Poate că aşa ar fi fost corect. Să-ţi fi spus de la început. Aşa cum ţi-am spus de exemplu, în ziua aia când eram amândouă pe stradă, tu foarte mică, abia de-mi ajungeai până la genunchi, eu lângă tine, de parcă te-aş fi sprijinit cumva, şi ţin minte că te-am luat de mână şi ţi-am arătat omuleţul verde uite, mami, doar dacă omuleţul pare că merge, mergem şi noi şi tu mi-ai zâmbit şi ai venit după mine. Mi-ai zâmbit pur şi simplu, fără să înţelegi despre ce vorbeam şi care era treaba cu omuleţul ăla, dar mi-ai zâmbit pentru că eram acolo, lipită de tine, cu mâna mea în jurul degetelor tale, cu piciorul meu mare lângă tine, aşa mică. Şi eu nu puteam să-ţi spun. Şi nu pentru că n-ai fi înţeles - ştii că toată lumea îţi zice că eşti deşteaptă - ci pentru că mi-a fost teamă. Şi ruşine.
Cum să-ţi fi spus că singurul motiv pentru care tu eşti aici, acum, este pentru că aşa am vrut? Eu. Eu am vrut. Eram acasă, era iarnă şi ţin minte că stăteam în fund, pe marginea patului şi mă uitam în gol şi atunci, nu ştiu de ce, dar atunci am început să plâng pentru că simţeam că eu singură nu aveam cum să mai fiu fericită. De parcă peste noapte mă micşorasem şi nu-mi mai ajungeam mie. Mai trebuia ceva. Cineva. Aşa că m-am dus la taică-tu şi i-am zis că vreau şi eu un bebeluş, unul d-ăla roz şi frumos îmbrăcat, aşa cum văzusem la cineva, în Cişmigiu. Şi taică-tu a zis că lasă, că mai vedem şi ceva din tonul lui mi-a adus aminte de mama.
Cred că aveam un pic mai mult ca tine când i-am cerut mamei să-mi cumpere un bebeluş de jucărie. Doar că, pe vremea aia, nu se găseau de cumpărat. Nu ştiu de unde l-a găsit, dar a venit cu el, într-o seară, învelit într-o hârtie urâtă şi maro, ca o placentă, doar că maro. Avea o salopetă în dungi şi guriţa deschisă, în formă de o. Mi-ar fi plăcut să zică şi mama, dar nu zicea nimic. Tu ai zis destul de repede. După tata, ce-i drept, dar chiar şi aşa, tot la mine te uitai. Orice făceam, orice ziceam, tu tot la mine te uitai. Chiar şi atunci când te-am apucat de mână şi te-am strâns până când gura ţi s-a strâmbat înainte să iasă plânsul şi te-am lăsat aşa, singură, pe covor, la tine-n cameră şi eu am fugit pe balcon, să scap de mine, aia cea rea, aia cea nedreaptă, aia cea îngrozitoare, aia cea obosită şi nedormită şi oribilă, chiar şi atunci, tu tot la mine ai venit. Puteam să fac orice, să-ţi fac orice. Să te iau în braţe şi să te strâng cum strângeam bebeluşul ăla de jucărie, până când guriţa lui rotundă, în formă de o, se făcea ovală. Puteam să-ţi spun lasă-mă-n pace, puteam să mă prefac că nu te văd, puteam să plec, să fug, să ţip, să bat cu pumnii în pereţi, oricum tu tot la mine te uitai şi tot mama spuneai.
N-am avut cum să-ţi spun. Poate că aş fi putut să încerc în ziua aia când am stat amândouă pe bancă, în parc, şi tu mi-ai zis că nu tot timpul trebuie să fie vorba despre mine. Aşa mi-ai zis şi vocea ta suna dureros, se lovea parcă de pomi şi de bănci şi de spatele bătrânilor ălora care jucau şah. Nu e tot timpul vorba despre tine!, ai ţipat şi eu am tăcut, pentru că nu am avut curajul să-ţi spun că te înşeli. Ba da, e vorba despre mine. Cum să fie altfel? Tu nu te vezi cât eşti de mică? Atât de mică! De parcă nu te-am născut, de parcă eşti tot acolo, pe dinăuntru, ca un organ- un pancreas sau o bucată de intestin şi viaţa ta e tot a mea, doar că se simte altfel. Nu ştiu să-ţi explic cum, dar altfel.
Acum piciorul tău stă lângă piciorul meu, iar genunchii aproape că ni se lipesc. Dacă am vrea, am putea să luăm stângul meu şi dreptul tău şi să facem o pereche nouă de picioare. Chiar am putea. Nu îndrăznesc să-ţi spun asta pentru că probabil ai râde de mine sau poate nici măcar n-ai râde, poate doar nu m-ai auzi. Aşa cum stăm una lângă alta părem ajunse oarecum, din întâmplare, pe acelaşi trotuar. Dar nu e nicio întâmplare. Este pentru că am vrut. Şi eu. Şi tu. Amândouă. Impreună am vrut asta. Recunoaşte! Omuleţul verde începe să se mişte caraghios şi tu o iei înainte. Dar apoi te opreşti şi te uiţi la mine, tot la mine! Vii, mama?, mă întrebi şi eu ştiu că întotdeauna va fi vorba şi despre mine. Intotdeauna.
Gustav Klimt- Mama şi copilul
