Ieri, pe stradă. Telefonul scoate un fel de bâzâit, semn că a venit un mesaj pe WhatsApp. Il caut prin geantă, ajung cu greu la el după ce am găsit, pe rând, un pachet de șervețele, portofelul, un evantai, alt pachet de șervețele, o carte și sticla de apă. Il deschid: e Ana. Trei poze, însoțite de un singur rând. Iți plaaaac?
Mă uit cu atenție. Niște perechi de botine negre, frumoase, nu foarte scumpe, dar cu toc. Deduc că s-a dus iar la mall, în prospecție. Mai nou merge singură sau cu vreo prietenă. Are voie să-și ia, fără să mă întrebe, cărți, lucruri pentru școală, accesorii, câte ceva de îmbrăcat și uneori, câte un suc sau o brioșă. Are banii ei de buzunar, din bursa de la școală. Mă uit încă o dată la fotografii înainte să-i răspund. Lasă-mă să ajung în magazin, să le văd și eu. Mi se pare că au tocul cam mare și riscă să-ți deformeze mersul. In ultima vreme am învățat să-mi caut cuvintele cu atenție înainte să-i spun "nu". La început de adolescență, refuzurile sunt greu de digerat și de obicei se lasă cu trântit de uși. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu sunetul ăsta. Acum face parte din viața noastră.Mi-l asum și gata. Nu mă mai justific, nu mă mai explic. Decid că nu e bine sau că e periculos și cu asta, basta, n-are decât să se supere. O să-i treacă!

La mall, o găsesc plină de entuziasm. Vorbește mult și repezit, ca de fiecare dată când vrea să-și ascundă emoțiile. Inainte de pantofi, mă trage într-un magazin cu tricouri.
- Uite, ăsta negru, ce zici?
Mă uit când la ea, când la bucata de cârpă neagră, cu tăieturi, din mâna ei. Incerc să mă concentrez pe tricou și să nu mă mai emotionez singură, întrebându-mă când o fi crescut.
- E mișto! Dar nu e de școală.
- Dar, mama, să știi că am colegi...
- Ana, îl porți în weekenduri, la concerte, la lecțiile de chitară, treaba ta. Nu la ore.
Negociem. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu e o lipsă de respect din partea ei să mă contrazică, să-mi arunce priviri pline de reproș, să ridice tonul. Crește. Atât. Mi-a trebuit ceva timp să pricep că la doisprezece ani, e ok să se supere pe mine, iar eu să decid altfel de cum își dorește ea.
- Bineee, îl port la petreceri.
Dăm să ieșim din magazin. Când, exact lângă vitrină, ochii îmi cad peste un Tshirt negru. Cu Aerosmith. Il scot de pe raft.
- Ce zici?
De undeva, de pe dinăuntru, o bucurie i se revarsă peste toată fața.
- Mamaaaa, e minunat!
Mi-l ia din mână, fuge în cabina de probă, se întoarce triumfătoare.
- O să mi-l iau din banii mei, că tu ai luat deja ceva. Dar mă împrumuți până acasă?
Plătesc și plecăm. Spre pantofi. Nu o să-i iau banii, dar nici nu vreau să îi dau de înțeles că pot să-i fac toate poftele. Așa că nu-i zic nimic. O să-i spun acasă.

Cinci minute mai târziu, mă uit amuzată la ce botine își găsise ea. Cu toc, din piele întoarsă, numai bune să tropăi până la birou cu ele. Mă pregătesc să spun"nu" și din dorința de a îndulci tonul, caut din priviri o alternativă, ceva să-i propun la schimb. Si atunci îi văd: negri, cu șireturi, mai sus de glezne cu o palmă. Bocanci d-ăia de rocker. Mă trezesc zâmbind. Aveam vreo optsprezece ani când mi-am luat prima pereche. Arătau exact ca cei de armată și se asortau perfect cu o geacă de piele pe care mi-o dăduse un prieten, din Franța.La vârsta aia aveam părul lung, haine largi și negre și dorința de a intriga pe toată lumea. Și mi-era rușine de corpul meu, de picioarele prea groase, de fundul prea mare. Așa că mă țineam cât puteam de ascunsă în blugi sau sub o fustă neagră, până-n pământ. Aveam una singură pe care o împărțeam cu mama. O fustă lungă, adusă de cineva, din Germania, dintr-un second hand. Mergea la fix cu bocancii de armată și cu cei optsprezece ani ai mei. Imi aduc aminte de o vară, la mare. Eram la Costinești cu verișoară-mea. Si toată săptămâna, cât am stat acolo, n-am ieșit pe plajă decât de două ori și de ambele dăți în bocanci, fustă și geacă de piele peste sutien. Verișoară-mea, cu vreo trei ani mai mare ca mine și cu zece kile mai puțin, îmi desenase pe față, cu ruj și dermatograf, limba de la Rolling Stones. Rock on, baby! Eram tânără. Acum aș zice că eram aproape mică. Și făceam pe dura ca să-mi ascund picioarele, fundul și mai ales toate spaimele.

- Ia uite, Ana, ce zici de bocancii ăștia?
Ochii îi sclipesc și mâinile se întind spre ei.
- Oau, mama! Ii ador! Nu i-am văzut!
Ii probează, se fâțâie în fața oglinzii și după felul în care se mișcă și-și vorbește în barbă, deduc că-și imaginează deja cum va fi când va ieși cu ei în public.
- Merg și cu geaca de piele, îi spun, după ce arunc o privire discretă spre prețul de pe cutie. 160 de lei. E ok pentru niște încălțări din piele pe care le poate purta și la școală și pe ploaie, mă socotesc eu în minte.
- Le vreau! Te rooog! Te roooog!
Dau din cap și fără să vreau mă trezesc zâmbind fetei din mintea mea, celei care am fost odată. Se pare că ne vom revedea, îi spun în gând și ideea că într-un fel, istoria se repetă, mă umple de duioșie.

Pe drum, către casă, cu cutia de pantofi în brațe, Ana spune:
- Ador bocancii ăștia. Si tricoul. De altfel, află că eu iubesc negrul și hainele largi. Pentru că, știi ceva, mama? De la o vreme, nu-mi mai suport picioarele. Mi se par groase și urâte. Așa că nu mai vreau să port rochii sau fuste scurte.
Mă uit la ea și mi se pare că stau de vorbă cu mine.
- Mă rog, adaugă, țopăind pe lângă mine (încă e suficient de mică încât să se amuze sărind de pe un picior pe altul). Cred că tu nu mă înțelegi, dar deh, așa sunt eu, mai ciudată!

M-am întors. După două săptămâni de vacanță în care am reușit să umblu suficient de mult încât să am ce să vă povestesc. De data asta, am ajuns undeva prin centrul Franței, printre vii, într-o zonă care-și zice Cher, undeva pe lângă Bourges. Care, dacă tot l-am pomenit, să vă și zic că are o catedrală frumoasă, inclusă în patrimoniul Unesco și un palat la fel de frumos al unui tip pe nume Jacques le Coeur, un mare negustor și bancher din secolul XV. Pe lângă asta mai e un parc cu multe, multe plante, case aranjate și posibilitatea, vara, să participi la așa numitele Nopți de lumină când sunt organizate, practic, un fel de tablouri vii ce au darul să-ți propună o incursiune în istoria Franței.

catedrala din Bourges

 Revenind însă la Cher, să vă zic că e undeva între Burgundia și Țara Loarei, printre vii (aici se face celebrul vin de Sancerre) și păduri (din care ies sistematic căprioare) și e plin de orășele pline de farmec și castele mai puțin celebre decât cele de pe Loara, așadar și mai ușor de vizitat (nu se stă la coadă și vizita durează în jur de o oră).
Am ales să stau o săptămână într-un sat, Vinon, unde am găsit cel mai fain airbnb în care am stat până acum și la preț absolut decent: 430 de euro pe săptămână, cu mic dejun inclus, pentru o căsuță la margine de podgorie, cu chicinetă, o sală de baie cu duș și cadă decorată ca-n reviste, toaletă separată, spațiu amenajat pentru un birou și o cameră, la etaj, maaaare, cu un pat maaaare, o plasmă maaaaare și loc de luat ceaiul sau cafeaua. In plus, am avut parte de un proprietar minunat. Ceea ce francezii numesc "un amour". Sébastien are spre patruzeci de ani, este informatician, lucrează de acasă ceea ce îi permite să se ocupe în paralel de turism și agricultură. In ziua în care am ajuns, tocmai venea de la cules de cartofi. Mi-a plăcut de el că e complet fără fasoane, vorbește curent engleză și spaniolă, are o prietenă- Emilie- super simpatică care face niște tarte cu prune geniale și un cățel blând și pupăcios. Așa că dacă aveți vreodată drum prin zonă sau vreți în Franța și nu știți unde, duceți-vă aici. E minunat. Cel mai apropiat orășel e Sancerrre care e o cetate cocoțată pe dealuri cu restaurante și buticuri ordonate într-o mică piață centrală, cu străduțe pavate cu piatră cubică, cu pisici leneșe, la soare și ghivece cu flori direct pe trotoare.

de pe fereastra locației din satul Vinon

 O vacanță în această regiune trebuie făcută musai cu mașina sau măcar cu bicicleta. De altfel sunt trasee peste tot pentru cicliști atât prin păduri, cât și printre vii și majoritatea celor care ajung în zonă aleg să facă așa numita "route du vin", "drumul vinului". Apropo, dacă vreodată alegeți să stați la Sebastien, vecinul lui e producător de vin și parole d'honneur, e excelent. A reușit să mă facă să beau vin alb, pe mine, cea care până acum ceva timp nici să-l miros nu suportam.

Ce-am făcut o săptămână pe coclauri? Am văzut două castele pe care vi le recomand- primul, la Verrerie mi-a plăcut în special pentru locație: pe marginea unui lac, înconjurat de păduri, survolat de șoimi, cu câțiva cai în zare lăsați să pască liber. Al doilea, supranumit la Chapelle d'Angillon, mi-a dat ocazia să cunosc personal un conte. Da, da, ați auzit bine. Contele în persoană ne-a întâmpinat și ne-a propus să-i vizităm locuința. Ca orice conte care se respectă, era un domn plin de umor, cu un zâmbet larg și care ne-a mulțumit pentru onoarea de a-i fi călcat pragul.

La Verrerie

covor de iarbă

 De mâncat (la Sébastien chicineta are doar micro unde cu funcție gril), se mănâncă bine peste tot. Doar e Franța. Regiunea e celebră peste brânza de capră, pentru carnea de vită și pentru cartofi. Așadar, nu aveți cum să muriți de foame. Ca prețuri, vă recomand meniurile la 13 euro unde aveți incluse două feluri și un desert. Cea mai scumpă e băutura - 4 euro un pahar de vin și vreo 3 euro o halbă de bere, dar puteți cere liniștiți "une carafe d'eau" care e pe gratis. Nimeni nu va strâmba din nas dacă alegeți să nu beți altceva. De altfel, francezii sunt foarte economi, așa că inclusiv bacșișul e ceva ce se câștigă "pe meritate", nu ceva de la sine înțeles.

Ieri, undeva spre orele amiezii. Opresc un taxi, direct din trafic. Șoferul- undeva până-n treizeci de ani, cu mușchi formați la sală, un tatuaj destul de nereușit pe antebrațul stâng și o barbă de trei zile peste care își tot trecea mâna din zece în zece minute. Părea genul introvertit care nu ține morțiș să facă conversație. Mă așez pe bancheta din spate, mă bucur că are aer condiționat și că la radio e muzică rock. Trei intersecții mai încolo, undeva spre Ștefan cel Mare, inevitabilul se produce și rămânem blocați în trafic. Șoferul oprește muzica, oprește aerul condiționat, deschide geamul și, fără nicio vorbă, își aprinde o țigară. Aș vrea să-i spun ceva. Nu ceva urât, dar ceva care să-i aducă aminte că sunt și eu în spate și că poate mă deranjează fumul. Apoi, involuntar, mă trezesc că încep să-mi caut cuvintele astfel încât să nu existe riscul să-l enervez, că cine știe ce aș putea păți. Sigur, ar putea foarte bine să stingă țigara și să-și ceară scuze (să fim serioși, dacă era genul acesta de taximetrist, ar fi întrebat înainte să o aprindă dacă mă deranjează sau nu). Ar putea, mă gândeam, să mă dea jos din mașină. Mi s-a mai întâmplat o dată. Ceea ce ar fi fost destul de problematic pentru că mă grăbeam. Sau să mă înjure. Sau chiar să mă lovească, cum am pățit în studenție când m-am trezit cu un pumn în ochi de la domn pe care l-am descurajat în tentativa lui de a mă agăța. Si nu a intervenit nimeni, deși era plin de lume în jur, la orele prânzului, la Universitate, pentru că, auzeam eu vocile din jur (de văzut, nu prea mai reușeam să văd) "las' dom'ne, or fi împreună și cine știe ce o fi făcut ea de s-a enervat omul". Sigur, asta s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Intre timp, eu am îmbătrânit, iar mentalitatea de la noi a rămas fix aceeași. Iar persoanele care sunt agresate, fie ele femei, copii sau chiar și bărbați, nu au alternativă de cele mai multe ori.

M-am mai uitat odată la șoferul care trăgea linistit din țigară, am încercat să citesc ce scria pe tatuajul lui (cred că era ceva cu blood), mi-am dres vocea doar-doar s-o uita la mine și când i-am întâlnit privirea in oglindă am ales să tac și să merg în fum până acasă. Și cu această ocazie, am realizat că trăim într-o țară terorizată de abuzul de putere. Sunt îngrijorător de multe situațiile când nici nu mai contează dacă avem sau nu dreptate din punct de vedere legal, ajungem să ne evaluăm șansele de-a ne apăra drepturile în funcție de cum se prezintă adversarul. E înalt, bine făcut, cu mușchi, lanț la gât și ascultă muzică la maxim pe telefon? Păi nu o să vezi vreodată picior de controlor care să-și permită să-l deranjeze, cerându-i biletul în autobuz. Nu poți să dormi noaptea pentru că vecinii fac scandal și dau petreceri în fiecare seară? Intâi aștepți să-i vezi, ca să știi cu cine ai de-a face și abia apoi suni la poliție. Mai trist e că și poliția are nevoie să-i vadă înainte de a decide cum să procedeze. Ai descoperit că învățătoarea copilului urlă la el și-l amenință încă din prima zi de școală? Ai vrea să urli și tu la ea, dar înainte trebuie să-ți faci un plan de bătaie, eventual să te mai aliezi cu alți părinți, pentru că altfel ți-e frică să nu se răzbune pe copil. Am auzit de jdemii de ori părinți spunând cum vor face plângeri și reclamații, și nu, nu au făcut nimic pentru că, din păcate, trăim într-o țară unde mori cu legea-n mână și unde agresivitatea este permisă și uneori încurajată. Câte femei stau cu copiii lângă ele alături de parteneri nu violenți, ci de-a dreptul periculoși, pentru că efectiv nu au unde să se ducă? Si de câte adăposturi ați auzit pentru femei singure, victime ale violenței conjugale? Nu vă gândiți la București sau Brașov, ci la comunele alea unde doar Primăriei are toaletă în clădire.

Am povestit experiența mea într-un spital din București. Am fost întrebată de ce nu schimb doctorul. Nu e cazul, pentru că medicul din articol nu este al meu, ci doar îi ținea locul celei la care sunt eu înscrisă. De aceea nici nu îi cunosc numele. Dar aș fi putut să-l aflu. Aș fi putut să mă întorc în spital și mă duc să văd ce scrie pe ușa cabinetului. Credeți-mă, nu o voi face. Pentru că știu foarte bine că deși nu are niciun drept, există riscul (mic, dar există), să mă pună pe drumuri, să mă facă să stau zile în șir la coadă pentru următoarea rețetă sau concediu. Si îmi pare rău, dar nu vreau să risc. Ințeleg foarte bine că orice abuz ar trebui denunțat, că dacă nu o face nimeni, nici lucrurile nu au cum să se schimbe. Dar dacă rămân fără rețetă, eu ce mă fac? Pentru că experiența arată că da, suntem într-o țară unde se poate, bolnav fiind, să rămâi fără rețetă. Nu mult. E suficient o lună și te înveți minte să stai frumos la rând și să nu mai comentezi.

Am observat că legile, chiar dacă există, se aplică aleator în funcție de cine beneficiează de ele sau cine are de suferit. Așa că am ajuns să ne evaluăm efectiv interlocutorii înainte de a ne cere drepturile. Nu vi s-a întâmplat niciodată să schimbați rândul la un ghișeu sau să vi-l alegeți în funcție de cum vi s-a părut funcționara? Mi-am dat seama că eu, de fiecare dată când mă duc la ANAF, încep prin a sta un pic să urmăresc cum decurge interacțiunea funcționar- client și abia apoi îmi aleg ghișeul. Nu mai spun ce se întâmplă când ai nevoie de bunăvoința vreunui funcționar ca să rezolvi o situație, să obții vreo informație, sau, doamne- ferește, să corectezi ceva. Incă de la primul bună ziua sau alo, încerci să-ți faci o voce cât mai agreabilă și un zâmbet cât mai cald doar-doar îmblânzești adversarul și îți cresc șansele de succes. Este ca pe vremea lui Ceaușescu când, de multe ori, vânzătorul decidea dacă îți dădea sau nu alimentul dorit. Dacă nu-i plăcea de tine, îți spunea sec "s-a terminat" și pas de mai puteai face ceva.

Nesancționat, abuzul de putere ajunge să ne dezvolte niște comportamente de-a dreptul infantile. Teama de conflict, de sancțiuni, de consecințe ne aduce în punctul în care ne obișnuim cu răul și devenim pe de o parte toleranți cu el - pentru că nu avem ce face, și extrem de intoleranți cu orice greșeală, cât de mică, făcută însă de aceia la fel de vulnerabili ca și noi sau și mai vulnerabili. Nu vi s-a întâmplat să vedeți casiere de la supermarket sau chelnerițe ironizate sau apostrofate de clienți nervoși, doar pentru că aceștia din urmă se aflau într-o poziție de forță? Revenind la exemplul meu, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să stau să mă gândesc de două ori înainte de a deschide gura și a cere unui taximetrist să stingă țigara. Și totuși, ajung la vorba lui taică-miu: de ce să risc dacă pot să nu o fac? Pentru că știu că și cu legea de partea mea, nu am certitudinea că nu voi păți nimic rău. Știu, suntem mulți cei ce am făcut până acum plângeri în diferite situații, ne-am zbătut cât am putut, poate am și obținut câștig de cauză. Dar știți de ce? Pentru că am avut noroc, nu pentru că am avut neapărat dreptate. Am avut bafta să nimerim peste niște oameni normali. Nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam pe tura cealaltă. Și nici ce se întâmplă cu oamenii normali din țară. Mai rezistă sau pleacă toți?! Vorba fiică-mii: CSF, NCSF!

Decorul: secolul XXI, într-un spital județean din capitală, la ușa cabinetului unui medic specialist.
Personajele: 
- șase pacienți de diverse vârste, suficient de bolnavi sau cu antecedente suficient de serioase cât să nu aibă voie, conform recomandărilor medicale, să se supună la stres, oboseală, deshidratare. Și eu printre ei.
- un medic specialist
- o asistentă
- alte persoane care așteaptă, fiecare, pe același culoar

Acțiunea se petrece într-o zi caniculară, la orele amiezii, când soarele mușca cu poftă din oricine prindea pe stradă la ora aceea. Din păcate, programul medicului specialist este fix între 12h00 și 15h00. Ajung la spital și răsuflu ușurată: doar cinci persoane persoane înaintea mea. De obicei sunt cam douăzeci. Consider că nici nu are rost să-mi caut un scaun și ceva de făcut, probabil că într-o jumătate de oră voi fi plecată.
- Cine e ultima persoană? zic
- Păi s-a dat deja ultimul număr, îmi răspunde o femeie la vreo șaizeci de ani, de o eleganță peste media celorlalți de la coadă.
Incerc să înțeleg despre ce vorbește. Nu reușesc, așa că întreb:
- Cum adică?
- Adică, domnișoara doctor nu vede mai mult de zece pacienți. Că a întârziat o oră și atunci nu-i mai rămâne timp. N-aveți număr, nu intrați.
Trag aer în piept. Puțin, cât să mai las și pentru alții. Pentru că pe holul cu pricina sunt undeva în jur de 40 de grade.
- Dar am programare, zic și scot bilețelul doveditor. In plus, nu mai am când să vin că plec din țară.
O mare de priviri mă săgeată.
- Nu știu ce să vă zic, da' domnisoara doctor nu suportă să o contrazică nimeni. Altfel se supără și nu vă mai primește!
Femeia care tocmai a vorbit e o țigancă cu trăsături încă frumoase, care are, zice ea, aproape șaizeci de ani.
- Stau aici de azi dimineață! Noroc cu un domn de-mi dădu și mie doi covrigi. I-am zis: auzi nene, te văd bărbat tânăr și-n putere, dacă tot stai matale la coadă, nu-mi iei și mie un covrig? Si el, om bun, îmi dete doi, uite așa, fără bani. Să-l binecuvânteze bunul Dumnezeu pe el și pe noi toți și să facă să se miște coada asta că eu nu poci, maică, nu mai poci și eu nu vreau să plec fără rețetă, că vin tocmai din Chitila!
- Ia mai lasă-l în pace, măi femeie, pe Al de Sus, zice un domn grăsun și transpirat. Că doar nu stă Dumnezeu să piardă timpul cu noi, ăștia de la coadă.
Femeia își face trei cruci largi și continuă:
- Ba să ne ajute. Că uite io nu mai pot de azi dimineață. Acu' trebuia să fiu în drum spre casă, să cumpăr niște carne tocată, să-i fac țiganului meu ardei umpluți. Că el, ca tot bărbatul, e la curve!
Doamna cu eleganța peste medie face ochii mari.
- Ești sigură?
Țiganca se uită la ea și aranjându-și basmaua continuă:
- Apăi doar nu o fi la serviciu, că e și el bătrân!
Intre timp, ușa cabinetului se deschide și toți ne ținem respirația. Poate măcar unul din noi reușește să intre și să-și rezolve problemele. Aș, alarmă falsă. Iese o asistentă care se uită la noi  ca la niște ciudați ce s-au adăpostit de căldură pe un hol de spital și pleacă. Zic:
- Dar e cineva în cabinet? Vreun pacient?
- De o oră, de când a venit, stă de vorbă. Iar eu am lăsat copilul în vecini și trebuie să-l iau la patru, că pleacă ăia de acasă. Si ceasul e trei și sunt disperată.
- Păi, intrați și spuneți-i că trebuie să plecați!
- Vai de mine, să nu care cumva să o supărăm, că nu ne mai dă rețetă! se plânge țiganca.
O altă doamnă mărunțică și slabă, de lângă mine, e gata pentru o luptă de gherilă.
- Eu nu mai pot! Eu intru peste ea și să-mi dea naibii biletul ăla de trimitere! Nu mai pot!
Domnul grăsun intervine prompt:
- Măcar de vi l-ar da. La mine, zice el cu mândria unui soldat care-și arată rănile de război, e a treia zi când vin aici, stau la coadă și parcă văd că iar îmi lipsește vreun act.
In clipa aia se deschide iar ușa. Si iarăși ne ținem cu toții respirația. Iese asistenta. Mă reped să-i dau și eu buletinul să-mi scoată fișa.
- Dumneavoastră o să intrați la sfârșit de tot, că n-aveți număr! Domnii au! și le aruncă tuturor celorlalți o privire complice.
- Fiți amabilă duduie, nici eu nu am număr, dar mă întrebam, nu mai intră nimeni în cabinet, că stăm de o oră și nu se întâmplă nimic, zice doamna elegantă.
Asistenta se uită la ea și dă ochii peste cap:
- N-aveți număr?
Doamna lasă privirea în pământ
- Vin direct de la spital, am fost externată azi și am nevoie de rețetă. Pentru medicamente, că nu se dau altfel.
Asistenta se înmoaie
- Bine, vorbesc cu domnișoara doctor, să văd ce pot face.
Incerc să înțeleg
- Stimată doamnă, dar știți că nu aveți nevoie de niciun număr ca să intrați și să vă luați rețeta. Doar de programare. Asta cu numărul e o aberație!
- Sssst, nu mai ziceți așa, să nu vă audă! se lamentează țiganca.
- Si dacă aude, ce? se enervează doamna mărunțică. Asta e bună!
- Chiar așa, intră în vorbă o femeie destul de tânără cu un batic înfășurat în jurul capului. Să audă că oricum o doare în cot. Asta, dacă murim, e fericită, că nici nu are mai mult de zece numere.
Ușa se deschide și reapare asistenta, făcându-ne să o fixăm cu priviri pline de speranță.
- S-a blocat calculatorul, zice și trântește ușa.
- Doamne Maica Domnului și Sfinte Petre, fă să se deblocheze computerul și să ajung și eu acasă să-mi fierb ardeii! începe țiganca să se dea de ceasul morții, făcându-și cruci largi.
- Auzi, îi spune cea tânără, cu basma, da' la ce dreacu' îi mai faci ardei, dacă tot merge la curve?
Intrebarea o face pe soția înșelată să deschidă gura mai mult a mirare, decât a zicere.
- Nu-i așa? spune. Ar cam trebui să-l las flămând. Chiar așa, îi fac doar supă!
- Lasă-l, dragă, să moară de foame, se bagă în discuție și doamna elegantă. Păi dumneata ești bolnavă și lui nici nu-i pasă.
- Să știți că aveți dreptate. Si uite, acu', de vreo doi ani, am aici o gâlmă așa, la țâță, și m-am dus la doctor și ăla m-a întrebat da' te simți rău? Păi, nu! Eeh, a zis el, dacă te simți rău, vino înapoi.
Sărim toate cu gura pe ea:
- Nu mai stați așa,spuneți-i doctoriței acum, când intrați.
Tiganca își tot potrivește baticul.
- Eh, nu cred eu că are ea timp să mă consulte. Nici ieri n-a avut.
Fac ochii mari.
- Ați fost și ieri?
Imi aruncă o privire plină de superioritate.
- Șase ore am stat ieri și n-am reușit să intru. Nu era coadă mare, dar așa e domnișoara: se mișcă încet, mai vorbește la telefon și dacă zici ceva vai, vai ce mai țipă.
- Eu nu mai suport! Cât sunt eu de bolnavă, dar statul ăsta pe holuri, ore în șir mi-o da, nu mi-o da rețeta, mă înnebunește! Eu intru! zice doamna mărunțică și apasă pe clanță.
Iese instantaneu.
- M-a dat afară. Cică întâi rețetele și apoi trimiterile.
Două minute mai târziu, asistenta scoate un cap pe ușă.
- Domnul Popescu mai este?
Bărbatul grăsun se ridică cu greu de pe un scaun ce aproape că se contopise cu el:
- Intâmplător, încă n-am murit, zice printre dinți și intră sub privirile noastre geloase.
Asteptându-l să iasă, decidem în unanimitate să o lăsăm pe doamna cu copilul să intre următoarea. Dar nu o ajută. Intră și iese cinci secunde mai târziu:
- Cică n-am achitat taxa. 40 de lei. La casierie.
- Aoleo, haide fugiți repede că se închide în 10 minute! Lăsați-vă lucrurile aici și grăbiți-vă cât puteți!
O ia la fugă, în timp ce ușa cabinetului se deschide în urma ei și o voce stridentă se aude dinăuntru:
- S-a blocat iar sistemul!
- I-auzi, vocea domnișoarei! zice țiganca și-și face repede trei cruci mici.
In timpul ăsta, alți pacienți vin și pleacă pe la diverse cabinete.
- Da' ce vă face, dom'ne, de nu intră nimeni? Vă operează pe fiecare de apendicită? întreabă un domn ce-și așteaptă rândul alături, la reumatologie.
- Eh, așa e asta a noastră. Stă și se uită pe toate documentele, le citește, le verifică și apoi dacă vrea îți dă, dacă nu, te cheamă în altă zi.
Incep să simt cum îmi crește tensiunea.
- Cum adică, dacă vrea? Si apoi, ce documente îmi trebuie? Am fișa la ea. E tot acolo. Eu am venit cu buletinul.
Trei perechi de ochi mă fixează compătimitor. Ia cuvântul femeia mai tânără, cu basma:
- Păi trebuie concediul trecut, analizele, eu știu, adeverință de la serviciu. Altfel, și eu când m-am dus fără ele și i-am zis că le are acolo, la fișă, a zis că să vin cu ele data viitoare. Așa că le tot strâng.
- Eu nu mai pooot, eu intru peste ea! se aude doamna mărunțică și împinge ușa.
Un minut mai târziu iese afară, cu privirea pierdută a unuia care tocmai ce și-a pierdut mințile.
- Nu mi-a dat bilet. A zis că trebuie să-i aduc rezultatul la creatinină ca să-l atașeze la fișă. Si eu am programare la CT și fără bilet sunt bună de plată.
Mai are un pic și plânge.
- Stați așa că rezultatul la creatinină e pentru cei de la Imagistică. Duceți-vă, doamnă, înapoi, și spuneți-i să vă dea biletul de trimitere, ce nebunie e asta?
Incep să simt cum fierb.
- Ba nu, să nu meargă înapoi, că se supără și nu o să ne mai dea niciunuia nimic. Si mi-e frică să nu rămân fără rețetă, se lamentează țiganca.
Intre timp, se întoarce în pas alergător femeia cu copilul. Curg apele pe ea, dar ne arată triumfător o chitanță.
- E cineva înăuntru? întreabă.
Ne dăm seama că practic, de peste jumătate de oră, nu a mai intrat nimeni.
Ii facem loc și o lăsăm să împingă ușa timid. Dinăuntru un țipăt ascuțit.
- Vă cheeem euuu!
Un minut mai târziu, iese asistenta.
- Vă rog frumos, trebuie să-mi iau copilul din vecini, lăsați-mă să intru!
Asistenta se uită la ea cu milă:
- Eu vă înțeleg, dar știți cum e domnișoara doctor! Mai bine mai așteptați un pic.
- Dar aștept de șapte ore!
- Incă un pic! E spre binele dumneavoastră.
In sfârșit, e chemată înăuntru. Aproape că începem cu toții să o aplaudăm la ieșire, când ne arată fericită rețeta.
După încă vreun sfert de oră, intră și țiganca.
- I-ai spus de țâță? o chestionează blând doamna elegantă.
- Da' cine și-a mai adus aminte? Am zis mersi că mi-a dat și rețeta, zice și dă să plece. Pe hol însă se întoarce și ne spune tuturor
- M-am hotărât: nu mai fac niciun ardei umplut. Cu banii de carne, mă duc și iau un taxi până acasă, că nu mai pot. Să-i facă curva de mâncare!
Rândul meu. In sfârșit. Imi surprind un ușor tremur al mâinilor. De stres. Dacă nu-mi dă? Dacă îmi mai cere știu eu ce document?
- Hai să văd ce-mi spune doamna doctor.
Femeia tânără îmi strigă ca și cum de țipătul ei ar depinde viața mea:
- Să nu care cumva să-i spuneți doamnă! E domnișoară și ține să știe toată planeta! Ați înțeles?
Intru. In fața mea o femeie spre patruzeci și bine de ani, blondă și durdulie. Are o voce ușor pițigăiată.
- Fișa, vă rog.
Mă uit nedumerită.
- Ce fișă?
Mă privește pe deasupra ochelarilor cu aerul cuiva proaspăt căzut din cer.
- Nu ați completat-o?
- Nu.
- De ce?
- Nu mi-ați dat-o.
- Aha, zice și-mi întinde o ditamai foaia pe care aș fi putut foarte bine să o completez de jdemii de ori în cele două ore și ceva petrecute la ușa cabinetului.
Mă grăbesc cât pot.
- Gata, zic și i-o întind.
Se uită pe ea cu atenție, ca la un examen de caligrafie. Apoi, se uită prin dosar.
- Pentru concediu, nu?
Dau din cap și aștept cu sufletul la gură să aud verdictul.
Incepe să scrie. Semn bun, înseamnă că mi-l dă.
- CNP-ul, vă rog!
I-l spun.
Două minute mai târziu, cu fișa sub nas, cu calculatorul deschis, încearcă să valideze cardul de sănătate.
- CNP-ul!
I-l mai spun odată. Bate meticulos pe tastatură, cu un singur deget. Intre timp, mai vorbește ceva cu asistenta. Indrăznesc să am o rugăminte.
- Dacă se poate, îmi faceți și mie o copie după adeverința de luna trecută?
Incepe brusc să scuture spasmodic din cap:
- Nu, nu, nu, azi nu! Sunt obosită, plus că e foarte cald! Veniți mâine și poate am mai mult timp.
Nu mă las.
- Mă gândeam că există un copiator exact în spatele dumneavoastră. Trebuie doar să apăsați pe un buton.
Intervine asistenta.
- Aia e imprimantă!
- Ba nu, zice doctorița. E copiator. Dar eu am treabă.
Drept dovadă, îmi mai cere a treia oară CNP-ul.
- Dacă vrea asistenta mea să vă ajute, doar așa pot să vă fac copie.
Asistenta se ridică de pe scaun, se strecoară cu greu în spatele doctoriței și apasă pe buton.
- Auziți, duceți-vă și dumneavoastră mai încolo, că mi-e cald, îmi zice doctorița, făcându-mi semn cu mâna spre ușă. Mă așez cuminte pe cel mai îndepărtat scaun din cabinet.
- CNP-ul!
I-l strig ca să fiu sigură că mă aude.
Un sfert de oră mai târziu, îmi întinde concediul.
- Să vă uitați dacă am scris bine, că na, sunt și eu obosită.
Habar nu am la ce m-aș putea uita. Așa că aleg să citesc cu atenție CNP-ul. E corect. Ies din cabinet. Afară a mai rămas doar femeia cea tânără, cu basma. Ii arăt foaia. Imi zâmbește.
- Norocoaso!

Nu cred să fi avut mai mult de patru, hai, cinci ani și deja tonul cu care vorbea era cel al unei tinere domnișoare, învățată să dea sfaturi. Cu un tricou roz într-o mână și cu unul portocaliu în cealaltă, bine înfiptă pe două piciorușe mici și subțirele, cu o mutriță de șoricel, se învârtea în jurul maică-sii.
- Eu cred că tricoul ăsta este cel mai frumos, mami! zice și aproape dă să i-l lipească de față pe cel roz. Ia-ți-l pe ăsta!
Mama lasă din mână bluza la care se uitase până atunci și începe să studieze cu atenție ce-i adusese fetița.
- Să știi că ai dreptate. E foarte frumos. Și culoarea se potrivește cu fusta aia a mea, neagră.
- Care?
- Aia pe care mi-am luat-o pentru petrecerea ta, de la grădi.
- Aaah da. Da' mama, de ăsta ce zici? și-i întinde și celălalt tricou. Si ăsta merge cu negru, nu?
Mama îl lasă pe cel roz și începe acum să-l studieze pe celălalt.
- Ai dreptate. Parcă nu le-aș lua pe amândouă. Nu știu ce să fac. Tu ce părere ai?
Fetița se încruntă un pic, ia un aer serios și cu mâinile ocupate fiecare cu câte un tricou, închide un pic ochii ca și cum ar trebui să-și consulte o voce interioară.
- Cred că ăsta roz e mai vesel. Și mai drăguț.
Mama zâmbește.
- Așa e, pe ăsta o să-l iau. Mi-ai fost de mare ajutor, să știi! Ce-mi place cu tine în oraș!

Mă uit la ele. Incă o mamă care face cuplul perfect cu copilul ei. Sigur, poate că acum nu e nimic rău, poate că nici nu vede pericolul. Poate chiar se felicită singură pentru relația pe care o are cu fetița. Noi vorbim absolut tot, ca cele mai bune prietene! Doar că există o mică problemă: copiii au nevoie de părinți, nu de prieteni. De adulți care să decidă, nu care să le ceară în permanență părerea. Da, știu, cu toții am tot auzit cât e de frumos să ne tot consultăm cu copiii, să le dăm posibilitatea să aleagă, să-i încurajăm să-și spună punctul de vedere. De acord. Dar, cu o condiție: să facem toate astea de pe poziția oamenilor mari care îi ajută pe cei mici să prindă curaj și încredere, nu de pe poziția celor care au nevoie, chiar și la vârsta maturității, să simtă că le sunt validate alegerile, că le sunt acceptate deciziile și că toată această zbatere de a fi cool, le-ar putea aduce un plus de iubire și de acceptare.

Copiilor le place să se ia în serios. Le place să simtă că părerea lor contează. Doar că, în același timp, au nevoie pentru echilibrul lor interior, să ne simtă pe noi stăpâni pe situații. La pubertate, când lucrurile o iau complet razna, părintele ajunge de cele mai multe ori, inamicul numărul 1. Indiferent de cât de cool am fost sau nu până atunci, cu toții ajungem să ne simțim din când în când, ca un suport de ascuțit ghearele pentru pisici. Te uiți la copilul tău, îl vezi cum plânge, trântește sau țipă, îl auzi cum îți spune verde-n față că nu-i pasă și că să-l lași în pace și te gândești unde e puiul ăla de om care te-a învățat, ani la rând, că tu ești cel mai important lucru din viața lui? Atâta amar de timp în care tu ai fost sută la sută sigură de iubirea cuiva și iată cum peste noapte, totul s-a schimbat! De ce? Incetați să vă mai puneți întrebări. Nu faceți decât să creșteți și mai tare presiunea. Dacă copiii voștri au zece sau unsprezece ani, încă nu ați văzut tot. Abia pe la doisprezece începe cu adevărat trasformarea. Ce e cel mai greu? După mine, să nu cazi în capcana de-a compara copilul care crește cu cel care era până cu ceva timp în urmă, căutând să vezi unde ai greșit și ce ai putea face mai bine. Pubertatea și adolescența nu sunt despre voi. Ci despre ei. Și e foarte greu de trăit asta. Pentru că nu e vorba neapărat despre rebeliunea celui mic, ci despre spaima noastră de abandon, de singurătate, de inutilitate și până la urmă, de lipsă de iubire. Odată cu pubertatea copilului, începem să vedem clar ființa de sine stătătoare de la noi din casă. Iar de cele mai multe ori, crizele ei sunt alimentate de spaimele noastre.

Ce am aflat de la fiica mea la început de adolescență? Că și-ar dori, în primul rând, să știe că poate lovi în mine, fără riscul de a o lua personal. Reușesc? Greu. Mai ales că și noi două obișnuiam să fim foarte bune prietene. Am aflat că vrea o mamă care să nu intre în panică în momentele de tensiune și care să accepte că, din când în când, s-ar putea simți neiubită și poate nedreptățită. O mamă care să aibă și propria ei viață, fiindcă altfel, riscă să o sufoce pe cea a copilului. Am aflat că la doisprezece ani, copilul, chiar dacă se dorește mare, e încă copil. Și deci discernământul lui nu prea există și trebuie să decid eu ce are și ce nu are voie. Nu sunt obligată să-i fac pe plac. Uneori, mai ales când îi interzic lucruri, e în regulă să fiu și  cea mai rea mamă din lume. Am aflat că nu e nicio problemă să mă urască din când în când, că are nevoie să se supere pe mine, să plângă și să sufere, dar că asta nu înseamnă că eu trebuie să culpabilizez și să caut soluții de fiecare dată. Pentru că, așa cum mi-a zis după o ceartă zdravănă de-acum câteva zile nu e totul despre tine, mama! 

Atunci când există un gol de autoritate și de decizie, instinctiv, copilul încearcă să-l umple, riscând să se maturizeze înainte de vreme. Așa că, deși a mea se dorește independentă și lăsată în pace, are nevoie să rămână copil ca să fie liberă să greșească și să știe că cineva e acolo pentru a o corecta și a o ajuta în caz de pericol. Am aflat că doare al naibii, ca părinte, să nu te mai simți iubit necondiționat, dar că asta este problema mea, nu a ei. Și că, a te pune pe o treaptă mai sus decât copilul, nu înseamnă deloc că îi ești superior sau că-i desconsideri nevoile, ci doar că-l poți proteja mai bine. Copiii au nevoie să se uite la adulți în sus cât sunt copii. Nu e o sfidare sau o aroganță din partea noastră. Altfel, vor încerca ei s-o facă ei pe oamenii mari, ajungând să se ia prea în serios în rolul ăsta de mici parteneri pe care, remarc, din ce în ce mai mulți ajung să-l joace. Dacă vi se întâmplă asta, să știți că e vorba despre nevoile voastre, nu ale lor. Ei au nevoie de părinți. Adică de adulți. Dacă în voi e încă un copil mic cu frici și nevoi, puneți mâna și ajutați-l să crească. Nu trebuie să creșteți odată cu copiii voștri. Ar fi nedrept față de ei.

Nu aveai cum să nu o vezi. Deși nu măsura mai mult de un metru și un pic, părea că merge pe stradă ca și cum, cu fiecare pas, ar mai fi pus stăpânire pe câte o bucățică de asfalt. La vederea ei, trecătorii- puțini câți erau la orele amiezii când soarele dogorea parcă cu furie- se trăgeau într-o parte, făcându-i loc de umblat și respirat în tihnă. Părul blond, până la umeri, cu bretonul tăiat fix deasupra sprâncenelor, era pieptănat cu grijă și ținut cuminte sub o diademă roz cu sclipici, care o făcea să meargă ca și cum ar fi avut pe cap un pahar cu apă. Rochia dintr-un material lucios, alb-sidefat, cu poale lungi și fundă mare la spate, se completa cu o pereche de pantofiori lăcuiți, cu botul rotunjit, cu câte un ștras în vârf și o fundiță minusculă, roz. Deși mergea cu pași mici, oarecum nesiguri din pricina papucilor incomozi, privirea ei era aceea a unei ființe ce se știe deopotrivă frumoasă și iubită. Lângă ea, nimeni. Nicio mână de adult care să o strângă în momentul ăla, obligând-o să-și potrivească pasul după altcineva sau poate chiar să se oprească când nu și-ar fi dorit sau să grăbească ritmul. Părea o fetiță ieșită dintr-o carte de povești și pierdută la orele amiezii pe un bulevard oarecare. Si totuși, nimic din ceea ce făcea nu trăda vreo urmă de îngrijorare. Cu o baghetă roz, de plastic, cu buton care probabil ar fi aprins ledul din vârf, încerca să schimbe lucruri și să facă vrăji doar de ea știute.

Dacă în clipa aceea, două aripi i s-ar fi desprins din spate și copila și-ar fi luat zborul, zău că nu m-ar fi mirat, așa era de ireală această mică prințesă. Abia apoi l-am văzut. Mergea câțiva pași mai în față, cu degetele împreunate la spate, cu pași mici, precauți, ca și cum ar fi jucat un joc în care pierdea cel ce ar fi ajuns prea repede la destinație. Tatăl. Se tot oprea, se uita în urmă, o aștepta și totuși rămânea la o distanță suficient de mare cât să nu-i răpească din bucata de stradă pe care fetița o cucerise cu ținuta ei inedită, de carte de povești. O mamă nu ar fi făcut așa. O mamă i-ar fi stat aproape, lipită. De grijă și de dorința de a arăta tuturor că uite, fetița asta atât de frumoasă și de blondă, e a mea! Dar o mamă probabil că nici nu ar fi ieșit pe stradă cu ea îmbrăcată așa. Unde crezi că pleci împopoțonată așa? Asta nu e costum de mers la plimbare, hai, dă-l jos și pune-ți o rochiță normală!

Dar nu și tatăl. Parcă-l și văd: du-te și te îmbracă să ieșim în parc! Așa vrei să rămâi, cu costumul ăsta de prințesă? Bine, tati, să mergem atunci! Sunt o specie aparte, tații ăștia de fete! Pentru că nimeni nu vede ca ei prințesa ce se ascunde în fetița lor (e drept că de multe ori ei nici nu văd că e un costum, ci li se pare că așa e rochia- cu moda asta nu poți să știi nimic). Dar privirea aceea, a tatălui, pe care fețitele o simt și o cer, chiar și atunci când el merge câțiva metri mai în față, e cea care le poate transforma dintr-o dată, în cele mai speciale prințese (chiar și fără costum). Iar dacă la asta mai adaugi și o baghetă magică, cu buton, nimeni și nimic nu-ți mai poate sta în cale.

In ultima vreme am început să fiu oarecum preocupată, ca să nu spun chiar obsedată, de conținut. Imi place din ce în ce mai mult ideea de umplut, de plin, de miez. Mă trezesc dimineața devreme și primul sfert de oră stau cu ochii închiși, lăsându-mi mintea să fabrice înșiruiri de evenimente pentru toată ziua ce tocmai dă să înceapă. Principala calitate a unei zile? Să fie plină, să se întâmple lucruri, să nu scape printre degete, să nu se scurgă timp. Ca niciodată în ultimii ani, vara asta am privilegiat pepenii. Bile rotunde cu exterior lucios care, odată deschise, își lasă cu nesimțire miezul sub privirea mea. Văd conținut peste tot. Nu neapărat în conversații, de fapt, nici nu prea mă mai preocupă așa de mult vorbăraia, cum îi zicea bunică-mea. Ci în jurul meu, acolo unde lucrurile tind să aștepte să primească fond, să se umple cu ce simt eu nevoia să le dau: sertare rămase goale pe care le-am redescoperit și refolosit, cutii vechi în care am așezat lucruri de demult, rafturi ce au primit cărți noi, umerașe ce se fălesc cu câte o rochie, cearceafuri în care am îndesat o pătură numai bună să fie ținută aproape  în timpul somnului, ghivece uitate și reumplute acum cu pământ și semințe, borcane goale în care stau din nou mirodenii.

Până și mâncarea mi-a devenit aliată în goana mea după umplere. De exemplu, azi. M-am trezit, am stat și am numărat în gând ce pași am de făcut până diseară. Să fie mulți, îmi spuneam. Să nu stau. E ca la maraton. Dacă stai, doar respiri mai ușor. Dar trebuie să trăiești cu gândul că toți fug în jurul tău, iar la final vei ajunge singur. Așa că mă dau jos din pat, umplu o ceașcă mare cu cafea și iau patru vinete din frigider. Cu un cuțit ascuțit le despic pe toată lungimea, le scobesc de miez pe care-l toc și-l călesc într-o tigaie dimpreună cu o ceapă tocată mărunt, doi morcovi tăiați rondele și un ardei roșu mărunțit. Las legumele să se înmoaie, pun sare, piper și niște oregano, toc un cățel de usturoi și torn un pic de apă. Amestec. La sfârșit adaug o roșie plină de miez, tăiată mărunt. Un fel de ratatouille cu care voi umple apoi burdihanele despicate ale vinetelor. Le așez într-un vas, le stropesc cu ulei de măsline și le uit in cuptor vreo jumătate de oră. Un fel de teoria formei cu fond văzută de la mine din bucătărie.