În timp ce semenii mei alunecau ieri, grăbiţi, către casele lor, eu, cu căciula mea cu moţ bine înfiptă pe cap şi cu blugii cei noi semi îngheţaţi, am hotărât să-mi testez gradul de anduranţă şi spiritul de sacrificiu matern şi să mă duc la sediul Itsy Bitsy să ridic premiul fie-mii.

Degeaba vâjâia vântul printre ramuri, 'geaba fire şi cabluri se contorsionau pe străzi, 'geaba m-a sunat mama să-mi spună să stau cuminte la birou -- eu nu şi nu. I-am promis odraslei că mă duc, apăi mă duc şi gata, cu tot viscolul şi codul şi gerul şi străzile lor alunecoase.

Entuziasmul a început să pălească încă de când am ajuns în staţia de troleibuz.
Acolo, la adăpostul incert al unui acoperiş ce-şi pierdea bucăţi din el la fiecare rafală de vânt, mi-am petrecut următoarele 20 de minute sub privirile compătimitoare ale vânzătorului de la non stopul din staţie. Într-un final, hopa şi troleibuzul, hopa şi eu în el, hopa jos pe scaun unde fundul meu s-a contopit cu plasticul rece şi a rămas lipit de el din Kogălniceanu până spre Delea Veche. Apropo, cu ocazia excursiei de ieri, am descoperit că există şi o Delea Nouă care arată la fel de veche ca cea Veche.

Pe când stăteam eu liniştită cu fundul lipit de scaun şi aşteptam ca bunul tranport în comun să mă ducă pe Popa Nan, până la capătul dinspre Unirii, numai ce văd că şoferul cârmeşte la stânga şi se îndreaptă vertiginos spre altă parte a Bucureştiului. Şi iată-mă în stradă, cu căciula mea cu moţ trasă pe ochi, întrebând în stânga şi-n dreapta de sediul Itsy Bitsy.

Dacă afară ar fi fost vară, dacă străzile ar fi fost curate, dacă trotuarele n-ar fi fost acoperite de munţi de zăpadă, dacă maşinile nu ar fi patinat ameninţător pe lângă mine, dacă vântul nu ar fi bătut ca apucatu' şi mai ales dacă fiecare bloc pe lângă care am trecut nu ar fi avut propriul lui câine, ei bine, atunci poate că sediul Itsy Bitsy nu mi s-ar fi părut prea departe.

Cel mai mult m-a liniştit o ambulanţă care blocase o străduţă înzăpezită. Stătea acolo mare, cuminte şi roşie, la un metru de cei doi Grivei ce patrulau pe stradă. Mai erau şi doi Azorei, mai mititei, care amuşinau puţin mai încolo. Patru blocuri, 4 câini. Logic, n'est ce pas? Şi noi îl avem pe-al nostru, la bloc la noi. Îl cheamă Iancu, dar din respect pentru vârsta şi mai ales devotamentul cu care apără lumea de tot ceea ce îi miroase lui dubios, i se spune Ianculescu.

Pe cei 4 patrupezi, temerari apărători ai locuitorilor străzilor Popa Nan colţ cu Moise Nicoară nu ştiu cum îi
cheamă. Ruşine mie! Ştiu doar că am încercat să trec cu nepăsare printre ei, să par demnă sub căciula mea înfundată pe ochi, dar nici prea demnă, ca să nu le jignesc vigilenţa. Mi-am pus la bătaie tot arsenalul muieresc de tras pe sfoară masculii şi am reuşit după o mică diversiune şi un ocol de vreo 5 minute să ajung să ridic premiul. La întoarcere, m-am lipit de un nene care aluneca pe sloiuri în faţa mea să mă treacă şi pe mine strada pe malul celălalt, spre Unirii. Şi am reuşit şi de data asta să par om bun şi să nu trezesc interesul celor 4 blănoşi fioroşi.

Restul povestirii e deja banal. Am tremurat de frig în staţie, am mers pe gheaţă cu greu, am ajuns acasă, am trecut cu bine de detectorul de străini cu nas şi coadă, numit Ianculescu. Pe al vostru cum îl cheamă? Poate îi împrietenim.