Ce nu ştiam despre păduchi şi acum ştiu:
- că nu e obligatoriu să se vadă cu ochiul liber ( depinde de mărimea individului care, by the way, dacă e bine hrănit poate ajunge până la 5 mm)
- că nu e musai să te mănânce capul
- că ouăle de păduchi se numesc lindini şi eclozează chiar și după 7 zile
- că trebuie spălate bine toate accesoriile pentru păr din casă sau și mai corect, trebuie înlocuite
- că păduchii sunt nişte insecte mici și fără aripi de o culoare maronie care nu seamănă deloc cu puricii
- că e bine să ai în casă un pieptene des
- că exista păduchi de cap și păduchi de corp şi încă un tip pe care nu-l amintesc aici
- că păduchii de cap nu se ascund în lenjerie
- că această insectă dezgustătoare are și un nume latinesc: pediculus humanus capitis
- că există zeci de şampoane şi loțiuni la farmacie împotriva păduchilor, destul de scumpe, dar care nu put precum gazul și nu ustură
- că teoretic, o singură aplicare a unei astfel de soluții pe părul umed ar fi suficientă pentru izgonirea definitivă a păduchilor
- că trebuie periat părul foarte des cu un pieptene umed
- că trebuie controlat zilnic purtătorul
- că prezenţa unui astfel de individ pe capul cuiva poate să-i provoace acestuia coşmaruri
- că în momentul de faţă există o epidemie în Bucureşti

Ar mai fi ceva de spus? Ah da, Ana a luat păduchi.

Are cineva idee cum aş putea eu să încălzesc nişte lapte, într-o cameră de hotel, fără să iau cu mine un reşou sau o plită? Oare se poate cu un fierbător? Teoretic nu, că se prinde laptele de el.

Problema e că voi pleca duminică împreună cu copilul meu, dependent de lapte, la munte. Acolo, camera va fi într-o anexă a hotelului şi deci, relativ departe de bar, unde au microunde şi de restaurant, unde au aragaz. Ana nu stă nici singură în cameră şi nici fără lapte dimineaţa şi seara.

În general avem un ritual bine stabilit care spune că mama se trezeşte dimineaţa, scoală copilul, îl plantează la desene, pregăteşte laptele cu cacao, vâră un pai în el, după care, cu o ceaşcă de cafea în mână, se retrage pe balcon şi stă şi ea liniştită 5 minute. Acum problema e că dacă nu am lapte, nu pot să pun copilul la desene şi fără desene, nu stă locului şi dacă nu stă locului, stă în capul meu şi deci adio cafeaua mea dragă şi cele 5 minute de pace! Şi eu nu vreau să renunţ la ele. Nu şi nu!

Aşa că, ştie cineva cum pot încălzi laptele într-o cameră de hotel fără aragaz şi fără microunde?
Să ştiţi că rece nu-l bea, am încercat şi zice că e câh.

În timp ce semenii mei alunecau ieri, grăbiţi, către casele lor, eu, cu căciula mea cu moţ bine înfiptă pe cap şi cu blugii cei noi semi îngheţaţi, am hotărât să-mi testez gradul de anduranţă şi spiritul de sacrificiu matern şi să mă duc la sediul Itsy Bitsy să ridic premiul fie-mii.

Degeaba vâjâia vântul printre ramuri, 'geaba fire şi cabluri se contorsionau pe străzi, 'geaba m-a sunat mama să-mi spună să stau cuminte la birou -- eu nu şi nu. I-am promis odraslei că mă duc, apăi mă duc şi gata, cu tot viscolul şi codul şi gerul şi străzile lor alunecoase.

Entuziasmul a început să pălească încă de când am ajuns în staţia de troleibuz.

Pe vremea aia, eu aveam 16 ani şi el vreo 30. Eu aveam părul lung şi blond. Şi el avea părul lung şi blond.

Pe vremea aia, mă îmbrăcam în negru din cap până-n picioare, aveam o geacă de piele destul de jerpelită, dar cu atât mai cool şi eram nedespărţită de creionul meu dermatograf. Purtam vara bocanci pe plajă, făceam pe grozava, deşi nu eram, mergeam la Costineşti şi mâncam pizza de la Săraci, avem tricouri lălâi până la genunchi şi atunci când nimeni nu mă vedea, toceam ca nebuna pentru facultate.

În camera mea erau postere cu capete de morţi. Aveam vreo 6, dintre care 2 erau mari şi frumoase. Le primisem de la mama. S-a speriat preotul de ele când a venit într-o iarnă, cu Boboteaza. Acum nu mai sunt. Pereţii sunt albi, la fel ca înainte de adolescenţa mea. La fel ca înainte de geaca de piele, de ochii mânjiţi cu dermatograf, de bocanci şi de plete.

El are încă plete. Şi un pic de burtă. Ca tot omul de 50 de ani. Fie el şi Axl Rose.

Este atât de emoţionată că pur şi simplu nu ştie ce să mai facă. S-a dezbrăcat de pantalonii de casă şi s-a îmbrăcat cu o rochiţă cu buline. De nefericire, a aruncat pe jos şi dresurile şi acum stă în oglindă, cu bulinele rochiei peste picioarele goale şi cântă de mama focului. A răscolit sertarele şi şi-a ales o eşarfă de mătase pe care şi-a legat-o în jurul capului şi-şi spune singură că e mireasă. Din când în când, se întoarce spre mine şi zâmbeşte frumos. E fericită până la cer şi înapoi spre pământ.
- Îţi dai seama, mamii, că noi două am câştigat! Doar noi. Aşa au spus Itsy şi Bitsy:  premiul I este al Anei şi al mamei ei, Ioana. Premiul I, uraaaaaaaaaa!

Ce am făcut să merităm asta? Am avut răbdare. Multă. Ana a început să sune la ei încă de miercuri seară. La un moment dat, i-a răspuns un domn, dar săraca nu a ştiut procedura telefoanelor din emisiune şi a închis speriată, căci nu era vocea lui Itsy. Iar bona, care urmărea distrată agitaţia copilului, nu a ştiut să o ajute.

Las' că vine mama şi te ajută ea să intri pe post. Am luat aşadar telefonul şi am sunat şi am sunat şi am tot sunat de vreo... 20 de ori. Până la urmă, i-am dat Anei telefonul să mai încerce şi ea şi m-am dus în treaba mea, la bucătărie. Învăţată să stau cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot (deh, deformare profesională de la radio şi de la maternitate), aud copilul vorbind cu cineva:
- Oh, mă iertaţi, cred că am greşit numărul!

Mă reped ca un uliu din bucătărie, înşfac telefonul şi ţip disperată un alooo.
O voce amuzată de bărbat mă anunţă că sunt într-adevăr la Radio Itsy Bitsy şi să pun copilul să aştepte puţin pe fir, înainte de a intra pe direct. O las pe Ana în sufragerie cu mobilul la ureche şi dau năvală în camera ei să o ascult la radio. Pe ea am pus-o departe de aparat ca să nu facă microfonie. Ştie mama ce ştie!

Şi începe. I-auzi-o, pupe mama de iubită! Ia uite ce drăguţă e, draga mamii, ce frumos zice ea bună seara!

Pe când entuziasmul ei era în toi şi mândria mea creşte precum aluatul de pâine, îl aud pe Itsy sau Bitsy, Dumnezeu ştie, vorbind şi cu mine.
- Aloo, mamaaa Aneeei! Sunteţi pe acolo?
Sunt, sunt, dar în altă cameră. Fug în sufragerie, smulg telefonul de la urechea copchilului şi iată-mă în direct cu doi extratereştri!
- Ce faceţi, doamnă?
- Mă bat cu copilul pe telefon!
Pasez mobilul Anei care e invitată să propună un joc. Alege fazan şi fără să vreau mă trezesc şi eu invitată. De emoţie, fie-mea se blochează, eu, spre ruşinea mea, îi şoptesc, extratereştrii îmi dau mingea la plasă şi reuşesc performanţa să-l încui pe Itsy sau Bitsy, punând astfel capăt jocului şi conversaţiei în direct.
Las pe canapea un copil roşu de emoţie, cu un mobil lipit de ureche şi mă întorc în sanctuarul meu cotidian unde fierbe un rasol.

Două minute mai târziu, Ana se năpusteşte în bucătărie şi agitându-şi mâinile în toate părţile mă anunţă că
- Am câştigaaaaat, mamii, am câştigaat!
Încerc să anticipez două întrebări. Prima: ce am câştigat? Un DVD cu nu ştiu ce şi nici nu contează. A doua: de ce am câştigat? Nu ştiu şi nici nu contează.

Important e că am câştigat şi că în miez de iarnă, în plin cod portocaliu de ger, un copil s-a dezbrăcat de ciorapi şi pantaloni ca să danseze de bucurie în rochiţa cu buline.

Mai avem un pic şi gata, intrăm şi noi în rândul lumii. 4 luni până la 7 ani şi 7 luni până la şcoală. Sună a titlu de film, un film de groază dacă pun la socoteală şi partea cu alergătura pentru înscriere. Am început să alerg încă de prin noiembrie, dar încă nu am ajuns la finish. Acum, cu înscrierile electronice, s-au schimbat formularele, cerinţele, părerile, pilele, deci o luăm de la capăt.

Până una alta, Ana are un nou prieten. New entry: gri, moale, cu urechi ca două foi de salată şi codiţă ca o macaroană. Preţ rezonabil şi copil şi mai şi, având în vedere că şi-a luat prietenul  pe banii ei, strânşi astă iarnă, la colinde. Noul tovarăş se numeşte Şori şi este, ta-daaa!, un şoarece. De fapt, de două zile a fost rebotezat cu denumirea Fromage-Camembert. Altfel e prietenos şi ţinut în braţe până la sufocare, alături de clovnul Lala şi ursuleţul Pufi Mare (avem şi un Pufi Mic), cu care alcătuieşte trio-ul de somn uşor.

Problema cu Şori e că Ana e ferm convinsă că e viu. Şi nu pentru că jucăriile prind viaţă în imaginaţia micuţului care se joacă cu ele, bla-bla-bla, ci pentru că fie-mea se jură că de când a apărut rozătorul la ea în cameră, lucrurile au început să-şi schimbe locul. Casetofonul s-a mutat, păpuşa a mişcat, Lala s-a întors spre stânga, deşi dimineaţă a fost lăsat pe dreapta.

Acum, problema majoră a Anei nu este nici pe departe că aşa ceva nu ar fi posibil, ci că, dacă prind viaţă toate jucăriile, ea nu va mai avea timp de nimic:
- Îţi dai seama, mama, că va trebui să-l hrănesc pe unul, să-l schimb pe altul, să merg la plimbare cu toţi, să le spun poveşti. Îmi pare rău, dar dacă învie toţi, eu nu voi mai avea timp de nimic. Şi n-am bani de bonă! Şi sunt şi mică pe deasupra!

Aici, nimeni nu te poate contrazice! Nu-i aşa, Şori? Haai, zi şi tu ceva, acum de ce taci?

La grădiniţă, Ana face teatru. V-am mai spus? Parcă nu. Deci, Ana face lecţii de teatru de vreo trei ani deja. Nu vă imaginaţi nu ştiu ce nebunie cu Hamlet pentru preşcolari. Este un curs absolut benign, unde învaţă să nu mai morfolească cuvintele atunci când vorbesc, unde prind curaj să stea în faţa clasei cu zeci de ochi aţintiţi pe ei, unde fac piese de teatru pe roluri şi cu costume. În cariera ei de trei ani, Ana a fost pe rând Sora mijlocie din Sarea-n bucate, Eliza din Lebedele sălbatice, un Purceluş năbădăios, nu ştiu din ce şi ultimul rol din palmares -- Vulpea din Micul Prinţ.

Cred că vă aduceţi aminte de personaj.  Este cel care vrea să fie îmblânzit pentru a putea fi iubit. Şi nu asta vrem de fapt cu toţii, să fim legaţi de cineva? Altfel, de ce oare Ana a dat să plângă la sfârşit? Nu cred că juca teatru.

Pozele sunt cu protagonista veselă. Pentru lacrimi, am avut nevoie de ambele mâini şi de tot sufletul meu definitiv îmblânzit.