M-a sunat ieri, pe la prânz.
- Auzi, pot să te rog ceva? Da' să nu râzi de mine!
Tac și aștept cuminte să văd ce mai vrea mama de data asta. De obicei, ea nu mă roagă. De obicei, nu are nevoie. Ea e cea care spune, care știe, care găsește soluții. Care rezolvă.
- Aș vrea să-mi faci și mie un cheesecake. Că-mi place de mor și nu știu să fac. Când îi mai faci ăleia mici, adu-mi și mie o bucățică.

Nu râd, doar zâmbesc în sine mea unei amintiri. Aceea a unor duminici din alte timpuri când în fiecare dimineață, casa se umplea de miros de cafea și de prăjiturele. Habar n-am câtă alergătură se ascundea în spatele fiecărei tăvi de cornulețe cu nucă, de pandișpan cu fructe, de bănuți cu gem, de negresă, de cremșnit sau de plăcintă. Câte cozi și pile pentru un pachet de unt sau un kil de făină. Dar, pe vremuri, prăjiturile mamei puneau parcă ordine în viața familiei, ca și cum, dacă ar fi lipsit, un întreg univers s-ar fi făcut țăndări.

- Bine, mamă, îți fac, cum să nu-ți fac!
 Mă gândesc că nici măcar nu e mare lucru. Rețeta o iau de pe net, blatul îl fac în robot, fructele le am în congelator și restul de la Mega. Doar că mă simt ciudat să fac prăjitură pentru mama, de parcă dintr-o dată, rolurile s-au inversat și mama a început să-mi rămână mică, în timp ce eu tot cresc și cresc, riscând să nu mai încap în forma aia de copil al mamei mele.

Am făcut cheesecake-ul aseară. Cu căpșuni și afine. I-am făcut și glazură. Apoi, l-am tăiat pe din  două și am așezat cele două părți egale, fiecare pe câte o farfurie: una pentru Ana și una pentru mama, ca și cum aș fi avut doi copii. Eu nu mănânc. Am lins lingura cu care am amestecat crema de brânză cu frișca și am furat o căpșună din alea puse deoparte pentru jeleu. Și m-am simțit foarte mare. Atât de mare încât am mers cu grijă până la mama acasă, de frică să nu care cumva să fac țăndări un întreg univers pe dinăuntrul meu.