Când am urcat în troleibuz, vocea lui m-a lovit drept peste faţă şi urechi, ca o palmă sau un val pe timp de furtună. Vorbea tare, folosind parcă rumoarea din jur pe post de backing vocals. Voce sfătoasă, de bătrân nevorbit şi oleacă surd. Făcea pauze lungi între propoziţii, dându-i doamnei de lângă el (or fi fost împreună sau abia se cunoscuseră?!) timp să pătrundă sensul cuvintelor şi să mişte apoi din cap, ridicându-şi bărbia spre cer şi coborând-o înapoi spre pământ, asemenea unei jucării stricate.

Imposibil să mai înţeleg ceva din cartea pe care o citeam. O să mă uit pe facebook, mi-am zis, măcar acolo nu-mi trebuie prea multă concentrare. Deschid blogul Simonei Tache şi dau peste un titlu cu parfum de film sau cu veleităţi de replică de roman: Uite, creşte fata, e frumoasă, merge să fie plasată, o să facă bani!.  Din păcate, este 100% realitate dură şi scârbavnică într-o ţară unde violenţa îşi face de cap. Şi tocmai pentru că se pare că statul stă şi se uită, trei jurnalişti au pus pe picioare un proiect cu un nume pe cât de poetic pe atât de amar – Notre Dame de Companie – prin care vor să arate că agresivitatea şi violenţa pot duce de multe ori la lucruri extrem de grave cum ar fi prostituţia forţată. Dacă citiţi articolul Simonei Tache şi intraţi apoi pe pagina proiectului o să aflaţi nişte poveşti cutremurătoare cu vieţi distruse şi copilării strivite fără pic de milă uneori de părinţi cu comportament de călăi. Recunosc că mi-a fost greu să citesc până la capăt. Ca om normal nu pot să înţeleg de unde atâta violenţă, cum de se poate?

Dintr-o dată, vocea domnului din troleibuz se ridică brutal peste toţi cei din jur. Tind să cred că nu e surd, ci mai degrabă doreşte să împărtăşească cu restul omenirii toate gândurile de-i trec prin cap. Deşi, la cum vorbeşte, se pare că nu sunt simple gânduri, ci adevăruri doar de el deţinute. Şi zice, cu un ochi către doamna de lângă el şi cu celălalt căutând frenetic în jur un plus de audienţă.
- Dom'ne, ăla nu a fost om rău. Adică o bătea, normal, dar doar de câteva ori pe an, mă înţelegeţi?
Doamna nu pare foarte convinsă, dar preferă să nu zică nimic şi să asculte în continuare.
- Doamnă scumpă, nu uitaţi că oamenii trăiau la ţară, adică în mediul rural. Păi acolo e viaţa grea, e normal să mai scape omu' o palmă, două, câte un picior, că deh, are toate motivele să se enerveze: ba cu păsările din ogradă, ba cu emisiunile ăstora de la televizor...

În momentul de faţă, în România nu există un număr de telefon naţional şi gratuit pentru victimele violenţei domestice. Aici puteţi semna petiţia pentru urgentarea înfiinţării unui astfel de număr. E evident că avem nevoie de el în condiţiile în care, potrivit datelor oficiale adunate de creatorii proiectului Notre Dame de Companie, 721 de copii au suferit abuzuri în familie în 2014, 3000 de copii pleacă anual de acasă şi 598 de familii au fost afectate de violenţă domestică anul trecut.

M-am uitat către doamna de lângă el. Acum, că înţelese cum stă treaba cu mediul rural şi motivele de nervi, reîncepu să dea din cap a aprobare. Doar picioarele şi le strânse instinctiv sub scaun şi se făcu mai mică.