Doamnelor şi domnilor, mame, taţi, bunici, bone, vecini sau prieteni de familie, ştiţi voi ce zi e mâine? Ia spuneți: una liberă în care, dacă Măria sa, copilul, binevoieşte să ne lase, vom putea dormi mai mult. Bună glumă, nu?! Normal că nu va binevoi, ba dimpotrivă parcă văd că va da trezirea şi mai devreme ca de obicei, de emoţie că e ziua lui. Acu' e drept că la cei treisprezece ani ai ei, Ana mea nu prea mai e în categoria celor care să ţopăie de bucurie că e 1 Iunie, dar chiar şi aşa, tot se aşteaptă să facem ceva special, măcar că suntem amândouă acasă.

Încerc să grăbesc pasul, măsurând din priviri distanţa până la băncuţă. Noroc că abia s-a făcut verde, îmi spun şi schimb sacoşele dintr-o mână-ntr-alta. Sunt grele. Ca de obicei, iarăşi am cumpărat mult mai mult decât pot să car. M-am dus după nişte cireşe şi nişte roşii şi m-am întorc cu fasole, ardei, castraveţi, ridichi, două kile de mere şi unul de cartofi. Başca nişte pulpe de pui şi două de curcan. Mai pun şi-n congelator, că deh, nu am tot timpul chef să bat drumul până la Obor. Era ceva lume în piaţă, mai ales că s-a deschis sezonul la gemul de căpşuni şi vin gospodinele şi iau cu kilogramele. Imi aduc aminte că a zis mama că face ea, aşa că decid să-mi dau singură peste mână şi să mă abţin să mai cumpăr şi din astea.

Tocmai când o aşteptam pe precupeaţa simpatică şi grăsună, cu sorţul pătat şi părul lipit la tâmple de sudoare să-mi găsească o conopidă mai mică, numai ce aud vorbă franţuzească în ureche. Când mă uit, un grup de vreo zece persoane cel puţin, adus în circuit turistic printre tarabele din Obor. Păreau încântaţi, franţujii, mai ales că erau lăsaţi să guste ba câte o cireaşă, ba câte o căpşună sau o felie de roşie. I-am aşteptat să treacă prin faţa mea şi cu mâinile trase în jos de cele două plase, am pornit către tramvai. In staţie, băncuţa din mijloc e liberă. Poate pentru că e în plin soare şi are şi o pată maronie pe una din stinghii. Dau cu palma. Nu se ia. Imi las sacoşele la picior, sprijinite una de alta şi rămân cu privirea fixă pe un punct de vizavi.
- Nu vă supăraţi...

Vocea vine de undeva din dreapta mea şi dacă ar fi să nu pot întoarce capul, mi-ar fi greu să spun dacă e de femeie sau de bărbat. Aşa, îmi culeg privirea de unde rămăsesem cu ea şi o îndrept către domnul de lângă mine. Are spre şaizeci şi cinci, şaizeci şi şapte de ani, ochelari, fruntea plină de stropi de sudoare, buzele cărnoase, cămaşa descheiată la gât şi când vorbeşte se apleacă niţel în faţă.
- Aş vrea să vă pun o întrebare mai....mai specială aşa...O întrebare ieşită din comun.

Nu zic nimic. Aleg să aştept să văd ce-o vrea de la mine, timp în care mintea începe să facă fel de fel de scenarii: probabil că o să mă întrebe dacă n-am ceva bani sau nişte mîncare în plus. Sau poate vrea o întâlnire. Sau mobilul, să sune pe cineva. Sau...
- Ştiţi cumva, tramvaiul 1 merge prin faţă, pe la Mall Vitan?

Aştept continuarea. Nu vine. Asta era tot. Tot ce i se mai putea întâmpla ieşit din comun  acelui om era o schimbare de traseu. Nu a lui, ci a tramvaiului. Dau din umeri semn că nu ştiu. Dar îi las un pumn de cireşe. Să aibă la ce să se gândească seara, la culcare.

- E frumoasă mama ta!
Aşa i-a zis băieţelul cu ochi incredibil de albaştri Anei mele, imediat după ce am plecat de acasă. Normal că fie-mea, ca orice muieruşcă ce se respectă, mi-a dat direct mesaj pe whatsapp ca să mă pună la curent cu bârfele din sufragerie. Hai că le-ai plăcut, mi-a scris şi sincer, am respirat uşurată. E important la vârsta asta să te placă prietenii copilului. Mai ales când raportul de forţe riscă să fie în defavoarea ta- unu la cinci. Căci da, şi-a adus toată gaşca acasă, ieri, după Evaluare. Noi i-am spus încă de când era de-o şchioapă: să ştii că din partea noastră e ok să vii acasă cu prieteni sau colegi! Aşa am crescut şi eu şi aşa vreau să o cresc şi pe ea. Cu uşa de la intrare de multe ori rămasă deschisă, cu câte ceva de mâncare tot timpul în frigider, cu mama care avea talentul să încropească o pizza absolut divină din te miri ce şi mai nimic, cu prieteni care veneau şi plecau într-un du-te vino ce-mi făcea casa să respire profund. O casă trebuie să trăiască, mi-a spus mie un prieten şi imaginea unor camere pline de oameni precum nişte plămâni plini cu aer îmi place nespus.

Aşadar au venit. Într-un prim stadiu, au fost doar doi. Ambii băieţi. Au venit miercuri, după ore, au mâncat opt şniţele, jumătate de cheesecake, s-au bătut cu apă şi au aruncat cu nişte mere (am găsit câteva pe jos, prin debara). Dar mi-au cumpărat flori. I-am ajutat eu să-ţi facă buchetul, mi-a zis Ana, complice. Ştie că-mi plac florile. Apoi, ieri, au fost mai mulţi. Cinci. Trei băieţi şi două fete, cu a mea cu tot. Auzi, Ana, când terminaţi cu examenul, veniţi cu toţii acasă, că v-am făcut o tartă cu căpşuni. La prânz, duceţi-vă şi voi la o pizza, că am şi eu ceva de lucru şi am nevoie de un pic de linişte.

I-am auzit încă din holul blocului. Multe râsete, tropăieli pe scări, apoi cheia în uşă, bună ziua, bună ziua, pantofi aruncaţi cât colo, genţi abandonate pe jos. Dintr-o dată, sufrageria mea arăta ca pe vremuri, la mama. Am împărţit farfurii cu tartă şi pahare cu apă, am povestit despre colegii nesuferiţi şi profesorii pisălogi. Işi luau vorba unul altuia din gură, se întreceau în a-mi spune fiecare ce prostii a mai făcut, gesticulau, îşi făceau glume, se luau prieteneşte peste picior, îşi repetau saluturile de rockeri (le-am învăţat şi eu). Mai nişte prăjitură pe jos, mai o farfurie pe muchia mesei, mai o alergătură între două camere, mai un hohot de râs de speriat vecinii, casa mea a respirat ieri cu toată puterea.

Mi-au plăcut prietenii Anei. Toţi, fără excepţie, Se completează reciproc. Peste politeţea şi vorbăria celui cu ochi albaştri, se aşează umorul şi poantele fiică-mii şi ale brunetului cu ochelari. Fac echipă bună împreună, poate chiar mai bună decât face Ana cu fetiţa frumoasă şi delicată, cu părul lung şi adidaşi roz care merge la meciuri pe stadion şi ţine cu Craiova. Şi mai e şi colegul mărunţel şi mucalit, cu glume pline de candoare ce pare un adevărat element de echilibru în grupul lor. Cred că şi lor le-a plăcut de mine, căci după o tură prin mall şi o pizza, s-au întors cu toţii la noi, acasă. M-am trezit cu trei dintre ei că descuie uşa de la intrare:
- Bună ziua! Noi suntem! Ana s-a dus până la Mega să ia nişte suc şi ne-a dat cheile să o luăm înainte că ne era cald! Băiatul cu ochi albaştri îşi însoţeşte explicaţia de un dat din mână ca şi cum şi-ar fi făcut vânt. Şi-au cumpărat diverse de prin magazine şi încep să-şi desfacă pungile şi să-mi arate prada. Apare şi Ana cu o sacoşă plină de cutii cu suc şi pungi cu popcorn.

- Copii, eu vă las! Mă duc la birou! Distracţie plăcută în continuare şi dacă vi se face foame mai încolo, au mai rămas nişte şniţele de ieri!

La nouă seara, când m-am întors, Ana era pe canapea, se uita la un serial, pe laptop. Vasele erau spălate şi casa arăta cuminte, ca şi cum o vrajă ar fi aruncat-o în muţenie. Mi-am luat un măr şi m-am aşezat lângă ea, încercând să văd câte ceva, peste umărul ei. Era obosită. S-a sprijinit încet de mine şi a şoptit, ca pentru sine:
- Mulţumesc! Şi ţie, dar şi bunicii. Că ştiu eu că de la ea ai învăţat să fii aşa de cool!

Se ridică în capul oaselor şi-mi zîmbeşte. Şi-n loc de pupicul de noapte bună, strângem pumnii şi ne salutăm ca rockerii.

Nu mai știu cine spunea că cel mai important lucru pe care îl poți oferi cuiva în semn de iubire este timpul. Asadar, pentru că de la o vreme-ncoace am decis să învăț să mă așez în centrul preocupărilor mele (da, da, știu la ce vă gândiți- doar că tot în ultimul timp m-am convins că un copil are nevoie să-și vadă părinții ocupându-se și de ei înșiși ca să poată să o facă și el ulterior, fără să se tot simtă vinovat și în căutare de aprobare), am hotărât să-mi acord și mie o dimineață. Mai ales că-n perioada din urmă, aproape că nu am respirat: ba la birou, ba la bucătărie, ba la meditații, ba încolo, ba încoace, bref m-am simțit ca pe patine cu rotile.

O să trec peste faptul că, auzindu-mi parcă gândurile, soarta a vrut ca dimineața pentru mine să coincidă cu Evaluarea națională a Anei ceea ce a presupus o trezire în zori, la 6h30. Nu-i nimic, în felul ăsta o să am și mai mult timp să fac ce vreau eu cu el, până la patru și jumătate când îmi începe tura la radio, mă încurajam singură, cu voce joasă, în timp ce tropăiam veselă către școală, cu copila lângă mine. Nu mai comentați, că vă aud- nu, nu e necesar să o mai însoțească cineva pe stradă, doar că am zis să fiu totuși prin preajmă, just in case, poate vrea și ea să mai schimbe o vorbă înainte de examen. Și chiar a vrut- ca să mă ia de două ori peste picior și să se răstească de vreo alte trei dăți că iarăși nu știu ce am greșit sau nu am făcut/zis/gândit/simțit cum vrea ea.

La ora 8h00 azi de dimineață, singură pe stradă, număram orele de libertate rămase și îmi făceam planuri de umplere a lor, din ce în ce mai nebunești: să mă duc la coafor să mă vopsesc. Deși, parcă nu mi-aș schimba culoarea. Să mă întorc la C&A și să-mi cumpăr bluzele de le-am probat weekendul trecut. Da, dar ăia deschid abia la 10h00. Să merg la sală! Neah, mai bine nu. Să mă culc înapoi. Păi, după aia, cine știe la cât mă scol și ratez dimineața. Și uite așa, tot gândindu-mă și răzgândindu-mă mă surprind că ajung în stația de tramvai. Ia să dau eu o raită prin piață, pe la Obor, că tot am rămas cu frigiderul aproape gol, îmi spun în timp ce-mi verific banii din portofel, dar mai ales sacoșele din rucsac. Aveam din plin, că unde să pleci fără pungi după tine, chiar și numai până la școală!

E frumos dimineața în piață când toate tarabele sunt pline și precupețele au chef de vorbă. Băieții care aduc marfă fluieră veseli în timp ce deșartă mormanele de căpșuni și de cireșe. Se salută între ei, mai o glumă, mai o vorbă aruncată peste grămezile de dovlecei și de ceapă. Uneori, câte unu se mai enervează și zvârle cu câte un cartof nou care se rostogolește apoi sub tejghea. Chiar lângă ușa ce dă spre hală, o florăreasă și-a înșirat gălețile pline de gladiole și garofițe. Trei lei buchetul sau două la cinci lei îmi strigă! Prea devreme să încerc să negociez. Ziua abia a început și toată lumea ține la preț. Stai să iau întâi de mâncare și mai vedem dup-aia cu florile, îi zic!

Piața e plină de bătrâni, că deh, cine să fie la ora aia! Majoritatea cu cărucioare după ei si cu câte o bucățică de hârtie pe care și-au scris ce le lipsește pentru ciorbă. Se vinde bine leușteanul. Și țelina frunze. Mă învârt printre tarabe ca printr-un muzeu. Și-mi dau seama că-mi place, aproape că aș putea să ating sentimentul ăla de bine pe care-l simt urcându-mi-se încet, încet, pe dinăuntru. Incerc să cumpăr doar ce-am nevoie, dar mi-e greu să mă abțin. Vreau de toate. Nici măcar nu mă gândesc ce voi face cu ele, deocamdată mă bucur să le am, să fie ale mele, să le ating, să le miros. La sfârșit, după ce am umplut sacoșele cu de-ale gurii, mă opresc la florăreasa de la intrarea în hală. Iau trei gladiole mov și un braț de garofițe. Și mi-aduc aminte de mama care atunci când simțea cum gândurile riscă să doară, dădea o raită prin Matache cum alții merg la spa. Doar să se relaxeze. Și-mi dau seama că iată, până la urmă ajungem cu toții să facem nu ce ne zic ai noștri, ci ce fac ei. Acum mă duc să fac niște dovlecei pane, cum am văzut la bunica-mea și să pun florile în vază. Până la patru și jumătate, mai e timp.

M-a sunat ieri, pe la prânz.
- Auzi, pot să te rog ceva? Da' să nu râzi de mine!
Tac și aștept cuminte să văd ce mai vrea mama de data asta. De obicei, ea nu mă roagă. De obicei, nu are nevoie. Ea e cea care spune, care știe, care găsește soluții. Care rezolvă.
- Aș vrea să-mi faci și mie un cheesecake. Că-mi place de mor și nu știu să fac. Când îi mai faci ăleia mici, adu-mi și mie o bucățică.

Nu râd, doar zâmbesc în sine mea unei amintiri. Aceea a unor duminici din alte timpuri când în fiecare dimineață, casa se umplea de miros de cafea și de prăjiturele. Habar n-am câtă alergătură se ascundea în spatele fiecărei tăvi de cornulețe cu nucă, de pandișpan cu fructe, de bănuți cu gem, de negresă, de cremșnit sau de plăcintă. Câte cozi și pile pentru un pachet de unt sau un kil de făină. Dar, pe vremuri, prăjiturile mamei puneau parcă ordine în viața familiei, ca și cum, dacă ar fi lipsit, un întreg univers s-ar fi făcut țăndări.

- Bine, mamă, îți fac, cum să nu-ți fac!
 Mă gândesc că nici măcar nu e mare lucru. Rețeta o iau de pe net, blatul îl fac în robot, fructele le am în congelator și restul de la Mega. Doar că mă simt ciudat să fac prăjitură pentru mama, de parcă dintr-o dată, rolurile s-au inversat și mama a început să-mi rămână mică, în timp ce eu tot cresc și cresc, riscând să nu mai încap în forma aia de copil al mamei mele.

Am făcut cheesecake-ul aseară. Cu căpșuni și afine. I-am făcut și glazură. Apoi, l-am tăiat pe din  două și am așezat cele două părți egale, fiecare pe câte o farfurie: una pentru Ana și una pentru mama, ca și cum aș fi avut doi copii. Eu nu mănânc. Am lins lingura cu care am amestecat crema de brânză cu frișca și am furat o căpșună din alea puse deoparte pentru jeleu. Și m-am simțit foarte mare. Atât de mare încât am mers cu grijă până la mama acasă, de frică să nu care cumva să fac țăndări un întreg univers pe dinăuntrul meu.

Și iată că am ajuns și la momentul ăla. Mai bine zis, la Momentul ăla. Da, da, cu majusculă. La începutul ei, ziua de astăzi nu părea să anunțe mai nimic special. O chiflă tăiată pe din două unsă cu niște unt și cu o felie de brânză pe deasupra, o cană de ceai, una de cafea. Niște cursuri puse în ordine, liste peste liste, vreo două telefoane pentru birou, o quiche cu spanac în cuptor, un apel de la mama, niște vase de spălat și minute bune pierdute pe facebook.

Nici nu mai știu cât era ceasul când tânăra speranță a familiei mă anunță cu o voce vădit emoționată, dar care se dorea indiferentă:
- Auzi, mama, vezi că eu mâine nu mănânc acasă de prânz.
Mă gândesc că cine știe ce petrecere o fi pe la școală de care am uitat. Nu apuc să cer lămuriri, căci continuă.
- M-a invitat un coleg în oraș și apoi la film.

Și uite așa începe. Cu ea căreia îi tremură vocea și cu mine care se chinuie să tacă să nu care cumva să o sperie și să o piardă printre cuvinte. Sunt ușor de speriat la vârsta asta. Dar mai ales, se pierd ușor.

                                                                     sursa foto aici
.

Eu locuiesc undeva prin sectorul 2, aproape de un parc. Strada este despărţită în două de nişte ronduri de panseluţe, iar trotuarele sunt păzite de pomi. Habar nu am ce sunt, dar aşa cum arată primăvara, plesnind de sănătate de la atâta verde, par că sunt  o înşiruire de guri de aer proaspăt. Mai sunt şi copacii din parcare, ăia crescuţi de ani de zile între rândurile de blocuri, cu crengile care ajung până spre etajul patru. Eu locuiesc la unu. Iar din balcon de la mine, ziua se vede verde, iar seara negru. Nu atât de la întuneric, cât de la ciori. De cum pleacă soarele, stoluri întregi iau cu asalt crengile, într-un zgomot asurzitor de fabrică. Nu-mi plac ciorile. De fapt, nu-mi plac păsările, dar mă gândesc că dacă m-ar cunoaşte, probabil nici lor nu le-ar prea plăcea de mine. Sunt dezordonată şi vreau să controlez totul. Sunt pretenţioasă şi când mă cert, pot să rezist ore în şir spre disperarea celor din jurul meu. Aşa că probabil nu ne-am înţelege prea bine. Eu şi ciorile.

Săracele de ele! Ştiţi de ce zic asta? Mi-a povestit mama. Era la mine acasă, acum vreo câteva zile, când nişte oameni de la primărie sau mai ştiu eu de pe unde au venit şi s-au apucat de au tuns toţi copacii. Pe toţi- şi pe ăia de pe marginea drumului care te conduc spre parc şi pe ăia dintre blocuri care altădată ajungeau cu crengile la etajul patru. Au venit cu fierăstraie electrice şi au dat jos toate crengile şi toate cuiburile păsărilor. Aveau ouă înăuntru. Ba unele aveau şi pui. N-am auzit niciodată un sunet mai sfâşietor de animal ca cel al unei ciori care-şi caută puii! Aşa mi-a zis mama şi a închis geamul de la balcon către noaptea de afară. O noapte neagră, fără lună, fără zgomot. Ca atunci când se moare.

Mă gândesc că sigur ştiau şi oamenii ăia că dacă vrei să tunzi pomii, o faci în toamnă, spre octombrie, când puii sunt destul de mari să poată zbura. Aşa că probabil au vrut să-i omoare, să mai stârpească din ciori că şi aşa sunt prea multe. Noroc că sunt păsări deştepte. Probabil că la primăvara viitoare, după ce şi-au plâns amarul un an întreg, vor cuibări în alte părţi. Ca mulţi dintre noi care tot vedem cum ni se taie pomii de la geam şi cum noaptea rămâne din ce în ce mai neagră şi mai fără zgomot.

Povestea de mai jos a fost scrisă de fiică-mea. Ana. 13 ani neîmpliniți. Să știți că așteaptă părerea voastră. Si da, i-am povestit despre cum e treaba cu criticile constructive.

 Kaia

Nu mai știu de când am fusta asta. Să tot fie vreo cinci, șase ani, poate chiar mai mult. Mi-a adus-o mama din Spania. Recunosc că la momentul ăla nu prea era pe gustul meu. Prea în toate culorile, prea cu albastru și verde si roșu, ca și cum cineva ar fi vărsat niște cutii cu vopsea în dușmănie. Bașca un pic de auriu pe la poale. Ce mai, genul de fustă cu care n-ai cum să ieși pe stradă fără să întorci capete. Acum însă îmi place. Poate pentru că au ajuns să-mi placă și culorile - așa vii și stridente cum pot să fie ele uneori. Chiar și auriul ăla are rostul lui dacă ajungi să-l accepți. Plus că merge foarte bine cu niște sandale pe care mi le-am luat vara trecută. Același albastru de cer plictisitor de senin. E șuie fusta mea și pentru o dată, mi se pare că arăt pe dinafară așa cum mă simt pe dinăuntru.

Când am trecut prin Matache săptămâna trecută, o florăreasă mai să mă dezbrace în mijlocul pieții, așa trăgea de fusta mea:
- Hei, frumoaso, cât vrei pă ea? Hai că-ți dau o sută de lei, să mor io, doar dă-mi-o mie!
- Stai, femeie, potolită, că mă lași în fundul gol ziua în amiaza mare!
Până la urmă i-am luat niște liliac să mă lase în pace și am rămas cu fusta pe mine.

Cu ea eram îmbrăcată și sâmbătă când, pe la unsprezece seara, cu Ana de mână, căutam un taxi. La început am vrut să așteptăm troleibuzul, dar am stat și am tot stat și nimic. Așa că m-am apropiat de primul taxi care mi-a ieșit în cale. Am aruncat o privire la tariful scris pe portieră, încă una înăuntru, la aparat și i-am spus omului de la volan, prin geamul deschis.
- Sunteți liber?
Dă din cap că da și se uită la mine cum încerc să deschid portiera.
- Da' nu vă iau!
Pe bulevard tocmai s-a făcut verde pentru mașini și zgomotul motoarelor acoperă aproape orice altceva. Mă gândesc că n-am auzit bine. Mai ales că omu' vorbea românește cu accent modovenesc.
- Ne deschideți, vă rog, portiera?
Omul face semn cu degetul că nu.
- Nu iau nomazi!
Rămân pe trotuar, cu fata lângă mine.
- Din cauza fustei, zice copilul și se uită lung la portiera închisă.
- Și mai ales a prostiei! spun și-i dau drumul la mână, să-mi ridic un pic poala fustei cât să urc în troleibuz.