vineri, 27 ianuarie 2017

Iarnă bună

Iarna are griuri colorate. Ca și cum ai  lua niște alb și l-ai amesteca cu diverse culori și gata, ai avea peisaj hivernal la tine la fereastră. Momentul preferat? Când cafeaua e gata și cerul se luminează treptat, mai roșu la început, apoi mai roz, pentru ca la final să devină pur și simplu cer. Cu C mare, dacă vreți. Asta îmi place la iarnă. Cerul la primele ore ale dimineții când aerul miroase atât de puternic, ca o strângere de mână bărbătească. Ăsta a fost, cred, unul din principalele lucruri cu care m-a bătut tata la cap. Chiar și dacă ești fată, să strângi mâna cum trebuie! Si așa am făcut spre surprinderea multor oameni, bărbați mai ales, care se lăsau înșelați de pletele mele blonde și aspectul de zână din povești (da, am avut și un astfel de aspect și astfel de plete).

Iarna, de dimineață, cerul nu are nori. E ca de sticlă. Ca mintea la trezire, în primele secunde de după somn, când ai senzația că ești complet curat pe dinăuntru, resetat cu totul, înainte să deschizi ușa gândurilor care dau buzna și se așează care pe unde apucă. Așa și cu cerul. Negru, apoi roșu, apoi de-un albastru lăptos, impasibil de cele mai multe ori, static și oarecum imponderabil. Iarna, cerul e parcă mai sus ca de obicei. Poate și pentru că iarna, lucrurile par mai bine delimitate. Fiecare la locul lui, fiecare pentru sine. Vara ne împrietenim mai ușor. Ca și cum soarele și căldura ne fac mai dezinhibați și mai extrovertiți. Abia ne cunoaștem și suntem gata să ne strângem în brațe. Nu ca iarna când preferăm să ne dăm mâna.

Vara nu are griuri colorate. Vara nu are gri. Până și ploaia e colorată. A mea e verde. Ca frunzele ce păstrează pe ele picăturile de apă precum niște frunți pline de broboane de sudoare. Iarna, dacă plouă, ploaia pare murdară. Ca apa pe care o storci dintr-un burete folosit. Așa se vede de la fereastra mea. Un cer ca o cortină suspendată trei luni pe an deasupra unui decor minimalist. Si o cafea. Obligatoriu. Neagră, tare, într-o ceașcă simplă, într-o singură culoare. Uneori, încerc să aduc înăutru o bucată de afară. Niște flori, de exemplu, la fel de albe ca zăpada la prima cădere sau ca mintea la trezire. Acum sunt frezii. Cinci, într-un vază de sticlă, un pic prea mare pentru tijele subțiri de un verde primăveratic. Niște flori indecise freziile astea. Miros a aprilie și arată a ianuarie. Unii le-ar numi versatile. Eu cred că au un caracter ușor adaptabil. Se potrivesc cu orice. Fie gând, vază, anotimp sau aducere aminte. Mă uit pe geam la dimineața care împinge liniștea de peste tot, ca un corp care dă la o parte pătura de pe el și mă gândesc la tata. Ieri ar fi fost ziua lui. Si fiecare strângere de mână din viața mea e despre el.

Acum mă duc să schimb apa la frezii. Și să-mi termin cafeaua. Iarnă bună! Vă strâng mâna! Mulțumit, tată?

Pastel de P.J. Pelletier



0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes