Pe vremea când am citit Amintirile din pribegie ale lui Neagu Djuvara, îmi aduc aminte că mai mult decât povestea vieţii lui, a fost o frază care mi-a rămas împlântată cu forţă acolo, pe dinăuntrul meu. Nu am văzut-o niciodată pe mama oftând. Chiar dacă nu asta era ordinea cuvintelor, acesta era mesajul. La vremea aceea, Ana era mică şi era greu. Îmi era greu. O simţeam şi oftam. Acum e mai mare, dar tot e greu. Şi, spre deosebire de mama lui Djuvara şi chiar şi de mama mea şi poate de multe alte mame, eu nu ştiu prea bine să-mi ascund nemulţumirile. Nu vorbesc de cele pe care are noimă să i le împărtăşeşti copilului că poate învaţă ceva din ele, ci pe cele unde oftând şi dând ochii peste cap nu faci decât să eliberezi frustrări. Una dintre ele este, mi-am dat seama chiar aseară, lipsa de apreciere din partea celor din jur. Nu vorbesc de familie, deşi sunt cazuri unde membrii şi-au trasat aşa de clar sarcinile încât consideră că e de la sine înţeles să facă cutare sau cutare lucru. Vorbesc de mediul înconjurător, de faptul că există mulţi oameni, prea mulţi, care ajung să-şi petreacă ore bune, zi de zi, în absenţa oricărui feedback. Şi atunci, inerent, încep să cerşească aprecieri şi să pretindă recunoştinţă acolo unde pot şi de la cine pot. Şi cine sunt cei mai la îndemână? Copiii. Atenţie: eu nu vorbesc aici de cazuri grave, de abuzuri de orice fel, de violenţă şi agresivitate, fie ea doar verbală, ci de situaţii aparent banale care uneori se întâmplă fără să le vezi, dar care, odată ce le descoperi şi ajungi să le analizezi un pic în profunzime, te fac, pe tine, om mare, să vrei să te duci la oglindă şi să te întrebi: ce naiba vreau de fapt?