Dimineaţă a început să plângă de oboseală. Nu a doborât-o nici Parisul văzut la cinci ani, nici Viena, nici cei 3500 de kilometri făcuţi cu maşina astă-vară, dar Roma i-a venit de hac. Vorbesc de Ana, copilul meu cel agitat, învăţat să bată străzile la picior în lung şi-n lat din motive de mamă fraieră care nu se urcă la volan. Dar nimeni nu se aştepta că vom ajunge să facem pe jos zece-cinsprezece kilometri pe zi. Doar că Roma aşa se vede, altfel nu ai cum. Nu poţi să te bagi în metrou sau să te urci în autobuz pentru că farmecul acestui oraş este strada însăşi. Evident, tot spun aici este strict părerea mea şi o să vă rog să o luaţi ca atare.

Dinspre Italia către Vatican

A doua zi însă, am dat cu toţii proba de rezistenţă. Norocul nostru a fost că Ana este prima din clasă la alergare. Serios, am văzut abia acum beneficiile medaliilor de le-a tot luat la sport în ultimii doi ani (pupe mama pe ea că nu seamănă cu mine!) Dimineaţa am început-o cu o plimbare în Trastevere. Este un cartier absolut sublim, un fel de melange între Montmartre şi Cartierul Latin din Paris. O încurcătură de străduţe cu pavaj, cu ziduri vechi, cu biserici, cu taverne cu două-trei mese aruncate pe trotuar, cu o lume pestriţă şi gălăgioasă, cu bucătari ce valsau cu farfurii pe braţe şi cu ţigani români. Dar nu din cei cu mâna întinsă, ci din cei talentaţi care cântau Piazzola la contrabas. Noi i-am pozat, alţii i-au filmat. Lumea îi aplauda. Şi da, sunt din acei români care chiar muncesc. Cum erau şi chelnerii pe care i-am întâlnit în drumurile noastre. Trei în nici câteva ore. Toţi tineri, toţi simpatici, toţi cu rate în România. Toţi vor să rămână în Italia.

Trio Taraf Transilvania

După  Trastevere, am luat-o la pas către Isola Tiberina şi apoi am trecut prin Cartierul Evreiesc frumos şi animat de pe malul celălalt al Tibrului, apoi spre Piaţa Navona. Am făcut traseul bătut de toate hoardele de turişti: Piazza Navona, Piazza di Spania, Piazza del Popolo şi apoi, după o bere şi o cafea, ne-am dus către Circo Massimo, pe colina Aventino pentru a vedea o privelişte absolut încântătoare a Romei. Acolo, în vârful colinei, se află o poartă şi în poartă este o gaură de cheie. Odată ajunşi sus nu aveţi cum să o rataţi din cauza cozii de oameni care aşteaptă să se uite pe gaura cheii pentru a vedea cea mai frumoasă imagine cu bazilica Sf. Petru. Detalii aveţi aici. După aceea puteţi să vă mai plimbaţi prin cele două grădini de portocali din imediata apropiere. Ca un sfat, evitaţi, cu toate protestele copilului, să cumpăraţi ceva de la toneta de pe colină. Am dat, fără să realizez, patru euro pe un covrig oribil.

Ajungem acum şi la vizita Vaticanului. Dacă puteţi, musai să vă cumpăraţi biletele pe net, chiar de pe situl muzeului. Noi nu am reuşit deoarece în zilele în care ne aflam noi la Roma era un program special de vizitare fără posibilitatea de cumpărare online, din cauză de 1 Mai. Aşa că am ajuns pe o ploaie torenţială în faţa muzeului, unde aveam senzaţia că s-a vărsat sacul cu turişti nu din Roma, ci din toată Italia. Cred că dacă am fi stat la coada aia am fi ajuns să petrecem acolo vreo patru-cinci ore, să ne alegem cu o pneumonie și probabil nici nu mai prindeam muzeul deschis (serios, chiar se întâmplă asta). Aşa că am cedat, am intrat în bugetul de situaţii neprevăzute şi am plătit trei bilete cu suprapreţ, într-un tur ghidat, în engleză, de la o agenţie care făcea astfel de negoţ. Iniţial m-a durut mâna când am dat banii, dar apoi mi-a părut bine că am luat un tur ghidat. Am aflat chestii pe care nu le-aş fi aflat, am reuşit să trecem mai repede prin mulţime, am ajuns din Capela Sixtină direct în faţa Bazilicii (în mod normal, turiştii individuali trebuie să iasă din muzeu şi să facă înconjurul Vaticanului ca să ajungă să viziteze şi Sf. Petru). Ghidul vorbea bine engleză, era un fel de Al Bano aiurit care gesticula mult, turuia disperat când vedea că se închide muzeul şi el nu apucă să ne arate tot ce plătisem (vreo două camere de altfel le-am ratat la mustaţă), ne tot punea să răspundem la întrebări, era enervant, dar totuşi simpatic în felul lui. Oricum, lăsând la o parte mulţimea, forfota, coatele şi îmbrâncelile, copilul care se ridica pe vârfuri să apuce să mai respire, mi-a plăcut. Dar ce m-a impresionat cu adevărat a fost Pieta, în Bazilica San Piedro. A fost momentul în care Ana m-a luat de mână şi mi-a spus hai să mergem de aici, e prea frumos şi-mi vine să plâng! 

Şi pentru că tot vorbim de muzee, după experienţa de la Vatican, la Colosseum a făcut B. rezervare pe net, la un tur individual, fără ghid, pentru că se documentase el de acasă despre ce merită povestit. Apropo, să ştiţi că în Colosseum sunt foarte multe explicaţii afişate pe pereţi care sunt suficiente pentru a afla ce şi cum. Deşi biletul ne permitea intrarea şi la Forum, nu am apucat să vizităm şi ruinele astea de aproape. Acolo merită să aveţi un ghid, fiindcă altfel vă plimbaţi ca fraierii printre pietroaie şi coloane fără să ştiţi ce a fost cu ele. Aşa că, pentru a evita asta, noi am preferat să mergem să mâncăm cea mai bună îngheţată din Roma. Îngheţate sunt peste tot, arată bine, costă decent (un cornet mic cu două cupe e undeva la vreo 2 euro), dar locul unde coada se întinde până în stradă este lângă Panteon, la Gellateria de la Palma. O să vă spun doar atât: înăuntru se află o sută cincizeci de sortimente de îngheţată. Capisci? O sută cincizeeeeeci!

Panoramă deasupra Romei

Ce am mai făcut noi şi ne-a plăcut a fost să ne plimbăm pe colina din spatele cartierului Trastevere. O colină care se termină cu o panoramă frumoasă deasupra Romei pe care noi am primit-o bonus şi cu un curcubeu. E un moment în care puteţi să lăsaţi copilul să mai zburde şi el pe pajişti, să alerge pe cărări mărginite de brusturi, să se uite cum papagali mici ciripesc în copaci. Acolo se află o imensă grădină botanică la care noi nu am mai avut timp să ajungem. Tot ce am mai apucat să facem a fost să mâncăm la o tavernă tradiţională din Trastevere -- de-aia de-a lor, cu bucătar agitat, cu meniu local unde, cu feţe de masă în carouri, cu nişte paste delicioase şi mai ales cu flori de dovlecel cu mozarella făcute pane. Excelent!

Dragii mei, a fost atât de frumos la Roma -- oraşul ăsta are cu adevărat ceva special: un fel de amestec de frumuseţe şi joie de vivre pariziană împănat cu jovialitatea şi delăsarea mediteraneană. Roma e frumoasă tocmai pentru că nu se chinuie să fie frumoasă. E pur şi simplu vie. Cât despre italienii din Roma, am auzit fel de fel de poveşti cu ei: că ar fi nesuferiţi, că sunt indolenţi, că nu zâmbesc. Habar nu am de unde astfel de zvonuri, noi avem de spus doar de bine. Ne-au lăsat chiar să folosim şi toaletele lor din cârciumi. Apropo, asta e o mare problema a acestui oraş: are trei sute de biserici şi vreo zece toalete cu totul. Din punctul ăsta de vedere e bine să luaţi copilul cu voi. L-am băgat la înaintare de fiecare dată când ne venea pipi şi de fiecare dată a ţinut figura.

Pe Fiumicino la plecare

La sfârşit să vă mai spun două vorbe despre aeroportul Fiumicino. Zborurile pentru Bucureşti sunt de obicei la terminalul H. Adică, din momentul în care trenul te lasă la aeroport, puneţi vreo oră şi un sfert  ca să ajungeţi la îmbarcare. Nu glumesc. Noroc că nu ne-am oprit în magazine, că riscam să pierdem avionul. Practic, străbateţi tot aeroportul de la un capăt la altul. Aşa că, din păcate pentru Ana, nu am reuşit să-i mai cumpărăm nimic din niciun magazin, deşi îi promisesem un suvenir. Lasă mamă, data viitoare, că sigur o să mai fie una!