Este atât de emoţionată că pur şi simplu nu ştie ce să mai facă. S-a dezbrăcat de pantalonii de casă şi s-a îmbrăcat cu o rochiţă cu buline. De nefericire, a aruncat pe jos şi dresurile şi acum stă în oglindă, cu bulinele rochiei peste picioarele goale şi cântă de mama focului. A răscolit sertarele şi şi-a ales o eşarfă de mătase pe care şi-a legat-o în jurul capului şi-şi spune singură că e mireasă. Din când în când, se întoarce spre mine şi zâmbeşte frumos. E fericită până la cer şi înapoi spre pământ.
- Îţi dai seama, mamii, că noi două am câştigat! Doar noi. Aşa au spus Itsy şi Bitsy:  premiul I este al Anei şi al mamei ei, Ioana. Premiul I, uraaaaaaaaaa!

Ce am făcut să merităm asta? Am avut răbdare. Multă. Ana a început să sune la ei încă de miercuri seară. La un moment dat, i-a răspuns un domn, dar săraca nu a ştiut procedura telefoanelor din emisiune şi a închis speriată, căci nu era vocea lui Itsy. Iar bona, care urmărea distrată agitaţia copilului, nu a ştiut să o ajute.

Las' că vine mama şi te ajută ea să intri pe post. Am luat aşadar telefonul şi am sunat şi am sunat şi am tot sunat de vreo... 20 de ori. Până la urmă, i-am dat Anei telefonul să mai încerce şi ea şi m-am dus în treaba mea, la bucătărie. Învăţată să stau cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot (deh, deformare profesională de la radio şi de la maternitate), aud copilul vorbind cu cineva:
- Oh, mă iertaţi, cred că am greşit numărul!

Mă reped ca un uliu din bucătărie, înşfac telefonul şi ţip disperată un alooo.
O voce amuzată de bărbat mă anunţă că sunt într-adevăr la Radio Itsy Bitsy şi să pun copilul să aştepte puţin pe fir, înainte de a intra pe direct. O las pe Ana în sufragerie cu mobilul la ureche şi dau năvală în camera ei să o ascult la radio. Pe ea am pus-o departe de aparat ca să nu facă microfonie. Ştie mama ce ştie!

Şi începe. I-auzi-o, pupe mama de iubită! Ia uite ce drăguţă e, draga mamii, ce frumos zice ea bună seara!

Pe când entuziasmul ei era în toi şi mândria mea creşte precum aluatul de pâine, îl aud pe Itsy sau Bitsy, Dumnezeu ştie, vorbind şi cu mine.
- Aloo, mamaaa Aneeei! Sunteţi pe acolo?
Sunt, sunt, dar în altă cameră. Fug în sufragerie, smulg telefonul de la urechea copchilului şi iată-mă în direct cu doi extratereştri!
- Ce faceţi, doamnă?
- Mă bat cu copilul pe telefon!
Pasez mobilul Anei care e invitată să propună un joc. Alege fazan şi fără să vreau mă trezesc şi eu invitată. De emoţie, fie-mea se blochează, eu, spre ruşinea mea, îi şoptesc, extratereştrii îmi dau mingea la plasă şi reuşesc performanţa să-l încui pe Itsy sau Bitsy, punând astfel capăt jocului şi conversaţiei în direct.
Las pe canapea un copil roşu de emoţie, cu un mobil lipit de ureche şi mă întorc în sanctuarul meu cotidian unde fierbe un rasol.

Două minute mai târziu, Ana se năpusteşte în bucătărie şi agitându-şi mâinile în toate părţile mă anunţă că
- Am câştigaaaaat, mamii, am câştigaat!
Încerc să anticipez două întrebări. Prima: ce am câştigat? Un DVD cu nu ştiu ce şi nici nu contează. A doua: de ce am câştigat? Nu ştiu şi nici nu contează.

Important e că am câştigat şi că în miez de iarnă, în plin cod portocaliu de ger, un copil s-a dezbrăcat de ciorapi şi pantaloni ca să danseze de bucurie în rochiţa cu buline.