Șii, iubitule
că eu, de multe ori
(de fapt, de cele mai multe ori)
spun "iubitule"
doar ca să fac lucrurile
să pară
mai simple,
de parcă ar fi pentru tine
când, de fapt, tu nici nu exiști?
Am observat că,
atunci când sunt pentru alții,
lucrurile din capul meu prind viață
și se întâmplă cu adevărat
iar lumea din jur aplaudă
și asta mă face să continui
să-ți dedic versuri, proză,
nopți, sărbători
și fel de fel de mâncăruri
care miros ca cele din copilăria mea.
- Iar e despre tine,
spui tu,
numai și numai despre tine.
De parcă eu nici n-aș exista!
Iar eu mă mir de fiecare dată
cât de bine reușești
să-mi citești gândurile.

În prima noapte fără Ceaușescu, am stat cu mama, pe jos, în baie, ascultând zgomotele trasoarelor și pândind ușa de la intrare, doar-doar se întorcea tata acasă. A venit după vreo două zile. Poate chiar trei. Ne-a adus un pumn de gloanțe culese de pe jos, din birou. N-a avut cum să plece. Cum să-i lași singuri pe toți jurnaliștii ăia, din străinătate, veniți special să vadă ce se întâmplă? Am stat cu ei, povestea tata, ba chiar la un moment dat, cică l-ar fi ținut pe unul de picioare, să nu care cumva să cadă cât se apleca pe geam, să filmeze împușcăturile. Știu că nu prididea să repete mamă, ce aparatură au ăștia prin alte părți!  Apoi, au murit oameni. Ceaușescu a fost împușcat. A apărut Iliescu la televizor și mama s-a emoționat și de atunci se tot întreabă cât de proști să fi fost să nu pricepem ce ni se întâmplă?! Foarte proști. După care tata s-a îmbolnăvit și a murit. Și mi s-a părut nedrept, că uite, n-a apucat, practic, decât un pic de libertate. O fărâmă.  Deși, probabil că dacă ar fi continuat să trăiască și să vadă ce se întâmplă și cum se întâmplă, mi-ar fi spus și mie ce i-a spus mamei, în ziua aia: auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii!

                                                            credit photo Wikipedia

 

Demult, în copilărie.
Să tot fie
Vreo treizeci de ani de atunci
unii, mai răi, ar spune chiar și mai mulți
(depinde de cât de în spate vreau să mă uit)
Aveam
o mamă,
un tată,
o bunică
încă una,
un urs galben cu ochi de sticlă
Trei tablouri pe perete
Dintre care unul, cică,
cu grădini suspendate.
Un semn în genunchi
de la ultima căzătură,
Părul lung, prins în coadă
la spate.
- Nu mai fugi, îmi striga mama
Și vocea ei se strângea cumva, în jurul meu
Sau poate doar mi se părea
Poate că, de fapt, mama tăcea
și aștepta
să șteargă sângele
să mă ia în brațe
și să-mi arate grădinile suspendate
pe care doar ea le vedea.

                                                          credit photo Adrien Ledoux

Dacă-aş putea

Undeva, pe dinăuntrul meu
Cineva tocmai a făcut focul.
A luat ventriculul stâng și
pe cel drept
(sau poate o fi fost atriul?!)
și le-a frecat unul de celălalt
până au făcut scânteie.
Acum e cald și bine,
de parcă a venit iarna în mine.
Pielea îmi dogorește
Mațele sunt fierbinți
Visez o excursie la Polul Nord
să dorm în tăcere,
în zăpadă,
Dacă-aș putea,
aș ieși goală pe stradă
cu ventricule și atrii la vedere.
Acasă, stăm pe întuneric
Nu mă atinge, îți spun!
Să nu cumva să te frigi
să te doară
Sau și mai rău
Ventriculul tău să se lipească de al meu
și să nu se întâmple nimic.

În tramvaiul numărul unu
Femeia cu copil
stă sprijinită de bară
și se uită afară.
Altă femeie, fără copil
singură, ștearsă,
având ca singură pată
de culoare
un ruj roșu
și o sacoșă, la picioare,
stă pe scaun
cu ochii-nchiși
Doarme? întreabă copilul.
Nu, e doar mai bătrână,
spune mama
și-l ia de mână.
Înseamnă că-n curând
o să moară!,
spune copilul
și coboară.
În seara aia
Încă o femeie a mers
spre casă
cu ochii-nchişi.

Cuvântul mama nu ar trebui spus
oricum.
Și nu la orice oră.
De exemplu, nu înainte de șapte dimineața
nu înainte de prima, chiar și de a doua
cafea.
Nu înainte să se termine primul,
chiar și al doilea
vis.
Cuvântul mama nu ar trebui strigat
cu voce tare
nici din spatele ușilor închise
nici din baie
nici din întuneric
sau de pe holul lung, cu bucătărie la capăt.
Dar chiar și nestrigată
Eu tot vin.
Și-mi beau cafeaua pe holul lung
cât tu taci
și soarele răsare.

Mai știi când bradul de Crăciun
ajungea până-n tavan?
Când stăteai pe canapeaua galbenă,
cu flori
și-ți cârpeai halatul ăla
verde ars,
din mătase,
cu volane
despre care nu știam nimic
la momentul acela?
Habar nu aveam ce ar fi putut face
o femeie
Cu un astfel de veșmânt,
iar felul în care tata îți zâmbea
mi se părea că avea legătură
doar cu tine și
cu faptul că erai acolo,
acasă
ca orice nevastă cuminte.
Mai știi când în mașină
cânta Ella Fitzgerald
și eu eram departe,
în spate, pe banchetă,
dormind și plictisindu-mă
cât voi râdeați și eu nu înțelegeam de ce?
De la o vreme
tu tot uiți
Și pe mine mă doare,
pe măsură
ce-mi tot aduc aminte.

Era fiica unei mame celebre. Nu la fel de celebră ca vedetele de la Hollywood, dar suficient de cunoscută cât să o facă pe vânzătoarea de la Pâine să-i zâmbească larg și să o cheme la ușa din spate, ca să-i poată băga, pe șest, în sacoșă, trei franzele calde, în timp ce-n magazin, rafturile erau goale și inutile, ca multe alte lucruri din acele vremuri. Văzuse, încă de mică, cum lumea întorcea capul pe stradă după mă-sa, șușotind "ai văzut-o și tu? Hai, mă, că ea e!" și deprinsese, aproape instinctiv, fel de fel de tehnici pentru a profita de celebritatea cu care se născuse alături și pe care avea tendința să o considere aproape normală. Noroc cu ceilalți oameni - trecători, vânzători, copiii din parc sau de la școală și părinții lor - care se tot fâstâceau când dădeau nas în nas cu maică-sa, înainte să vadă cât și dacă face pe nebuna. Nu făcea. Poate și pentru că așa-i era felul, dar cu siguranță, chiar dacă ar fi avut, să zicem, veleități de vedetă, i le-ar fi scos partidul din cap, cât ai zice pește. Fata știa asta. O văzuse pe viu, într-o iarnă, când se duseseră împreună, în Obor, să ia niște carne. Măcelarul o cunoștea pe femeie de la televizor, dintr-un serial cu comuniști, și-i pusese deoparte, într-o hârtie maronie și plină de grăsime, un kilogram de fleică, să fie pentru Crăciun. În ziua aia, maică-sa și-a pus paltonul bun, cizmele de și le luase cu ani în urmă, de la Arezzo, și așa împopoțonată, se furișă undeva, în spatele halei, să-și ia "porcul" ce urma să troneze sub formă de friptură, pe mijlocul mesei mari și negre, din sufrageria lor cu balcon.
Doar că soția măcelarului a zărit-o când tocmai ce dădea să-i strângă mâna lui bărbată-su, cu niște lei ținuți strategic în palmă, și s-a repezit în părul ei, blestemând și urlând de se uita lumea ca la urs "cine te crezi, fă, cretino, să te dai, cu copilul lângă tine, la bărbatul alteia!". În anul acela, a sunat-o pe o verișoară de-a soacră-sii, din Argeș, căsătorită cu unul de la C.A.P și i-a dat o invitație la teatru contra unui pui pe care l-a făcut la cuptor, chiar în dimineața de Crăciun când dăduseră ăștia, în sfârșit, drumul la gaze.

La școală, știa toată lumea cine e maică-sa, și chiar și ăia care nu știau, aflau repede, pentru că fata nu reușea să țină prea mult timp un astfel de secret. Și la urma urmei, de ce ar fi făcut-o?! Da, sigur, era povestea aceea cu modestia pe care i-o tot spunea bunică-sa de fiecare dată când se lua la harță cu noră-sa. Ce să-ți spun, Sarah Bernard din București, pe dreapta!, zicea a' bătrână și râdea cumva, răutăcios, spre maică-sa care ieșea val-vârtej din bucătărie, de frică să nu spargă de draci, vreo farfurie și după aia să plângă după ea, că  nu mai avea de unde să cumpere serviciu ca al lor, adus tocmai din China, de bărbată-su. El nu era celebru. Doar fusese la un moment dat în China de unde venise cu un set de căni și un altul de farfurii și cu o rochiță albă, cu volane, care se lega la spate cu o fundă imensă. I-o fi bună?, s-a întrebat, uitându-se către cea mică și s-a dovedit nu doar că i-a venit la fix, dar că fetița a fost așa de încântată de rochiță că, în perioada următoare, nu voia să se bage-n pat decât îmbrăcată cu ea. În loc să o certe sau să refuze categoric astfel de capricii, maică-sa a decis că bine, n-are decât să doarmă-n rochie dacă vrea, cu condiția să și-o tragă peste pijama. Așa avea să-i fie și mai cald peste noapte, și-n plus, nici măcar nu arăta prea ciudat. Era la ordinea zilei ca iarna, la școală, să-i îndese pe sub sarafan o pereche de pantaloni de trening - roșii sau albaștri cu dungă albă, că doar așa erau la Romarta - drept pentru care o rochiță cu volane peste o pijama cu ursuleți arăta chiar drăguț, a spus mama și a ieșit din cameră, trăgând mai aproape de pat, caloriferul electric cumpărat pe sub mână, din fabrică,  de la Târgu Mureș. Noroc cu directorul, că m-a recunoscut!, zicea de fiecare dată când își așeza aproape tandru mâna pe eleminții fierbinți, făcând-o pe fată să zâmbească admirativ și pe soacră-sa să boscorodească în barbă că mare chestie să stai pe o scândură, în fața oamenilor, și să dai din gură! Deși, o dată pe zi, cât erau cu toții plecați ba la serviciu, ba la școală, lua caloriferul și-l trăgea de fir, ca pe un câine, până la ea în cameră, să-ncălzească și acolo puțin.

Copiii din clasă, ăia cu care era colegă deja de câțiva ani, știau cu toții a cui fată este, iar acele mici ah-uri sau oh-uri pe care le auzea ori de câte ori le venea vreun coleg nou cu care intra imediat în vorbă - dacă-ți spun cine e mama, o să leșini! - o făceau pe fată să se simtă mai importantă și mai ales, să adere mai ușor la grupul celor cu adevărat privilegiați. Erau pe puțin vreo zece, toți cu părinți lucrători în comerțul exterior sau pe la Casele de comenzi, așa cum era mama lui  Miluț Rareș, din banca a treia, rândul de la geam. A fost prima dată când a simțit ce înseamnă să urăști pe cineva. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie. Afară începuse să ningă și proful de desen tocmai ieșea din clasă când l-a văzut pe Miluț Rareș cum își bagă mâna sub bancă și scoate de acolo o banană. Ultima banană, ea o mâncase cu un an în urmă, fix de Revelion. Știa asta pentru că primise un ciorchine de Crăciun și-l împărțise pe zile, să-i ajungă cât mai mult. Iar pe ultima o ținuse pentru petrecerea de la miezul nopții. Ba chiar a dat noroc cu banana, când ai ei s-au apucat să ciocnească paharele, urându-și să fie sănătoși și să se termine dracului cu Nea Nicu și căcănarii lui de comuniști! Apoi, au pupat-o fiecare pe câte un obraz și i-au zis să nu care cumva să zică la școală ce vorbesc ei în sufrageria cu balcon!

În ziua aia, Miluț Rareș nu a mâncat banana. A luat-o de-acolo de unde o lăsase, a băgat-o în ghiozdan și apoi, s-a întors către restul clasei și a zis cu voce tare mai am zece kilograme acasă, dacă vreți să știți!. Și atunci ea a simțit cum furia urcă și urcă și i-a țipat cât a putut de tare Miluț, ești un adevărat dușman al poporului!, iar el s-a strâmbat la ea și a început să fugă prin clasă și să strige ofticoasaaaa, ofticoasaaa! și copiii au râs și au țipat și ei grasaaa- ofticoasaaa, iar ea a strâns pumnii, și-a mușcat buza și le-a zis printre dinți că sunt niște comuniști tâmpiți! Apoi s-a făcut liniște. Copiii au tăcut. Nu s-au mai fugărit prin clasă. S-au dus cu toții la locul lor, s-au așezat în bănci și au rămas așa, cu cărțile deschise, chipurile să mai repete, deși nimeni nu reușea să citească nimic. Din când în când, aruncau câte o privire pe furiș, la portretul lui Ceaușescu de deasupra catedrei și nu știau ce urma să se întâmple. Nici ea nu știa. Se gândea că dacă era adevărat că până și pereții aveau ochi și urechi, cum zicea toată lumea, atunci sigur mâine sau poimâine or să o cheme la cancelarie și acolo tovarășul director, ăla înalt, cu chelie și sprâncene ca de femeie, o va întreba cum o cheamă și la ce clasă e, și cum îi cheamă pe mama și pe tata și mai ales, cu ce se ocupă. Și-atunci a decis să spună că mama ei e ca verișoara aia, din Argeș, care lucrează la Universal, la raionul de Metraje și că taică-su e angajat la C.A.P.

Așa s-a decis în ziua aia și exact așa i-a povestit și unui băiat nou care a venit la ei în clasă, în trimestrul doi. Și dacă vrei să știi, eu mănânc pui în fiecare zi, a spus ea, iar băiatul a rămas cu gura căscată și a înghițit în sec, fiindcă ai lui - profesori la facultate, amândoi - abia reușeau să pună mână pe câte niște felii de parizer pe care le dădeau prin făină și ou și le făceau șnițele. Într-un mod neașteptat, fata reușise să  păstreze doza aceea de celebritate cu care crescuse de mică, chiar dacă acum ea izvora dintr-o minciună pe care nimeni din clasă nu îndrăznea să o demonteze, de frică să nu fie acuzat, la rândul lui, de complicitate la denigrarea severă a partidului comunist și a  poporului muncitor. Abia la ședința cu părinții, când directorul a luat-o pe maică-sa de cot și a tras-o spre el, șoptindu-i cu buzele aproape lipite de ureche dacă vă rog să-i cereți soțului să-mi facă și mie rost de un pui, doi acolo, că am musafiri duminică..., abia atunci lucrurile au ieșit la iveală. Nu la școală. Acolo, sub privirile vigilente pe care iubitul conducător le arunca din tabloul de deasupra catedrei, a rămas în continuare fata vânzătoarei și a C.A.P-istului. Era un mediu mult mai sigur și la fel de capabil în a stârni oh-uri și ah-uri, ceea ce pentru ea, la vârsta aceea, era suficient.

Acasă însă, după ședința cu părinții și după ce a ascultat în tăcere, toată tărășenia cu Miluț Rareș, mama a intrat în bucătărie, a trimis-o de acolo pe soacră-sa ia, du-te mata și uită-te cum dă Nea Nicu din mână, la televizor! a luat din cămară farfuriile chinezești și le-a izbit, pe rând, de plăcile de gresie, astupându-și hohotele de plâns sub zgomotul de cioburi. Apoi, a măturat, a adunat cu făraşul mizeria, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe verișoara din Argeș s-o roage să-i facă rost de doi pui pentru tovarășul director.

                                                         sursa photo aici

Aseară, ai venit la mine în cameră
Şi m-ai invitat la dans.
Dumnezeule, de când nu ai vrut
să mai dansezi cu mine!, am spus
în gând.
Şi te-am lăsat pe tine
să alegi cântecul: Mamma Mia ai vrut
Culmea, nu?!, am spus
cu voce tare.
Şi tu ai râs şi ai început să cânţi
la refren.
Şi eu mă întrebam dacă e
sau nu
o simplă coincidenţă.

Aseară, am dansat cu tine
pe covorul cu flori
de la mine din cameră
Şi la sfârşit,
Ne-am prăbuşit
Una în braţele celeilalte
epuizate, probabil,
de efort şi
aşteptare.

De dimineaţă, mi-ai umblat în dulap
şi ai ales:
- ciorapii mei negri
- eşarfa de la Paris
- brăţara cu bufniţă
- ghetele mele fără toc.

Mă uitam la tine,
ca-ntr-o oglindă.
Îţi zâmbeam
Şi pe dinăuntru
dansam neobosită.

În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.

Fata cu păr albastru
Avea ochii negri
Ca pământul,
Ca geaca mea de piele
din vara lui '90,
"Salutări din Costineşti"
scriam acasă...
Ca literele,
Ca siluetele din pozele
Cu mama
Şi cu tata
Când viața lor
Avea sens şi fără mine.
Părul ei albastru
Era prins la spate
Şi părea
Un fel de cer
Dintr-o vară
Rămasă în urmă.

Aerul are ceva ciudat
în dimineața asta.
De parcă particulele de oxigen
ar avea culoare
iar culoarea ar fi una nemaivăzută
și înșelătoare.
Pe blocul de vizavi
Lumina lasă cercuri.
Un fel de oglinzi
în care platani dezbrăcați
își aranjează crengile subțiri și noduroase
ca mâinile bunicii.
Pe stradă, nu se întâmplă nimic,
degeaba mă tot uit afară
sperând la o formă de viață.
Doar crengile platanilor
rămân cu fața la mine
frumoase și reci
ca niște oglinzi
în care lumea se vede altfel
fără tine.

Oamenii care se iubesc
Nu ar trebui să vorbească între ei.
Ei ar trebui să rămână tăcuți
ca peștii.
Cupluri de dorade
Cu piele netedă și strălucitoare
Așa ar trebui să fim și noi, iubitule!
Din gurile întredeschise
Să nu ne mai iasă întrebări
sau semne de exclamare,
ci doar bule mici
ca surprizele de Ou kinder.
În loc de mâini și de picioare
Să ne crească aripi mici și delicate
asemenea unor evantaie
cu care să ne trimitem semnale
seara, la culcare.
Am căuta împreună
moluște și crustacee
Am dormi, înveliți
cu iarbă de mare.
Și am rămâne tăcuți
și împreună
Imaginându-ne cât de multe
am avea să ne spunem.

                                                        Photo credit Pascal Uhlig

Un fundal negru
pe care sclipesc
luminile felinarelor
ca niște stele
pe un cer
căzut la pământ.
Perechi de ochi
se deschid
În alte și alte întunericuri.
Împingând cu pleoapele
timpul
spre înainte.
Vecinul de la trei
își plimbă câinele
Și împreună par
o arătare din spațiu
cu șase picioare.
În apartamentul meu
de la etajul unu, scara B,
mă simt ca pe Lună.
Nu există forme de viață.
Doar un pic de apă
cât să-mi ajungă de o cafea.

La început, pe lume,
Eram doar eu cu mama.
Toți ceilalți nu erau
Decât nişte voci
Pe care, dacă voiam,
Închideam ochii
Şi le dădeam mai încet
Până ce nu mai rămânea
Aproape nimic
Din ele.
Sau poate, doar un murmur
Asemenea unui cântec de leagăn
Pe care mama încerca
Să adoarmă
Cât eu stăteam trează
Şi mă minunam
Cât e de frumoasă.
                                                          photo credit Jenna Norman

In capul meu
timpul se scurge altfel.
În fiecare dimineață,
mă trezesc mai tânără și mai neștiutoare
De parcă un ceasornicar bătrân și ușor nebun
A greșit mecanismul care face ca lucrurile
să se întâmple așa cum trebuie.
In timpul zilei, mi se întâmplă
să mă simt aproape normală
de parcă felul în care ceilalți
aleg să îmbătrânească
ar fi doar o boală contagioasă,
Iar eu nu aș fi pe stradă,
în metrou,
în magazine,
ci într-o lungă și perpetuă
perioadă de incubație.
Odată ajunsă acasă, însă
Limbile ceasurilor se opresc nedumerite
Și dintr-o dată, încep să dea în marșarier,
ca apucate de nebunie
și eu nu pot face nimic
să le opresc.
Ca un pește într-un acvariu
Mă învârt în cerc, pe covorul cu model
din sufrageria mea
și număr în gând
descrescător
până mă ia somnul.
Azi noapte am visat că eram mică
și mă dădeam în leagăn.
Tata stătea în spatele meu
și-mi făcea vânt.
Mai încet, îi strigam
Nu se poate, spunea tata
și se tot uita la ceas.
De dimineață, lucrurile păreau
aproape normale,
iar tata îmi zâmbea
dintr-o fotografie.


                                                      photo credit Noah Siliman

Tu nu pricepi nimic din frumusețe
Crezi că e vorba de culoare
De lumină
De simetrie.
Că ochii trebuie musai să fie doi
crescuți în partea de sus a feței
că nasul trebuie să coboare lin
spre buze
Că buzele sunt pur și simplu frumoase
Gâtul, pe măsura mâinilor tale
Sânii, moi.
Habar nu ai că frumusețea umblă de nebună prin lume
Că nu stă în niciunul dintre noi
Ci doar în ceilalți,
Oamenii frumoși din jurul nostru.
Tu-mi dai dreptate
- Ai dreptate, zici.
Eu tac
rămân cu fața la oglindă
și cu ochii închiși.



                                                      photo credit Tiago Bandeira

În capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
Gândurile se amestecă între ele
ca tăiețeii din supa de pui a bunicii.
Le pescuiesc cu lingura,
le înghit pe nemestecate,
le simt încă gustul în cerul gurii
și nu mai știu dacă ceea ce-mi trece prin cap
și prin stomac
e bun sau nu,
e acru sau dulce,
e de azi sau de demult.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nici nu va ști vreodată,
nici chiar tu,
iubirea se simte altfel
decât reușesc să o scot din mine.
Câteodată, gustul ei e metalic
și-mi aduce aminte de medicamente
și de culoare lungi, de spital.
Altădată, miroase a mama
Și a vară
Și a vinete coapte.
Iar uneori, bate vântul și
Valuri mari se ridică
Și mă tot inundă
De parcă aș fi o plajă
Pe care nici eu nu mai reușesc să ajung.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
tu stai și mănânci din supa de pui a bunicii mele.

În fiecare după-amiază
Aștept să treacă de ora șapte
Ca să-mi torn un pahar de vin
Și să mă gândesc
Că mai e puțin
Până când lucrurile
vor începe să capete alte și alte sensuri.
Timp în care
eu voi semăna
din ce în ce mai mult
cu mama.




                                                             photo credit Mae Mu

În ochii tăi sunt perfectă așa cum sunt
Vezi tu, d-aia am nevoie să nu-i închizi,
Să nu-ntorci capul
Să nu rămâi în urmă.
Să nu traversezi pe partea cealaltă
Sau să te prefaci că dormi.

În fiecare ochi de-al tău
Este o mână de-a mea,
un picior,
un rinichi,
o ureche,
un sân,
un genunchi
și alte lucruri minunate.

De fiecare dată când pierd ceva
Mă uit la tine
Și mă bucur de toată dezordinea ta interioară
în care stau ascunsă
și plină de defecte.

                                                         photo credit Victorien Ameline

Aveai o bluză albă în ziua aia,
mi-ai spus.
Ba nu, era verde
am răspuns.
- Știi că noi, femeile,
avem ținere de minte mai bună?
Tu râzi și râsul ți-e la fel.
Eu tac și tac la fel.

În ziua aia,
ți-am dat jos bluza albă,
mi-ai spus.
Ba nu, am răspuns râzând
Și râsul tău și râsul meu
ba alb, ba verde...

Era iarnă, ai spus.
Iar eu cred că era altceva
Ceva mult mai colorat
Și mai tăcut.
Dar nu-mi aduc aminte ce.


                                                            photo credit Ava Sol

Stăm în bucătărie.
Față-n față
cu o mâncare de gutui.
Nu-mi place, dar mănânc
Semn că am crescut,
că am devenit mai înțeleaptă
că mi s-au schimbat gusturile
că nu mai fac mofturi.

Rămân cu ochii la tine
vreau să știu tot ceea ce faci
acolo, de față cu mine.
Am nevoie
să fiu sigură
să nu uit.
să văd:
cum înfigi furculița în bucățile înmuiate de căldură
cum deschizi gura
cum te auzi pe dinăuntru când mesteci
când înghiți
când mai vrei
când te-ai săturat.

E bun?, te întreb.
Uite, a mai rămas.
Mai ia,
Mai mănâncă,
Mai stai
Chiar și cu spatele.

    La cinci ani felul meu de a iubi avea legătură cu grămăjoara de cuburi pe care tovarășa mă punea să o împart celorlalți copii, pentru că eu eram cea mai cuminte din clasă. Iar eu păstram cele mai mari cuburi pentru colegul pe care-l iubeam. Întotdeauna era un coleg pe care-l iubeam. La cinci ani, băiatul de care-mi plăcea era înalt, brunet și colecționa gândaci în cutii de chibrituri. Venea bunicu-su să-l ia de la grădiniță: ai mâncat, mă? te-ai căcat? ai fost cuminte? ai mai scuipat? și-l punea să deschidă palma, să-i așeze acolo o cutiuță goală, care se desfăcea ca un sertăraș. Se duceau apoi împreună, în parc, și prindeau gândaci pe care-i băgau la repezeală între cei patru pereți minusculi, de carton, urmând ca acasă să le străpungă burta cu un ac cu gămălie și să-i țintuiască într-un caiet, așteptându-i să se usuce. 

Intr-o zi, a adus insectarul la grădiniță și mi l-a arătat și mie, iar eu m-am gândit că-ți trebuie mult curaj să pui mâna pe un gândac, mai ales pe unul negru, așa că am simțit cum mă îndrăgostesc și mai tare și poate d-aia, în ziua aia, i-am dat lui și cuburile mele. Mai puțin unul. Și acum, fetițo, ce o să faci cu-n singur cub? Ce naiba poți construi cu un singur cub? Tovarășa Liliana are ochelari, o fustă plisată și curul mare. Așa a zis tata într-o seară, în bucătărie, iar mama i-a zis atunci "mai taci, mă, că te aude copilul și apoi zice mai departe!". Cubul meu e roșu și frumos. Nu fac nimic cu el. Îl țin. Mi-l dai mie? îmi zice Radu și dă să mi-l ia. Radu are părul creț și ochii mari, cu gene lungi, ca de vacă. Mă dau mai pe spate. Atunci mă apucă de păr și trage. Îmi duc mâinile la cap și el îmi ia cubul. Tovarășa nu zice nimic. Se uită pe geam, cu fruntea aproape lipită de sticlă. Afară plouă. Radu așează cubul meu în vârful unui turn. Zâmbește mulțumit, iar eu cred că mă îndrăgostesc și de el.

    La doisprezece ani, m-am îndrăgostit de un băiat mai mare. În pauză ies în curtea școlii, cu fetele, și ridic privirea spre ferestrele de la etajul doi, unde are el clasa. De cele mai multe ori stă acolo, cu un coleg, și aruncă cu bucățele de cretă în mine. Mă feresc, deși sper să mă nimerească. Pe mine, nu pe fata cu care sunt. Pe ea o cheamă Ana și are cu cinci kilograme mai puțin decât mine. Știu asta pentru că a venit asistenta într-o zi, în clasă și ne-a chemat pe toate fetele la cabinet, să ne cântărească și să ne măsoare. Tu, asta mai bine hrănită, ia spune, ți-a venit ciclu? Îmi venise chiar în dimineața aia, dar mi-a fost rușine să recunosc. Nu o cunoșteam pe femeia aia și îi simțeam întrebarea direct în chiloți. I-a venit, că i-am văzut eu pachetul de vată, în ghiozdan! a zis atunci o fată înaltă, slabă și cu breton. Las-o, dragă, să vorbească singură, că doar știe și ea dacă-i curge sânge din păsărică! Asistenta a început să râdă și toate fetele s-au luat după ea. Nu și Ana. Ana era prietena mea. Doar că era mai slabă și deci, mai frumoasă. Și nici nu purta ochelari. Ana este superbă. Așa că mi-e frică să nu o atingă pe ea bucățica de cretă. Aruncă-n mine, îmi vine să țip, deși nu m-ar auzi nici dracu' la ce gălăgie e în curte. O bucățică de cretă ajunge la picioarele mele. O iau de pe jos și o bag în buzunar. După ore, o să le număr. Bucățelele. Și o să i le dau elevului de serviciu și el o să le ducă la cancelarie. Asta este un exemplu de 3R în acțiune: recuperare, recondiționare, refacere, o să zică tovarășa Valerica, responsabilă cu UTC-ul.

    La șaisprezece ani, iubitul meu are douăzeci, fumează, bea și vrea să-mi pună mâna pe țâțe. Îl las, dar doar după ce-mi spune că mă iubește și că-s cea mai frumoasă. Lucrează la Non Stopul de lângă liceu și-mi dă pe gratis, țigări la bucată. E frumos, brunet, are părul dat cu gel, poartă helănci negre, pe gât și când nu vrea să se culce cu mine, nu mă sună. Atunci îl sun eu și el nu răspunde. Sau are treabă. În weekenduri mergem la film. El nu are bani, pentru că lucrează la Non Stop și patron e unchiu-su care e scârțan. Plătesc eu, pentru că știu că banii nu aduc fericirea.

    La douăzeci de ani, iubesc un băiat foarte deștept. Mult mai deștept ca mine. Mi-o și spune și eu sunt foarte mândră că el e deștept, și că eu sunt cu el. Vorbește foarte mult și eu ascult. Asta îmi place cel mai mult la tine, îmi zice, că știi să taci! Așa-mi zice și eu dau din cap nu care cumva să scot vreo vorbă și să stric momentul. Mă uit la el cât de multe lucruri știe și, când îmi spune "ascultă la mine, că eu am dreptate", mă simt de-a dreptul norocoasă că uite, cumva, eu, grasa și ochelarista, am ajuns să fiu cu cel mai inteligent om din lume. Invăț să gătesc și o fac așa de bine încât o fac tot timpul. Mi-aș dori un copil cu el, de fapt mi-aș dori un copil ca el și, dacă nu aș risca să-l dezamăgesc cu vorbele mele, poate chiar i-aș cere-o. Când copilul nostru va începe să întrebe de ce aia, de ce ailaltă, el n-o să fie ca alți tați. El o să știe. Copilul nostru va fi o fată. Vorbește tu cu ea, că eu nu mă bag! așa-mi va zice și eu o s-o iau cu mine, la bucătărie, să vadă și ea cum se face; iar în timpul ăsta îi voi spune să fie atentă la cât bagă-n ea, că dacă ajunge o grăsancă, cine dracu' o s-o mai iubească?! Și pe bună dreptate.

    La patruzeci de ani, îl iubesc pe Smiley. Mă rog, nu e chiar iubire, ci un fel de iubire care-mi face inima să bată mai repede, în fiecare vineri seară, când începe Vocea României. E drept că am și o cardiopatie ischemică, dar pentru asta iau pastile. Smiley pare băiat bun. E și frumușel, mai ales că mie dintotdeauna mi-au plăcut bruneții. Și nici nu pare genul îngâmfat. E băiat cuminte și la locul lui. Unul ca ăsta ar fi bun și pentru fiică-mea, mai ales că nu e nici grasă și nici nu poartă ochelari. Așa-mi zic și mă-ntind pe canapea, că-n seara asta încep live-urile. La un moment dat, văd ceva pe jos care mișcă. Mă așez în genunchi. Acolo, pe covor, un gândac. E d-ăla care pute; îl apuc cu două degete, îl așez pe măsuța de cafea din fața mea, iau un ac dintr-un sertar și-l înțep în burtă. Pârâie ca un bostan copt. Scot din bibliotecă un caiet mare și-nfig gândacul pe o pagină goală. Încă două, trei foi, și am umplut insectarul. Mi l-a făcut cadou iubitul meu de la grădiniță când s-a mutat cu ai lui, în Canada. Sigur mă iubea și el!

                                                       photo credit K.G. Thilini Prasadi

Amiază. Undeva pe Mântuleasa.
Aştept un Uber.
Până aici totul e conform cu realitatea.
O rază de soare cade peste mine
mă face să închid ochii
şi să scap pe jos o umbră
ca o dâră.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să te aud
să te văd
să exişti.

Vine Uberul.
Şoferul are cămaşă albă
Părul alb
Piele albă
Geacă albă
Maşina e albă.
Un fel de iarnă pe patru roţi.
Mă uit pe geam.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să mă auzi
să mă vezi
că exist.

De aici lucrurile vor lua o întorsătură ciudată.
Rămasă pe strada Mântuleasa
Umbra se va ridica şi va pleca.
In timp ce şoferul va întineri
Iar lucrurile vor deveni
Din ce în ce mai negre
Şi mai simple.


                                                       photo credit Martino Pietropoli

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana