Casa copilăriei mele era un apartament în stil vagon. Într-un capăt era camera mea, cea cu balcon mare ce dădea spre castanul din curte şi stolurile lui de porumbei şi-n celălalt capăt era camera bunicii, cu oglindă înaltă şi măsuţă de toaletă plină de cutii frumoase, dar goale, de pudră Caron, cu scaune asortate cu spătar elegant şi cu un fel de comodă la capul patului unde, printre piepteni de os rămaşi din altă viaţă şi reviste despre China aduse de tata de prin lume, stătea ascuns, întotdeauna, plicul cu pensia.

Între camera mea şi cea a bunicii, se lăfăiau spaţioase o cameră de zi şi dormitorul alor mei. O casă mare, cu tavan înalt, într-un bloc vechi de prin centrul capitalei, fără nicio legătură cu apartamentele mărunte, cu tavan jos şi pereţi subţiri din blocurile comuniste. Aşadar, în casa copilăriei mele aveam loc. De prieteni, de petreceri, de stat la palavre peste noapte, de invitat jumătate de clasă la zilele de naştere. Atunci se deschideau glasvandurile dintre camere, se împingeau fotoliile la perete, se aşezau platouri pe masa mare şi neagră din camera mea şi casa se transforma într-un loc nerăbdător parcă să primească lume. Cât mai multă lume.

Când am apărut în viaţa lor (destul de târziu după standardul vremii), ai mei s-au văzut obligaţi să pună capăt traiului lor relativ boem de până atunci, acceptând însă să-şi ţină casa cât mai deschisă. Şi aşa a rămas până la moartea tatei. Câte unul, câte doi, poate un cuplu, poate mai multe, nu prea exista săptămână să nu ne trezim cu oameni sunând la uşă. De multe ori neanunţaţi. Şi cum am crescut într-o familie democratică, m-au lăsat şi pe mine să fac la fel. Doar că m-au învăţat să dau întotdeauna telefon înainte. Erau seri în care glasvandul se închidea între camera mea şi sufrageria cu adulţi ca să ne separăm prietenii şi să ne ascundem bârfele. Ăştia mari cu ăştia mari şi copiii la copii! Şi nu, nu erau copiii prietenilor, ci colegi de-ai mei pe ai căror părinţi îi suna de obicei mama să-i întrebe nu-i lăsaţi pe la noi să se joace? Şi-i aduce soţul acasă, mai pe seară. Nu a existat zi de naştere sau petrecere pentru mine în care mama sau tata să-mi fi impus pe cine să invit sau pe cine nu. La ziua mea veneau prietenii mei şi nu copiii prietenilor lor sau ai naşilor, mătuşilor sau ai mai ştiu eu cui. Când tata s-a dus, ochiul vigilent al bărbatului aţintit asupra fiicei adolescente s-a închis pentru totdeauna şi-n locul lui a rămas doar privirea blajină, plină de încrederea că trebuie să fie bine a mamei. Şi a fost. Ca să mă ştie în siguranţă, mi-a făcut din casă cel mai primitor loc posibil. A deschis glasvandurile, a lăsat platourile pe masă, a înfăşat perne şi a pus cearceafuri pe canapele, a acceptat, n-a întrebat şi aşa ea a primit toate răspunsurile, iar eu- toţi prietenii de care aveam nevoie. (chiar şi acum când merge Ana la ea, o lasă să fugă prin toată casa şi să scotocească peste tot, că dacă nu se distrează, copilul nu vrea să mai vină!)

În tinereţe, la liceu, ajunsesem să mă întrebe lumea dacă e mama acasă, că fără ea nu mai avea farmec petrecerea! La majorat, şi-a pus patru perne pe jos, în camera bunicii, şi a dormit acolo, cu muzica urlând şi başii vibrându-i în stomac, dar nu a spus nimic, niciun cuvânt, nu care cumva să-mi strice distracţia. Cred că nici nu i-am mulţumit cum se cuvine pentru că mi se părea pur şi simplu normal să facă asta.Aşa făcuse dintotdeauna. Credeam că toţi părinţii sunt la fel.

Eu nu sunt aşa, dar măcar încerc. O să încep chiar de mâine, de Halloween. Sper să nu fie o seară de groază. Vom merge la colindat şi după aceea, pentru prima dată, păstrăm prietenele să doarmă peste noapte la noi. Ce dacă nu sunt camere în stil vagon, ci doar un apartament mărunt, cu tavanul jos? E loc de-o petrecere. Dar un pic mai mică. Oricum, costumul e cumpărat. Tortul e comandat. Diseară mergem să luăm ingredientele pentru concursul de Masterchef pe care vor fetele să-l organizeze. Avem pregătită şi lista de filme. Şi lista de jocuri. De dat cu aspiratorul, o voi face mâine. Când o să încerc să mut şi fotoliul-pat din camera ei la noi în dormitor, poate aşa vor ajunge să doarmă toate la grămadă, cum îşi doresc. Am găsit şi o pilotă de împrumut şi două perne noi şi am pregătit şi un aşternut nou cu oi albe şi negre. Şi m-am obişnuit şi cu ideea că voi dormi pe canapea. Şi cu cea că îmi va cânta Aerosmith toată noaptea. Sper doar să-mi ţin gura şi să nu stric. Doar să mă bucur că există, că e acasă, că e fericită, că e cu mine. O să stau aşa pe canapea şi o să mă gândesc la mama. Şi o s-o sun să-i mulţumesc.

Când am urcat în troleibuz, vocea lui m-a lovit drept peste faţă şi urechi, ca o palmă sau un val pe timp de furtună. Vorbea tare, folosind parcă rumoarea din jur pe post de backing vocals. Voce sfătoasă, de bătrân nevorbit şi oleacă surd. Făcea pauze lungi între propoziţii, dându-i doamnei de lângă el (or fi fost împreună sau abia se cunoscuseră?!) timp să pătrundă sensul cuvintelor şi să mişte apoi din cap, ridicându-şi bărbia spre cer şi coborând-o înapoi spre pământ, asemenea unei jucării stricate.

Imposibil să mai înţeleg ceva din cartea pe care o citeam. O să mă uit pe facebook, mi-am zis, măcar acolo nu-mi trebuie prea multă concentrare. Deschid blogul Simonei Tache şi dau peste un titlu cu parfum de film sau cu veleităţi de replică de roman: Uite, creşte fata, e frumoasă, merge să fie plasată, o să facă bani!.  Din păcate, este 100% realitate dură şi scârbavnică într-o ţară unde violenţa îşi face de cap. Şi tocmai pentru că se pare că statul stă şi se uită, trei jurnalişti au pus pe picioare un proiect cu un nume pe cât de poetic pe atât de amar – Notre Dame de Companie – prin care vor să arate că agresivitatea şi violenţa pot duce de multe ori la lucruri extrem de grave cum ar fi prostituţia forţată. Dacă citiţi articolul Simonei Tache şi intraţi apoi pe pagina proiectului o să aflaţi nişte poveşti cutremurătoare cu vieţi distruse şi copilării strivite fără pic de milă uneori de părinţi cu comportament de călăi. Recunosc că mi-a fost greu să citesc până la capăt. Ca om normal nu pot să înţeleg de unde atâta violenţă, cum de se poate?

Dintr-o dată, vocea domnului din troleibuz se ridică brutal peste toţi cei din jur. Tind să cred că nu e surd, ci mai degrabă doreşte să împărtăşească cu restul omenirii toate gândurile de-i trec prin cap. Deşi, la cum vorbeşte, se pare că nu sunt simple gânduri, ci adevăruri doar de el deţinute. Şi zice, cu un ochi către doamna de lângă el şi cu celălalt căutând frenetic în jur un plus de audienţă.
- Dom'ne, ăla nu a fost om rău. Adică o bătea, normal, dar doar de câteva ori pe an, mă înţelegeţi?
Doamna nu pare foarte convinsă, dar preferă să nu zică nimic şi să asculte în continuare.
- Doamnă scumpă, nu uitaţi că oamenii trăiau la ţară, adică în mediul rural. Păi acolo e viaţa grea, e normal să mai scape omu' o palmă, două, câte un picior, că deh, are toate motivele să se enerveze: ba cu păsările din ogradă, ba cu emisiunile ăstora de la televizor...

În momentul de faţă, în România nu există un număr de telefon naţional şi gratuit pentru victimele violenţei domestice. Aici puteţi semna petiţia pentru urgentarea înfiinţării unui astfel de număr. E evident că avem nevoie de el în condiţiile în care, potrivit datelor oficiale adunate de creatorii proiectului Notre Dame de Companie, 721 de copii au suferit abuzuri în familie în 2014, 3000 de copii pleacă anual de acasă şi 598 de familii au fost afectate de violenţă domestică anul trecut.

M-am uitat către doamna de lângă el. Acum, că înţelese cum stă treaba cu mediul rural şi motivele de nervi, reîncepu să dea din cap a aprobare. Doar picioarele şi le strânse instinctiv sub scaun şi se făcu mai mică.

Pe vremea când am citit Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara, îmi aduc aminte că mai mult decât povestea vieţii lui, a fost o frază care mi-a rămas împlântată cu forţă acolo, pe dinăuntrul meu. Nu am văzut-o niciodată pe mama oftând. Chiar dacă nu asta era ordinea cuvintelor, acesta era mesajul. La vremea aceea, Ana era mică şi era greu. Îmi era greu. O simţeam şi oftam. Acum e mai mare, dar tot e greu. Şi, spre deosebire de mama lui Djuvara şi chiar şi de mama mea şi poate de multe alte mame, eu nu ştiu prea bine să-mi ascund nemulţumirile. Nu vorbesc de cele pe care are noimă să i le împărtăşeşti copilului că poate învaţă ceva din ele, ci pe cele unde oftând şi dând ochii peste cap nu faci decât să eliberezi frustrări. Una dintre ele este, mi-am dat seama chiar aseară, lipsa de apreciere din partea celor din jur. Nu vorbesc de familie, deşi sunt cazuri unde membrii şi-au trasat aşa de clar sarcinile încât consideră că e de la sine înţeles să facă cutare sau cutare lucru. Vorbesc de mediul înconjurător, de faptul că există mulţi oameni, prea mulţi, care ajung să-şi petreacă ore bune, zi de zi, în absenţa oricărui feedback. Şi atunci, inerent, încep să cerşească aprecieri şi să pretindă recunoştinţă acolo unde pot şi de la cine pot. Şi cine sunt cei mai la îndemână? Copiii. Atenţie: eu nu vorbesc aici de cazuri grave, de abuzuri de orice fel, de violenţă şi agresivitate, fie ea doar verbală, ci de situaţii aparent banale care uneori se întâmplă fără să le vezi, dar care, odată ce le descoperi şi ajungi să le analizezi un pic în profunzime, te fac, pe tine, om mare, să vrei să te duci la oglindă şi să te întrebi: ce naiba vreau de fapt?

Vă spuneam acum ceva timp că am înscris-o pe Ana la un curs de scriere creativă şi vă explicam şi ce m-a împins să fac o asemenea mişcare. Ei bine, ieri s-a săvârşit acest curs şi m-am gândit că e vremea pentru nişte concluzii. 
În primul rând, cu riscul de a-mi atrage un val de critici, ţin să vă spun că acest curs a fost ideea mea şi deci, mai mult sau mai puţin, Ana s-a dus împinsă de la spate. Dar ieri, la finalul celor zece şedinţe, mi-a mulţumit şi mi-a spus că îi pare bine că nu m-am lăsat şi am trimis-o. În aplauzele voastre pentru cât de minunată sunt şi ce fler am avut şi cum dorinţele copilului nu sunt întotdeauna mai presus de orice, să trecem şi la punctul doi: cursul propriu zis. După cum vă spuneam şi în postarea iniţială, a fost un curs de cinci săptămâni, organizat în fiecare zi de weekend, preţ de două ore, cu Adina Rosetti pe post de antrenor.. Preţ total 520 lei. La curs au fost vreo zece fetiţe dintre care una era chiar fiica Adinei Rosetti şi un singur băiat. 

Se lucra şi individual, dar şi pe grupe de lucru şi fiecare şedinţă avea o temă precisă. O să vă dau mai jos câteva exemple pentru că mi s-au părut foarte faine de făcut şi acasă, cu copilul, tocmai pentru a-l încuraja să-şi pună imaginaţia la bătaie. Una dintre temele mele preferate a fost jurnalul unui obiect la alegere. Fiecare copil a fost invitat să-şi aleagă un obiect şi să-i imagineze un jurnal pe o săptămână. Ana a făcut jurnalul unei monede. Altă dată au decupat cuvinte din reviste şi au făcut poezie în stilul dada-ist. Într-o zi, au fost invitaţi să scrie o compunere pornind de la ideea ce-ar fi dacă. Altădată, au făcut jocuri de rol şi au învăţat tehnica interviului. Per total, după zece săptămâni de curs, Ana a învăţat ce trebuie să faci atunci când vrei să scrii o compunere (să ştii cui te adresezi, când se petrece acţiune şi-n ce ordine se înşiră evenimentele), a înţeles rigorile unui interviu, a văzut că imaginaţia nu are limite şi că stilul vorbit poate fi transpus în scris fără probleme, a cunoscut copii foarte talentaţi şi a prins plăcere în a scrie şi chiar în a citi. Apropo, în preţul cursului a intrat şi o revistă publicată de cei de la Academia Motanov în care se regăsesc câteva dintre poveştile copiilor, precum şi o carte ce le-a fost dată cadou, spre citire. O carte minunată pe care abia aştept să o termine Ana ca să o citesc şi eu. Este vorba de Harun şi Marea de Poveşti de Salman Rushdie. Când am văzut-o pe fiică mea venind acasă cu cartea asta, am zis hait, să vezi acum distracţie, cât o să mă chinui să o fac s-o citească. Nu doar că s-a apucat singură de ea, dar mai are un pic şi o termină şi nu încetează să o laude. Aşa că, încă o dată, nu există copil să nu vrea să citească, ci doar cărţi nepotrivite.

Recunosc că mi-aş fi dorit la finalul cursului să am şi un feedback din partea Adinei Rosetti care, by the way, a fost un antrenor minunat, a ştiut să-i facă pe copii să o iubească şi să resimtă atelierele ca pe o veritabilă distracţie de weekend. Doar că eu tot mi-aş fi dorit un cuvânt de final. Mi se pare important pentru mine, ca părinte, să aflu şi părerile altor adulţi despre copilului meu. Nu atât cât este sau nu de talentat, ci mai degrabă cum este perceput ca om. Dacă e uşor sau greu să lucrezi cu el, dacă este cooperant, dacă este amuzant, habar nu am, lucruri ce mă pot ajuta să-mi cunosc mai bine copilul. Din punctul ăsta de vedere, British Council are o metodă foarte bună. La sfârşit de an, fiecare cursant primeşte o fişă de evaluare unde, pe lângă nişte calificative, profesorul scrie două, trei rânduri despre copil. Aici nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Ne-am zis la revedere, ne-am mulţumit reciproc şi gata. Sigur, pentru copii, ultima oră a fost mai specială pentru că au primit diplome şi câte o revistă cu cele mai bune poveşti de-ale lor publicate, dar eu tot am simţit nevoia unui cuvânt de rămas bun.

Dacă a fost ceva ce nu m-a încântat în mod deosebit la acest curs a fost locaţia. Spaţiul de desfăşurare era uşor sordid şi dacă nu aş fi auzit lucruri de bine atât despre Academia Motanov cât şi despre atelierul de scriere creativă al Adinei Rosetti, recunosc că aş fi devenit circumspectă atunci când aş fi ajuns acolo. Era o cameră cu o masă şi multe scaune, înt-o clădire veche dintr-un gang cu reclame la fel de fel de prostii, în fine, nu rima deloc cu ce se doreşte a fi această academie. Totuşi, aşa anost cum era, locul de desfăşurare a fost central, lângă Humanitas Cişmigiu, aproape de metrou şi de staţii de troleibuze şi autobuze şi deci mi-a fost uşor să o duc pe Ana.

Următoarea sesiune de ateliere va fi în primăvară. Nu ştiu dacă voi dori să o mai înscriu pe Ana. Banii nu sunt puţini, efortul e relativ mare (în fiecare zi de weekend, timp de o lună şi jumătate), doar că e foarte posibil să-mi ceară chiar ea să mai meargă. Până atunci, i-am promis că o să-i public şi aici câteva dintre poveştile pe care le-a scris la atelier. Mai jos este cea construită pe întrebarea ce-ar fi dacă...? Ea şi-a ales să-şi imagineze că ar ajunge captivă într-un joc video.


Ce-ar fi dacă... ai ajunge într-un joc video?

Jocul

„Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă experiență din lume!” scria. Și am dat click.
Așa începe povestea mea. Eu sunt Lucy. Acum mă aflu într-un joc video. Am ajuns aici stând la
calculator și văzând textul de mai sus. Și cum am și spus, am dat click pe el, s-a deschis o gaură neagră care m-a tras în ea și m-a lăsat aici.

Partea bună, nu sunt singură! Pe lângă niște monștri, aici mai sunt și prietenii și familia mea (toți au
căzut în aceeași capcană). Partea proastă este că cineva joacă acest joc! Și nu-l joacă deloc bine! (Ah, am uitat să precizez în ce joc suntem. Noi „jucăm” Towns.) Așa... ce spuneam? Ah, da! În ce sens nu joacă bine? În sensul că: murim foarte mulți (nu în realitate; atunci când el nu joacă noi ne putem revedea), nu știe cum să ne organizeze; practic, nu știe ce să facă cu noi!

Azi e a treia zi de când suntem aici. Dar mâine, totul se va schimba! (Sper.) Da, ați auzit bine. Mâine,
vom evada! (Mă refer la „mâinele” din joc care durează cam două-trei zile normale.)
Dar cum vom face asta, vă întrebați! Păi, nu știu. Tatăl meu a spus că se va gândi el la o soluție. Da, nu prea știu ce să...
– Lucy!
O secundă, mă strigă tata.
– Da, tată! Ce e? Știi cum o să evadăm?
– Da!
Peste o oră...
Tata știe cum o să evadăm! O să facem un mouse gigantic care să controleze calculatorul. Nu prea știu cum e posibil asta, nu am înțeles partea tehnică. Ce contează este că o să evadăm!

Ziua următoare.
Am terminat mouse-ul gigantic! E timpul să-l încercăm!
Peste cinci minute: există o parte proastă și una bună. Aia proastă e că n-am reușit să evadăm. Partea bună e că am reușit să-l speriem pe cel care juca, iar acum se joacă cu noi un om de știință care vrea să ne ajute să ne simțim bine. Cum face asta? Păi... practic ne face o țară normală, una ca și în lumea reală. Există școli, locuri de muncă, salarii și toate celelalte. Chiar ne simțim bine!

Un sfat: dacă vedeți scris pe calculator „Intră pe site-ul ăsta dacă vrei să ai cea mai interesantă
experiență din lume”, nu dați click!

Ieri, într-un supermarket din capitală. Aglomeraţie mare şi îmbulzeală în jurul a vreo zece coşuri cu produse de Halloween. Nu vă grăbiţi să ziceţi aha, ştiu unde este, că nu despre asta vreau să vă povestesc. Ci despre ei. Cei doi din faţa mea, de la coadă. Să fi avut spre şaizeci de ani fiecare. Ea, în taiorul de duminică, prost croit, cu guler uşor ros şi lucios de atâta purtare, cu pantofi negri cu toc cuminte şi cercei de aur din cei care trag de lobul urechii în jos. El, în blugi suflecaţi la poale, cu uşoare urme de noroi pe manşete (ce să-i faci, ploua afară!), cu un pulover gri, deformat peste un pântec rotund precum o minge de fotbal. Stau unul lângă altul, atât de aproape încât nu-ţi dai seama dacă se sprijină sau se iubesc. Le surprind privirea uşor nedumerită atunci când observă în coşul meu o pereche de ciorapi cu oase. Dar tac în continuare şi rămân la fel de apropiaţi, umăr la umăr, de parcă s-ar teme să nu care cumva să ajungă vreunul în faţa celuilalt. La un moment dat, vocea casierei sparge liniştea de la coadă:
- Să ştiţi că la casa asta nu ne merge POS-ul!

A fost suficient pentru ca el să se dezlipească de consoartă şi cu o privire de animal hăituit, să vocifereze:
- Ce-aţi spus? Ce nu merge, dom'ne, ia spuneţi ce nu vă mai merge acum?

Crezându-l surd, casiera se apleacă în direcţia lui şi de data asta spune apăsat şi rar:
- POS-uuuul! Nu merge. Adică nu puteţi să plătiţi cu cardul. Aţi înţeles?

Cu o mână în şold, domnul se întoarce întâi către soţie, apoi către restul cozii şi dând din mâna rămasă liberă, strigă cu furia celui care a fost jignit şi umilit în public.
- Ce card duduie, ce card? Păi ce mă interesează pe mine cardul? Eu plătesc cu bani, da?! Auzi la ea, card! Ce, noi suntem oameni de card?! Adică nu avem bani? Asta-i bună! I-auzi, dom'ne, că parcă îmi pasă mie de cardul ei. Nu mai pot eu de POS-ul ăsta sau cum s-o chema!

Altfel, toate bune în România. Ne pregătim de Halloween şi este plin de costume, pălării de vrăjitoare şi ciorapi cu model. Şi dacă nu v-aţi prins, suntem în 2015. Ştiu, suntem de groază!

Ce faceţi cu o zi de care nu aveţi chef? Ştiţi zilele alea în care ai visat urât exact spre dimineaţă, te-ai trezit buimac şi întors pe dos şi apoi tot înaintezi de-a lungul zilei ca pe un coridor lung şi anost, mirosind corect a dezinfectant şi îndreptându-se către un nu se ştie unde la capătul căruia nu se vede nimic?

Hai să zicem că eu v-aş da ziua asta aşa cum v-am povestit-o. Fără nimic grav sau sobru în ea, doar cu un iz înţepător de nelinişte, de dorinţă de a o lua la fugă pe coridorul cel lung şi anost doar ca să simţi că exişti, că te mişti, că înaintezi fără să ştii prea bine spre ce şi de ce. Dacă veniţi mai aproape o să vedeţi pe masă un coş plin cu astfel de zile. Luaţi una. Pe care o vreţi, chiar nu contează. Diferă doar ziua din săptămână, luna, anul şi culoarea de pe pereţii coridorului. În rest, toate sunt identice. Aşadar, ce o să  faceţi cu ea? Cum aţi vrea să o trăiţi? Cu cine aţi vrea să fiţi şi ce aţi vrea să-i spuneţi? Sau unde şi cum aţi vrea să tăceţi? Nu trebuie să-mi spuneţi mie nimic. Doar că eu am simţit nevoia să mă opresc puţin din alergat, să iau o pauză şi să vă întreb şi pe voi: la voi cum e?

Apropo, coridorul meu are pereţii mov. Asta nu-l face nici mai scurt, nici mai uşor de străbătut. Îmi dă doar senzaţia că-mi croiesc drum printr-o vânătă, că-n jur miroase a toamnă şi a ghiveci de legume şi că ziua asta tot stă acolo şi mă aşteaptă să-mi vină cheful de ea.

Disclaimer: acesta nu este un post sponsorizat

Ştiu că mulţi dintre voi se uită cu jind la relaţia pe care o am cu fie-mea. Şi de fiecare dată, tind să le mai temperez entuziasmul, spunându-le hm, nu m-aţi văzut când mă enervez! Şi apropo de asta, nu ştiu cum o fi la voi, dar eu am nişte lucruri bine stabilite şi adânc înrădăcinate pentru care scot inevitabil fum pe nări. La loc de frunte în această listă de cumsăoisterizezipemama, stă încălţatul copilului. Dacă vreţi să aveţi parte de o experienţă profund storcătoare de energie, vă invit o dată cu mine la cumpărături cu scopul de a-i cumpăra Anei ceva de pus în picioare. Orice. Nu trebuie să fie cu talpă tare sau moale, cu şireturi sau cu arici, până la gleznă sau nu, decupaţi sau încheiaţi, pantofii au fost inventaţi să mă chinuie pe mine. Pentru că, prin definiţie, Anei nu-i vine bine nimic. Nicio încălţăminte nu e bună. Ba o strânge, ba e mică, ba e lată, ba o apasă, ba o împunge, ba-i scapă, ba o furnică. Nu contează, goana după pantofi durează săptămâni şi de obicei se termină cu tolba goală şi nervii gata să pleznească. Există şi o explicaţie în toată această isterie pantoficească. Ana are piciorul valg (ca şi mine) şi de aici mari probleme în a putea să se încalţe fără să o jeneze (ca şi pe mine).

Aşa că, din păcate, frumuseţile de le veţi vedea în poza de mai jos nu i-au venit. Iniţial, recunosc că m-am gândit că sunt prost croite pentru că o apăsau ca şi cum nu ar fost suficient de înalte. Dar de azi şi-au găsit stăpân şi acum că m-am convins că problema este copilul şi piciorul dumisale şi nu calitatea pantofilor, hai să vă spun de unde puteţi să vă luaţi şi voi, dacă vreţi, pentru că merită. Pe scurt, de aici. Mai pe larg, vă spun cu ajutorul unor informaţii obţinute de la sursă, că toată încălțămintea este făcută de societatea comercială Tino SA Brașov, o fabrica românească de încălțăminte deschisă în 1898. 

Toate modelele sunt realizate din piele, unele dintre ele fiind chiar cusute manual. Fabricantul afirmă că poate produce orice tip de încălţăminte: cu talpa lipită, cu cusătura prin branţ, cu GORE-TEX, TEX sub marca Tino-TEX, etc. Încălţămintea este rezistentă, uşor de întreţinut şi realizată din materiale italieneşti. Tino colaborează cu firme de renume: IGI-IMAC, DECATHLON, SKANDIA, EXPORTACC, BONIS (pentru TOMMY HILFIGER), BOCHE, etc. Pentru piaţa românească dispune de 14 magazine proprii şi livreaza marfa şi la alţi clienţi cum ar fi: Carrefour, Selgros, Cora.

Eu recunosc că am rămas încântată de mocasini, erau frumoşi şi culorile foarte plăcute. În plus, pe situl celor de la încălţăm.ro găsiţi preţuri foarte bune şi cu posibilitatea de comandă on line. Noi aşa am făcut, dar deh, nu a fost să fie pentru noi. Poate e pentru voi, cine ştie?!