea, adică în urmă cu vreo treizeci și ceva de ani, școala se termina în iulie și oricum, nu toată lumea avea bunici la țară sau bilete prin sindicat ca să plece în vacanță. Așa că era plin de copii pe care să-i invit la ziua mea. Aveam casă mare, tip vagon, cu camere despărțite de uși cu glasvand care la petreceri se deschideau, lăsând să se formeze un salon dreptunghiular capabil să primească o jumătate de clasă. Intotdeauna am fost lăsată să chem la ziua mea pe cine am vrut eu. Nu exista nicio listă cu "obligații" de genul verișorul X-ulescu sau băiatul nu știu căror prieteni de familie sau vecinul de la 3 că maică-sa ne-a mai dat, din când în când, împrumut, vreo cană de zahăr. Ziua mea era ziua mea.

Apoi, într-o zi, nu știu nici eu de ce, s-a oprit. Ba că eram plecată în vacanță, ba că nu știam unde să las copila. ba că nu erau prietenele prin preajmă. Așa că într-o zi, am lăsat-o baltă și am decis că anii trec și fără să-i număr eu. Până anul ăsta când am încercat să închid ochii și să mă imaginez luni de dimineață, proaspăt trezită din somn, fericită pe dinăuntru că iată, va urma, pentru mine, o zi specială și, în același timp, speriată că s-ar putea termina ca orice altă zi banală, fără nicio bucurie în plus.

M-am speriat. In ultimul timp, tristețea mă sperie, îmi dă frisoane și mă face să mă uit în jur, căutând parcă lucruri de care să mă agăț. Mi-am amintit, fără să vreau, de momentele alea din adolescență când era câte o zi ca 1 sau 8 martie și tot pândeam câte un el să văd dacă vine sau nu vine cu flori. De obicei, nu venea. Așa că, am ajuns repede să urăsc zilele speciale. Și să aștept. Inutil să vă spun că urăsc să aștept. Așteptarea mă sperie ca și tristețea. Nu se întâmplă toată, deodată. Ci picură precum perfuzia, cât să te stoarcă de vlagă până la sfârșitul zilei și chiar mai departe.Anul ăsta, însă,  am decis că sunt suficient de mare să nu mai stau să se întâmple, ci să fac să se întâmple. Să mi se întâmple. Exact ce vreau eu și cum vreau eu. Și am cerut tot. Am vrut șampanie și restaurant și cadou. Și bineînțeles, am vrut în Franța.

Vineri seara, m-am luat în brațe, mi-am urat la mulți ani și mi-am cumpărat un bilet de avion pentru a doua zi.

Acum câteva zile am văzut pe rețelele de socializare un filmuleț devenit în câteva ore viral. O tânără militantă pentru drepturile homosexualilor se duce la o manifestație organizată la Cluj, de Noua Dreaptă, de unde este luată pe sus de jandarmi, la cererea unuia dintre organizatori. Recunosc că, urmărind filmarea, am fost impresionată într-un prim stadiu de felul în care femeia asta a fost îndepărtată de la locul mitingului, cât și de tonul agresiv al unuia dintre participanții la marșul pentru așa zisa, normalitate. Și da, nici tricoul unuia pe care scria femeia= mamă nu m-a lăsat indiferentă, gândindu-mă la ce ar însemna ca fiica mea să trăiască într-o astfel de "normalitate" unde rolul femeii s-ar reduce până la urmă la acela de a procrea. Apoi, au început să apară comentariile și chiar și o replică a Jandarmeriei. La urma urmei, femeia cu pricina și-a asumat într-un fel sau altul, decizia de a se duce în mijlocul "dușmanilor", iar jandarmii și-au făcut datoria. Sigur, rămâne de discutat dacă felul în care au îndepărtat-o nu a fost exagerat, dacă lacrimile ei de la final au fost sau nu adevărate (s-a dovedit că persoana este actriță), dacă e normal să se intervină la cererea organizatorilor sau doar dacă ar fi fost violentă (era doar încăpățânată și refuza să se legitimeze) și dacă și iarăși dacă.

Problema este alta, cel puțin pentru mine. De ce ajung să fiu atât de sensibilă la astfel de scene? Până la urmă, să fim serioși: un incident ca cel mai sus amintit nu e un așa de mare eveniment încât să trezească sute de comentarii. Ei bine, cel puțin în ceea ce mă privește, cred că am ajuns în punctul în care nu mai am deloc încredere în țara în care trăiesc. Concret, o cred capabilă de mult rău și mă trezesc pornind, involuntar, de la ideea că în momentul de față, este complet lipsită de scrupule și deci, mă aștept cam la orice din partea ei. Mi-am dat seama că ceea ce m-a revoltat cel mai tare în filmulețul cu pricina nu a fost nici acțiunea jandarmilor, nici lacrimile fetei și nici măcar tricoul individului. Ci faptul că există oameni care gândesc ca acel individ. Sigur, ei sunt și în alte țări, dar acolo statul de drept și normele europene sunt atât de bine înfipte încât riscul ca lucrurile să degenereze grav și rapid este infim. La noi însă, realitatea arată că nimic nu mai este sută la sută sigur, stabil și îndrăznesc să spun, normal. Orice nebunie de moment, orice deviere de comportament, orice stupizenie poate, la un moment dat, cu un pic de ajutor politic, să ajungă la stadiul de normă. Uneori, chiar peste noapte.

Și atunci mi se pare normal ca la văzul unor scene ca cea de la Cluj, reacțiile să fie pur emoționale. Pentru că ajungi să te identifici cu victima, chiar și fără să fii de față sau musai adept al comunității LGBT. Sentimentul este că, ținând partea fetei din poveste, te opui, de fapt, unei anomalii comportamentale și sociale. Unei agresiuni. De data asta a fost vorba de niște indivizi care decid că femeile sunt mame, fără să le ceară și lor părerea. Care spun că familia traditională este neapărat creștină și care cred că Eminescu este părintele naționalismului românesc.O să spuneți, stai liniștită că la mitingul lor nu s-a strâns decât o mână de oameni. Știu asta, dar tocmai aici e problema: că în momentul de față, în țara asta, nu simți că mai poți sta liniștit. Pentru că o mână de oameni este, uneori, de ajuns ca să distrugă tot.

Vine o vârstă de la care pătrățelele de ciocolată și bomboanele mâncate pe șest, când copilul nu vă vede, se însoțesc invariabil de un sentiment de vinovăție care, din păcate persistă și, lucru și mai trist, rămâne gravat pe piele- mai ales pe burtă și fese. Cu alte cuvinte, de la patruzeci de ani încolo, mai greu cu datul kilogramelor jos. Vă spun eu care de două luni mă chinui cu gimnastică, asta după ce am văzut că doar "fără pâine" nu e suficient. In fine, probabil că voi ați renunțat demult la făina albă și la zahăr și probabil că nici nu aveți probleme cu greutatea ( ar mai fi și posibilitatea să nu aveți încă patruzeci de ani- dar asta deja ar fi prea crud pentru mine), dar eu o să presupun că problemele mele sunt universale și....ce ziceți? ah, nu, nu am o soluție, am însă o rețetă.

Știți felul ăla de mâncare pe care ar putea să scrie maaaare, cu litere de o șchioapă: poți să mănânci până crăpi, nimic din ce e în farfurie nu riscă să-ți facă rău și  nici să se depună?! Si acum vine și partea interesantă: mai e și bun la gust. Și nici nu costă mult. Și durează doar zece, cincisprezece minute să-l prepari. Sunteți gata să aflați ce drăcie mi-am făcut eu azi de mâncare? Ei bine, e vorba de tagliatelle din dovlecei cu roșii, ardei și usturoi.

Ar fi frumos din partea mea să vă scriu și rețeta. Așadar, aveți nevoie de un dovlecel mai mărișor, câteva roșii cherry, o felie mai mare de ardei roșu, unul sau doi căței de usturoi, ulei de măsline și niște parmezan. Se ia un instrument din acela de curățat legumele și cu ajutorul lui facem niște fâșii din dovlecelul spălat și curățat de coajă, în prealabil. Roșiile cherry le tăiați pe din două și împreună cu panglicile de dovlecel le băgați pentru câteva minute în cuptorul preîncălzit să mai piardă din apă. Răstimp, puneți o oală cu apă pe foc și când începe să fiarbă, adăugați niște sare și aruncați fâșiile de dovlecel pentru 30 de secunde. Apoi le strecurați și le treceți sub un jet de apă rece. Intr-o tigaie, încingeți vreo două linguri de ulei de măsline, aruncați felia de ardei tăiată cubulețe sau cum vreți voi, plus cățelul de usturoi tocat mărunt și lăsați-le să se perpelească nițel pe foc, până se înmoaie.

Acum, luați o farfurie, puneți tagliatellele de dovlecel, adăugați roșiile cherry scoase din cuptor, cubulețele de ardei și usturoiul luate de pe foc, presărați parmezan și bon appetit! Partea bună e că și dacă nu vă place, măcar nu riscă să vă facă rău sau să vă îngrașe și parcă nici ciocolățica de după nu vă mai face să vă simțiți așa de vinovați. Da, da, aveți voie: dar o singură pătrățică, ne-am înțeles?

Și iată și dovadă că nu râd de voi, ci chiar am mâncat ce v-am povestit.

Stăm la aeroport, în Madrid, la coadă la îmbarcare. Coadă lungă, să tot avem de așteptat vreo jumătate de oră. Inainte să-i vedem, îi auzim. De fapt, îl auzim. Urlă și se smiorcăie. Apoi, îl și vedem. Tuns șmecherește, ras la spate și în părți și cu un moț prins cu elastic în vârful capului, călare pe o valijoară în formă de văcuță, țipă la cele două femei care-l însoțesc. Nu vleaaaaau! Proastelor! Mă uit la Ana. Un schimb scurt de priviri și o concluzie: iată-l și pe domnu' Goe! Cele două- una tânără tare (să fi fost soră-sa mai mare) și alta mai bunică, așa, încearcă să negocieze. El, nimic. Călare pe valiză, o pornește de-a lungul cozii, depășind practic toată coloana. Ii spun bunicii că rândul e în spate. La care ea, dă din umeri și îmi zice cu un oftat: ce să-i fac, dacă el nu stă locului? Știu și eu, să-l țineți?! îi zic. Aș! Păi ce, ele sunt fraiere să-l tempereze? Păi și după aia cum să se mai bagă în fața tuturor, dacă puștiul se poartă normal și nu face ca toți dracii?! Iată că au trecut de poartă și cu urlete înainte mars, au ajuns primele.

Mă gândeam că exista undeva, în ADN-ul nostru de români, un ceva care ne face să acceptăm foarte greu, spre deloc, refuzurile. Suntem un popor extrem de copilăros care nu pricepe că de multe ori nu e nu. Sigur că nici istoria nu ne-a ajutat în direcția asta și puși de multe ori în situația de-a ne descurca, încălcând regulile cu bună știință, am ajuns să privim adesea normele ca pe niște lucruri facultative. Nu e nevoie să ne uităm la ce se întâmplă în societate la nivel macro, ci e suficient să urmărim comportamentul nostru în avion. Degeaba urlă stewardesele la noi să ne punem centurile sau să ne dăm de pe culoar ca să-i lăsăm și pe ceilalți să treacă. Până nu ne-am așezat noi frumos toate băgăjelele și nu ne-am scos din poșetă revistele, sandviciurile, șervețelele, nici că ne mișcăm de pe culoar. Centura? O scoatem de îndată ce au atins roțile pământul, ce atâta semnal luminos și interdicții? Telefoanele le oprim abia după ce am trimis tuturor rudelor câte un smiley și un pupic, iar de stat pe scaun până la oprirea motoarelor nici nu poate fi vorba, că doar noi ne grăbim să ajungem acasă. Dar e drept că aplaudăm la sfârșit cu bucuria celor care au auzit o poveste cu happy end.

Sigur, există și beneficii ale acestui tip de rebeliune și anume că încercăm să găsim soluții mai degrabă decât să ne resemnăm. De exemplu (și asta nu o spun ca pe ceva lăudabil), când proprietara apartamentului în care am stat la Madrid mi-a zis că nu pot beneficia de piscina complexului decât dacă vine și ea cu mine (iar ea nu avea timp), am ales să negociez direct cu supraveghetorul care, bineînțeles, că m-a lăsat. Prietenilor mei din strainătate nici măcar nu le-ar fi dat prin cap să încerce să deschidă gura ca să schimbe ceva, darămite să se roage de nenea cu pricina.

Exact ca niște copiii, ne dăm cu fundul de pământ la fiecare "nu". Asta și pentru că ne merge. Consecințe nu prea există, iar când există, sunt suficient de slabe încât să nu ne descurajeze. Și atunci, tot încercăm, că, vorba aia, copilul care nu plânge, nu primește.