Din seria "ce mai citesc copiii noștri atunci când nu stau pe telefon sau tabletă", am primit de la Corint Junior trei propuneri care, zic ei, ar merge pentru vârsta de 10-12 ani (Ana va face în curând 12). Cum pachetul abia ce-a venit de o zi, e prematur să vorbim despre succesul poveștilor la noi în casă. Ce pot însă să vă spun deja este că toate cele trei cărți arată foarte bine, au titluri care au făcut-o pe Ana să le răsfoiască pe loc și subiecte numai bune pentru un copil de vârsta ei. Apropo, chiar dacă își zice rockeriță, a primit geacă de piele de la Moșu' și petrece în oglindă cam tot atâta timp cât petrece la teme, Ana e încă copil în mintea ei, așa că iubește cărțile cu povești amuzante. Si cele trei par că răspund așteptărilor ei.
Hai să vă spun și câte ceva despre subiectele celor trei cărticele. Goana după cașcaval a britanicului Chris Mould povestește aventura unui mic echipaj de pirați (mic la propriu, e vorba despre niște omuleți) care trebuie să răscumpere cu cașcaval o pisicuță răpită de niște șoareci. Pentru asta, marinarii mărunței vor fi nevoiți să se aventureze în locul acela înghețat numit frigider.
Cu un titlu care îi va face pe numeroși școlari din România să viseze cu ochii deschiși, Puii de extraterestru mi-au răpit învățătoarea este, zice-se pe copertă, o poveste scrisă de Pamela Butchart, câștigătoare a premiului Blue Peter best story award (nu cunosc acest premiu, dar sunt sigură că e de bine). Vă citesc de pe copertă: "Izzy și prietenii ei sunt de-a dreptul uimiți când domnișoara Jones începe să fie drăguță cu ei. Până la urmă, ea este învățătoarea care zâmbea pe ascuns atunci când, mai demult, Maisie Miller cădea de pe scaun. Apoi, pe catedra ei a apărut un ursuleț de pluș care avea scris pe burtică: "ești grozavă"! Domnișoara Jones chiar nu e genul care să aibă un ursuleț de pluș. E mai degrabă genul care urăște- cățelușii- și- crede- că- pisicuțele- sunt- urâte. Și în momentul acela și-au dat seama ce se întâmplă- domnișoara Jones a devenit extraterestru. Iar acum încearcă să-i transforme și pe ei în extratereștri. Fugiți!!!"
Cea de-a treia carte este de altfel cea care mi-a atras mie atenția de la bun început datorită ilustrațiilor semnate Gabriel Poenaru. Paradisul lui Mimi și Tibi este o cărticică scrisă de Ioan Antoci, cel care, în 2009, a luat premiul pentru cel mai bun scenariu din Europa Centrală și de Est la Festivalul de la Cannes cu scenariul Câinele japonez. In povestea de față, "monștrii din lumea virtuală invadează lumea reală pentru a o subjuga și a o distruge. Mimi, Prințesa Războinică și Tibi, Vânătorul de Monștri pornesc într-un război pe viață și pe moarte pentru salvarea lumii".
Așadar, trei titluri numai bune să umple timpul celor mici și să-i distreze cât noi, ăștia mari, ieșim un pic la aer, să vedem ce mai e nou prin Piață.
sâmbătă, 4 februarie 2017
luni, 30 ianuarie 2017
O altfel de lecție de parenting
Am primit o lecție de parenting. Altfel de parenting. Dureros, sfâșietor de adevărat, dramatic până la sângerare interioară. Nu, nu est vorba de nicio conferință sau dezbatere. Ci de o piesă de teatru. Un spectacol de două ore jucat cap-coadă, fără pauză, ca-n viață, cu spectatorii pe scenă- iarăși, ca-n viață, căci din păcate, dramele noastre au de multe ori publicul lor, o piesă în doar patru personaje, suficiente însă să te dizloce sentimental cu totul.
Cu un titlu apăsător "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva", piesa este, de fapt, o piesă de dragoste. Doar că dragostea este personajul absent, cel care este așteptat, despre care se vorbește de la început până la sfârșit și care nu ajunge pe scenă. Două surori- una celebră, cealaltă cu o viață ratată și o mamă posesivă, cu o dragoste abuzivă, prost exprimată pentru că la rândul ei a fost prost iubită de propria-i mamă. Mama e doar una și e prezentă de la început până la sfârșit, cu bune și rele. Pentru fiecare rău de-al mamei, copilul se acuză și-și caută vină. Pentru fiecare vină, golul dinăuntru se cască și mai tare. Mama nu mă iubește. Nu suficient. Nu orice-ar fi. Nu pentru totdeauna. Nu cel mai tare. Nu doar pe mine. Atâtea spaime, atâtea goluri care neumplute sau ignorate provoacă drame și termină vieți. Indiferent de ce rezervă ele.
E un spectacol în doar cinci personaje și patru actrițe. Suficientă lume cât să umple o scenă cu veleități de tablou unde toate obiectele folosesc, iar muzica si lumina devin personaje. Pe afiș: Diana Gheorghian, Oana Ștefănescu, Liana Mărgineanu și Nicoleta Lefter, toate cu un joc la fel de impresionant ca și viața. Mai ales Diana Gheorghian.
Spectacolul se joacă pe scena Odeonului, de pe Calea Victoriei. De la 19h00. O să vă placă. Dar vă spun de pe acum că o să doară. Exact ca amintirile, fără puterea de a mai schimba ceva.
Cu un titlu apăsător "Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva", piesa este, de fapt, o piesă de dragoste. Doar că dragostea este personajul absent, cel care este așteptat, despre care se vorbește de la început până la sfârșit și care nu ajunge pe scenă. Două surori- una celebră, cealaltă cu o viață ratată și o mamă posesivă, cu o dragoste abuzivă, prost exprimată pentru că la rândul ei a fost prost iubită de propria-i mamă. Mama e doar una și e prezentă de la început până la sfârșit, cu bune și rele. Pentru fiecare rău de-al mamei, copilul se acuză și-și caută vină. Pentru fiecare vină, golul dinăuntru se cască și mai tare. Mama nu mă iubește. Nu suficient. Nu orice-ar fi. Nu pentru totdeauna. Nu cel mai tare. Nu doar pe mine. Atâtea spaime, atâtea goluri care neumplute sau ignorate provoacă drame și termină vieți. Indiferent de ce rezervă ele.
E un spectacol în doar cinci personaje și patru actrițe. Suficientă lume cât să umple o scenă cu veleități de tablou unde toate obiectele folosesc, iar muzica si lumina devin personaje. Pe afiș: Diana Gheorghian, Oana Ștefănescu, Liana Mărgineanu și Nicoleta Lefter, toate cu un joc la fel de impresionant ca și viața. Mai ales Diana Gheorghian.
Spectacolul se joacă pe scena Odeonului, de pe Calea Victoriei. De la 19h00. O să vă placă. Dar vă spun de pe acum că o să doară. Exact ca amintirile, fără puterea de a mai schimba ceva.
sâmbătă, 28 ianuarie 2017
Fuga
Merg în fața mea, fiecare cu ghiozdanul în spate, aidoma unei perechi de melci ce se târâie spre niciunde. Iși vorbesc. La început mai pe șopotite, apoi, uitând de mine, vocea le redevine normală.
- Tu când ai cea mai liberă zi? întreabă Ana mea.
In așteptarea răspunsului, se apucă și rupe absentă un țurțure dintr-un burlan.
- Păăăi, nu prea știu. Depinde și de teme, zice prietena.
Inarmată cu țurțurele ce-i picură la picioare, Ana continuă:
- Dar cea mai plină zi?
Timp de așteptare zero.
- Marțea. Am școală, apoi engleză, apoi dansuri. Ajung înapoi acasă foarte târziu. Tu?
A rupt țurțurele în două și acum, cu câte o bucată în fiecare mână, încearcă să lase urme în mormanele de zăpadă murdară de pe trotuar.
- Eu? M-am apucat să iau lecții de chitară.
Colega se oprește.
- Inveți muzică clasică?
- Ce-ai fată?! Rock! Uite autobuzul, fugim?
- Păi și mama ta?
- Nu-ți fă griji, fuge mai repede decât ai crede!
- Tu când ai cea mai liberă zi? întreabă Ana mea.
In așteptarea răspunsului, se apucă și rupe absentă un țurțure dintr-un burlan.
- Păăăi, nu prea știu. Depinde și de teme, zice prietena.
Inarmată cu țurțurele ce-i picură la picioare, Ana continuă:
- Dar cea mai plină zi?
Timp de așteptare zero.
- Marțea. Am școală, apoi engleză, apoi dansuri. Ajung înapoi acasă foarte târziu. Tu?
A rupt țurțurele în două și acum, cu câte o bucată în fiecare mână, încearcă să lase urme în mormanele de zăpadă murdară de pe trotuar.
- Eu? M-am apucat să iau lecții de chitară.
Colega se oprește.
- Inveți muzică clasică?
- Ce-ai fată?! Rock! Uite autobuzul, fugim?
- Păi și mama ta?
- Nu-ți fă griji, fuge mai repede decât ai crede!
![]() |
| sursa foto aici |
vineri, 27 ianuarie 2017
Iarnă bună
Iarna are griuri colorate. Ca și cum ai lua niște alb și l-ai amesteca cu diverse culori și gata, ai avea peisaj hivernal la tine la fereastră. Momentul preferat? Când cafeaua e gata și cerul se luminează treptat, mai roșu la început, apoi mai roz, pentru ca la final să devină pur și simplu cer. Cu C mare, dacă vreți. Asta îmi place la iarnă. Cerul la primele ore ale dimineții când aerul miroase atât de puternic, ca o strângere de mână bărbătească. Ăsta a fost, cred, unul din principalele lucruri cu care m-a bătut tata la cap. Chiar și dacă ești fată, să strângi mâna cum trebuie! Si așa am făcut spre surprinderea multor oameni, bărbați mai ales, care se lăsau înșelați de pletele mele blonde și aspectul de zână din povești (da, am avut și un astfel de aspect și astfel de plete).
Iarna, de dimineață, cerul nu are nori. E ca de sticlă. Ca mintea la trezire, în primele secunde de după somn, când ai senzația că ești complet curat pe dinăuntru, resetat cu totul, înainte să deschizi ușa gândurilor care dau buzna și se așează care pe unde apucă. Așa și cu cerul. Negru, apoi roșu, apoi de-un albastru lăptos, impasibil de cele mai multe ori, static și oarecum imponderabil. Iarna, cerul e parcă mai sus ca de obicei. Poate și pentru că iarna, lucrurile par mai bine delimitate. Fiecare la locul lui, fiecare pentru sine. Vara ne împrietenim mai ușor. Ca și cum soarele și căldura ne fac mai dezinhibați și mai extrovertiți. Abia ne cunoaștem și suntem gata să ne strângem în brațe. Nu ca iarna când preferăm să ne dăm mâna.
Vara nu are griuri colorate. Vara nu are gri. Până și ploaia e colorată. A mea e verde. Ca frunzele ce păstrează pe ele picăturile de apă precum niște frunți pline de broboane de sudoare. Iarna, dacă plouă, ploaia pare murdară. Ca apa pe care o storci dintr-un burete folosit. Așa se vede de la fereastra mea. Un cer ca o cortină suspendată trei luni pe an deasupra unui decor minimalist. Si o cafea. Obligatoriu. Neagră, tare, într-o ceașcă simplă, într-o singură culoare. Uneori, încerc să aduc înăutru o bucată de afară. Niște flori, de exemplu, la fel de albe ca zăpada la prima cădere sau ca mintea la trezire. Acum sunt frezii. Cinci, într-un vază de sticlă, un pic prea mare pentru tijele subțiri de un verde primăveratic. Niște flori indecise freziile astea. Miros a aprilie și arată a ianuarie. Unii le-ar numi versatile. Eu cred că au un caracter ușor adaptabil. Se potrivesc cu orice. Fie gând, vază, anotimp sau aducere aminte. Mă uit pe geam la dimineața care împinge liniștea de peste tot, ca un corp care dă la o parte pătura de pe el și mă gândesc la tata. Fiecare strângere de mână din viața mea e despre el.
Acum mă duc să schimb apa la frezii. Și să-mi termin cafeaua. Iarnă bună! Vă strâng mâna! Mulțumit, tată?
Iarna, de dimineață, cerul nu are nori. E ca de sticlă. Ca mintea la trezire, în primele secunde de după somn, când ai senzația că ești complet curat pe dinăuntru, resetat cu totul, înainte să deschizi ușa gândurilor care dau buzna și se așează care pe unde apucă. Așa și cu cerul. Negru, apoi roșu, apoi de-un albastru lăptos, impasibil de cele mai multe ori, static și oarecum imponderabil. Iarna, cerul e parcă mai sus ca de obicei. Poate și pentru că iarna, lucrurile par mai bine delimitate. Fiecare la locul lui, fiecare pentru sine. Vara ne împrietenim mai ușor. Ca și cum soarele și căldura ne fac mai dezinhibați și mai extrovertiți. Abia ne cunoaștem și suntem gata să ne strângem în brațe. Nu ca iarna când preferăm să ne dăm mâna.
Vara nu are griuri colorate. Vara nu are gri. Până și ploaia e colorată. A mea e verde. Ca frunzele ce păstrează pe ele picăturile de apă precum niște frunți pline de broboane de sudoare. Iarna, dacă plouă, ploaia pare murdară. Ca apa pe care o storci dintr-un burete folosit. Așa se vede de la fereastra mea. Un cer ca o cortină suspendată trei luni pe an deasupra unui decor minimalist. Si o cafea. Obligatoriu. Neagră, tare, într-o ceașcă simplă, într-o singură culoare. Uneori, încerc să aduc înăutru o bucată de afară. Niște flori, de exemplu, la fel de albe ca zăpada la prima cădere sau ca mintea la trezire. Acum sunt frezii. Cinci, într-un vază de sticlă, un pic prea mare pentru tijele subțiri de un verde primăveratic. Niște flori indecise freziile astea. Miros a aprilie și arată a ianuarie. Unii le-ar numi versatile. Eu cred că au un caracter ușor adaptabil. Se potrivesc cu orice. Fie gând, vază, anotimp sau aducere aminte. Mă uit pe geam la dimineața care împinge liniștea de peste tot, ca un corp care dă la o parte pătura de pe el și mă gândesc la tata. Fiecare strângere de mână din viața mea e despre el.
Acum mă duc să schimb apa la frezii. Și să-mi termin cafeaua. Iarnă bună! Vă strâng mâna! Mulțumit, tată?
![]() |
| Pastel de P.J. Pelletier |
miercuri, 25 ianuarie 2017
Incepe!
Au fost, cu totul, patru zile. Patru zile în care a ieșit în parc, s-a văzut câteva ore cu niște prietene, a fost la o olimpiadă unde s-a lăsat cu felicitări, a dat o tură prin mall, a mâncat la libanezi, a fost la un protest, apoi la un curs de chitară, a mâncat niște tort de la taică-su, a stat cu mine, la mine, pe mine, lipită de mine, s-a ales cu o rochie, o geacă de blugi și o pijama, s-a culcat la miezul nopții și s-a trezit după zece.
Ieri, spre seară, cu un ochi la teveu și celălalt pe grupul clasei de pe WhatsApp.
- Hm, ia uite, fetele astea au fost la patinoar! Iar astea două s-au dus împreună la concert! Aaaah, stai așa, că apoi și-au luat și medalioane cu best friends. Ia să scriu și eu ce am făcut: bună, sunt Ana și de patru zile, mă uit ca proasta la televizor. Mulțumesc!
Incerc să nu zic nimic, să nu-i împrospătez memoria pe un ton ce nu ar lăsa drept la replică. Prefer să o dau pe glumă.
- Lasă, puiule, că și tu ai stat cu mama!
- Exaaaact! se aude o voce bosumflată.
Ieri, spre seară, cu un ochi la teveu și celălalt pe grupul clasei de pe WhatsApp.
- Hm, ia uite, fetele astea au fost la patinoar! Iar astea două s-au dus împreună la concert! Aaaah, stai așa, că apoi și-au luat și medalioane cu best friends. Ia să scriu și eu ce am făcut: bună, sunt Ana și de patru zile, mă uit ca proasta la televizor. Mulțumesc!
Incerc să nu zic nimic, să nu-i împrospătez memoria pe un ton ce nu ar lăsa drept la replică. Prefer să o dau pe glumă.
- Lasă, puiule, că și tu ai stat cu mama!
- Exaaaact! se aude o voce bosumflată.
![]() |
| sursa foto aici |
vineri, 20 ianuarie 2017
Că tot vine weekendul
E vineri. Asta înseamnă că mai sunt doar câteva ore..da, da, ați auzit bine și începe nu weekendul, ci mini vacanța! Mă rog, că unii nu vor avea liber și luni, că alții au mâine olimpiadă și deci, motiv să pună iar ceasul de dimineață, asta e, deja, altă mâncare de pește. Eu voi porni de la premiza optimistă că majoritatea lumii are patru zile cu care nu știe bine ce să facă și la rubrica "Sugestii" vă voi povesti câte ceva despre niște cărți.
O să încep cu una (de fapt, unele) despre care se tot vorbește în ultimul timp. Ba chiar am văzut-o (le-am văzut) și la Fnac, în Franța, pe raftul cu best-seller-uri. E vorba despre romanele Elenei Ferrante (numele este un pseudonim), o italiancă din Napoli care a rupt gura târgului, cum se spune, cu o poveste ce se întinde pe patru romane (la noi ar fi traduse doar primele trei- Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei ce rămân) a căror acțiune se învârte în jurul a două prietene, Lila și Lenu, ce trăiesc într-o suburbie a orașului Napoli, în anii 1950. Pe lângă povestea în sine care te poartă prin viața celor două femei încă din copilărie, cartea te aruncă cu totul în atmosfera unui oraș cu propriile lui reguli, cu propria lui existență, populat de figuri aparte, mutilate de sărăcie și obligate să trăiască după niște legi nescrise, singurele menite să le asigure existența. In acest decor spectaculos de multe ori prin promiscuitate și cruzime își duc viața două fete- Elena Greco zisă și Lenu și Rafaella Cerulo cunoscută de cartier ca Lila sau Lina care, pe tot parcursul cărții, încearcă, prin metode diferite, să scape de o soartă ce se vrea pecetluită de la naștere.
Deși povestea se întinde pe patru volume, lectura ei se face ușor. Acțiunea "te prinde", descrierile nu sunt defel obositoare (poate doar, pe alocuri, pasajele consacrate politicii sunt un pic trase la temă), traducerea Ceraselei Barbone este excelentă și povestea merită citită.
Dacă ideea de a vă arunca într-o tetralogie vă sperie, puteți încerca cu ceva mult mai ușor. O cărticică numită Bonjour fericire a americancei Jamie Cat Callan. Ce m-a făcut să o deschid nu a fost titlul cu iz motivațional, ci faptul că autoarea încearcă să explice pe aproape 300 de pagini de ce sunt franțuzoaicele așa mișto, ca femei. De unde acea siguranță de sine și acea poftă de viață care le face, aproape în orice situație, să rămână optimiste și să se simtă bine în pielea lor? Cartea dă și niște sfaturi concrete, unele chiar de bun simț, așa că, deși este o lectură ușurică, tot veți avea sentimentul că v-ați ales cu ceva.
La final, încă o recomandare. Ultima din seria de azi. Este vorba de ultima carte a Anamariei Smigelschi. Mai de ieri, mai de departe... este o poveste de călătorie. Dar, fiind scris de un artist plastic, textul capătă calități de tablou. Și, pentru că autorul stăpânește nu doar tehnica descriptivă și plăcerea detaliului, ci are și un umor debordant, lectura devine realmente o bucurie și un prilej de râsete până târziu, în miez de noapte (mă rog, eu atunci apuc să citesc). Despre Anamaria Smigelschi (autoarea celebrelor personaje Luna- Betiluna și Dora- Minodora) am mai scris eu și aici, când vă recomandam cu tot dragul cartea Gustul, mirosul și amintirea.
In rest, mai am pe raft o carte în așteptare. E vorba de Imago a Ludmilei Ulițkaia de a cărei scriitură m-am îndrăgostit după ce am citit Fetițele. Rude sărmane și Inmormântare veselă.
Acum e rândul vostru. Ce ați mai citit, ce recomandați?
O să încep cu una (de fapt, unele) despre care se tot vorbește în ultimul timp. Ba chiar am văzut-o (le-am văzut) și la Fnac, în Franța, pe raftul cu best-seller-uri. E vorba despre romanele Elenei Ferrante (numele este un pseudonim), o italiancă din Napoli care a rupt gura târgului, cum se spune, cu o poveste ce se întinde pe patru romane (la noi ar fi traduse doar primele trei- Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei ce rămân) a căror acțiune se învârte în jurul a două prietene, Lila și Lenu, ce trăiesc într-o suburbie a orașului Napoli, în anii 1950. Pe lângă povestea în sine care te poartă prin viața celor două femei încă din copilărie, cartea te aruncă cu totul în atmosfera unui oraș cu propriile lui reguli, cu propria lui existență, populat de figuri aparte, mutilate de sărăcie și obligate să trăiască după niște legi nescrise, singurele menite să le asigure existența. In acest decor spectaculos de multe ori prin promiscuitate și cruzime își duc viața două fete- Elena Greco zisă și Lenu și Rafaella Cerulo cunoscută de cartier ca Lila sau Lina care, pe tot parcursul cărții, încearcă, prin metode diferite, să scape de o soartă ce se vrea pecetluită de la naștere.
Deși povestea se întinde pe patru volume, lectura ei se face ușor. Acțiunea "te prinde", descrierile nu sunt defel obositoare (poate doar, pe alocuri, pasajele consacrate politicii sunt un pic trase la temă), traducerea Ceraselei Barbone este excelentă și povestea merită citită.
Dacă ideea de a vă arunca într-o tetralogie vă sperie, puteți încerca cu ceva mult mai ușor. O cărticică numită Bonjour fericire a americancei Jamie Cat Callan. Ce m-a făcut să o deschid nu a fost titlul cu iz motivațional, ci faptul că autoarea încearcă să explice pe aproape 300 de pagini de ce sunt franțuzoaicele așa mișto, ca femei. De unde acea siguranță de sine și acea poftă de viață care le face, aproape în orice situație, să rămână optimiste și să se simtă bine în pielea lor? Cartea dă și niște sfaturi concrete, unele chiar de bun simț, așa că, deși este o lectură ușurică, tot veți avea sentimentul că v-ați ales cu ceva.
La final, încă o recomandare. Ultima din seria de azi. Este vorba de ultima carte a Anamariei Smigelschi. Mai de ieri, mai de departe... este o poveste de călătorie. Dar, fiind scris de un artist plastic, textul capătă calități de tablou. Și, pentru că autorul stăpânește nu doar tehnica descriptivă și plăcerea detaliului, ci are și un umor debordant, lectura devine realmente o bucurie și un prilej de râsete până târziu, în miez de noapte (mă rog, eu atunci apuc să citesc). Despre Anamaria Smigelschi (autoarea celebrelor personaje Luna- Betiluna și Dora- Minodora) am mai scris eu și aici, când vă recomandam cu tot dragul cartea Gustul, mirosul și amintirea.
In rest, mai am pe raft o carte în așteptare. E vorba de Imago a Ludmilei Ulițkaia de a cărei scriitură m-am îndrăgostit după ce am citit Fetițele. Rude sărmane și Inmormântare veselă.
Acum e rândul vostru. Ce ați mai citit, ce recomandați?
miercuri, 18 ianuarie 2017
Copilării
În ultima perioadă de timp, am avut neșansa să pic (iarăși) în mijlocul unor discuții care, deși la prima vedere se voiau constructive, au degenerat rapid în adevărate lupte de clasă. Bilanțul a fost relativ important: multe orgolii rănite, câteva uși trântite, niscaiva jigniri și un grupuleț care a părăsit scena înainte de aplauze, în spirit de frondă.
Deși nu știți despre "ce a fost vorba în propoziție", scenariul cred că vi se pare cunoscut. Și anume se întâmplă des ca cei care se lansează în discuții să ajungă la puncte de vedere diferite și să se contrazică, uneori mai răstit, alteori mai domol. Nu e ceva spectaculos, o să-mi spuneți, ba chiar e în natura noastră umană să ne certăm și să ne supărăm atunci când nu se face ca noi. E de ajuns să ne uităm la copii. Socializarea vine la pachet cu supărarea. Cei cu tendințe de leader încep să acapareze audiența, să-și impună punctul de vedere- cu forța, dacă e necesar- alții încearcă să manipuleze- dacă nu-mi dai michimausul tău, nu mai suntem prieteni, alții, mai slabi, dau și jucăriile de acasă, doar, doar se joacă și cu ei cineva, în timp ce unii din prietenii lor stau și reperează "șeful" și fac apoi ca el, pentru a se simți băgați în seamă și apreciați. Până la urmă, aceste comportamente absolut omenești rămân de-a lungul întregii vieți.
Ceea ce se schimbă este "felul" de a te certa și maniera de a reacționa la supărare. Sau cel puțin ar trebui să se schimbe. Spre deosebire de un copil, un adult știe să negocieze. Si cei mici o fac în felul lor, dar negocierea lor e de multe ori brutală și de scurtă durată, având mai degrabă aspect de șantaj. La adulți ar trebui, după părerea mea, să existe chiar o plăcere a negocierii. O satisfacție a purtării unui dialog în contradictoriu care să-ți lase loc de manevre suple, din poignet, prin care să duci adversarul acolo unde vrei, fără a-l leza în vreun fel. Din păcate, în loc de asta, constat cu stupoare că există o masă îngrijorător de vastă de oameni mari cu un comportament total infantil.
Să ne înțelegem: postura de adult nu e dată de vârstă sau de existența sau non existența unei familii, a unui job sau a unor responsabilități. Ci de felul în care știi să-ți asumi toate cele de mai sus și de felul în care te raportezi la tine și la ceilalți. E suficient să ne gândim la ședințele cu părinții de la școală sau grădiniță. Niște experiențe în general traumatizante pentru orice adult normal, mai ales atunci când odată așezat în bancă este asociat în mentalul colectiv cu propriul lui copil. Așa că ajunge să i se pară absolut firesc să fie certat de doamna, să i se spună ce să facă și cum să facă, să i se reteze vorba, să nu aibă nimic de comentat și-n general să fie de acord cu majoritatea. Dacă nu, va suporta consecințele: va fi arătat cu degetul, scos în fața clasei și batjocorit, izolat de grup și lăsat de izbeliște.
E total eronat să ne gândit că ipostaza de adult vine la pachet cu forța și puterea de a face ce avem noi chef. Păi, hai să vedem: cine face ce are chef fără să țină cont de nimic și de nimeni? Hm? Exact, copiii foarte mici care nu-și cenzurează defel reacțiile pentru că nu știu limitele. Mai departe. Cine sunt cei care atunci când nu se întâmplă cum vor ei, se supără și pleacă? Tot copiii care nu au încă capacitatea mentală de a-și controla sentimentele. Acum vreo două zile, m-am certat cu fiica mea. Are aproape doisprezece ani și dorință mare de independență. Nu mai știu de la ce a pornit totul, dar știu că, vădit obosită de argumentele mele, mi-a șuierat printre dinți că abia așteaptă să fie mare și să facă ce are chef! A trebuit să-i explic că un adult nu face nepărat ce are chef, ci ce trebuie. Că vârsta maturității înseamnă și dezvoltarea unor capacități de negociere, de toleranță, de iertare și recunoaștere a greșelilor, de empatie, de lipsă de ranchiună, de aplanare a conflictelor.
In rest, vorba Micului Prinț: toți oamenii mari au început prin a fi copii. Doar că unii au și rămas. Și nici măcar nu o știu.
Deși nu știți despre "ce a fost vorba în propoziție", scenariul cred că vi se pare cunoscut. Și anume se întâmplă des ca cei care se lansează în discuții să ajungă la puncte de vedere diferite și să se contrazică, uneori mai răstit, alteori mai domol. Nu e ceva spectaculos, o să-mi spuneți, ba chiar e în natura noastră umană să ne certăm și să ne supărăm atunci când nu se face ca noi. E de ajuns să ne uităm la copii. Socializarea vine la pachet cu supărarea. Cei cu tendințe de leader încep să acapareze audiența, să-și impună punctul de vedere- cu forța, dacă e necesar- alții încearcă să manipuleze- dacă nu-mi dai michimausul tău, nu mai suntem prieteni, alții, mai slabi, dau și jucăriile de acasă, doar, doar se joacă și cu ei cineva, în timp ce unii din prietenii lor stau și reperează "șeful" și fac apoi ca el, pentru a se simți băgați în seamă și apreciați. Până la urmă, aceste comportamente absolut omenești rămân de-a lungul întregii vieți.
Ceea ce se schimbă este "felul" de a te certa și maniera de a reacționa la supărare. Sau cel puțin ar trebui să se schimbe. Spre deosebire de un copil, un adult știe să negocieze. Si cei mici o fac în felul lor, dar negocierea lor e de multe ori brutală și de scurtă durată, având mai degrabă aspect de șantaj. La adulți ar trebui, după părerea mea, să existe chiar o plăcere a negocierii. O satisfacție a purtării unui dialog în contradictoriu care să-ți lase loc de manevre suple, din poignet, prin care să duci adversarul acolo unde vrei, fără a-l leza în vreun fel. Din păcate, în loc de asta, constat cu stupoare că există o masă îngrijorător de vastă de oameni mari cu un comportament total infantil.
Să ne înțelegem: postura de adult nu e dată de vârstă sau de existența sau non existența unei familii, a unui job sau a unor responsabilități. Ci de felul în care știi să-ți asumi toate cele de mai sus și de felul în care te raportezi la tine și la ceilalți. E suficient să ne gândim la ședințele cu părinții de la școală sau grădiniță. Niște experiențe în general traumatizante pentru orice adult normal, mai ales atunci când odată așezat în bancă este asociat în mentalul colectiv cu propriul lui copil. Așa că ajunge să i se pară absolut firesc să fie certat de doamna, să i se spună ce să facă și cum să facă, să i se reteze vorba, să nu aibă nimic de comentat și-n general să fie de acord cu majoritatea. Dacă nu, va suporta consecințele: va fi arătat cu degetul, scos în fața clasei și batjocorit, izolat de grup și lăsat de izbeliște.
E total eronat să ne gândit că ipostaza de adult vine la pachet cu forța și puterea de a face ce avem noi chef. Păi, hai să vedem: cine face ce are chef fără să țină cont de nimic și de nimeni? Hm? Exact, copiii foarte mici care nu-și cenzurează defel reacțiile pentru că nu știu limitele. Mai departe. Cine sunt cei care atunci când nu se întâmplă cum vor ei, se supără și pleacă? Tot copiii care nu au încă capacitatea mentală de a-și controla sentimentele. Acum vreo două zile, m-am certat cu fiica mea. Are aproape doisprezece ani și dorință mare de independență. Nu mai știu de la ce a pornit totul, dar știu că, vădit obosită de argumentele mele, mi-a șuierat printre dinți că abia așteaptă să fie mare și să facă ce are chef! A trebuit să-i explic că un adult nu face nepărat ce are chef, ci ce trebuie. Că vârsta maturității înseamnă și dezvoltarea unor capacități de negociere, de toleranță, de iertare și recunoaștere a greșelilor, de empatie, de lipsă de ranchiună, de aplanare a conflictelor.
In rest, vorba Micului Prinț: toți oamenii mari au început prin a fi copii. Doar că unii au și rămas. Și nici măcar nu o știu.
![]() |
| sursa foto aici |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)







