În ultima perioadă de timp, am avut neșansa să pic (iarăși) în mijlocul unor discuții care, deși la prima vedere se voiau constructive, au degenerat rapid în adevărate lupte de clasă. Bilanțul a fost relativ important: multe orgolii rănite, câteva uși trântite, niscaiva jigniri și un grupuleț care a părăsit scena înainte de aplauze, în spirit de frondă.

Deși nu știți despre "ce a fost vorba în propoziție", scenariul cred că vi se pare cunoscut. Și anume se întâmplă des ca cei care se lansează în discuții să ajungă la puncte de vedere diferite și să se contrazică, uneori mai răstit, alteori mai domol. Nu e ceva spectaculos, o să-mi spuneți, ba chiar e în natura noastră umană să ne certăm și să ne supărăm atunci când nu se face ca noi. E de ajuns să ne uităm la copii. Socializarea vine la pachet cu supărarea. Cei cu tendințe de leader încep să acapareze audiența, să-și impună punctul de vedere- cu forța, dacă e necesar- alții încearcă să manipuleze- dacă nu-mi dai michimausul tău, nu mai suntem prieteni, alții, mai slabi, dau și jucăriile de acasă, doar, doar se joacă și cu ei cineva, în timp ce unii din prietenii lor stau și reperează "șeful" și fac apoi ca el, pentru a se simți băgați în seamă și apreciați. Până la urmă, aceste comportamente absolut omenești rămân de-a lungul întregii vieți.

Ceea ce se schimbă este "felul" de a te certa și maniera de a reacționa la supărare. Sau cel puțin ar trebui să se schimbe. Spre deosebire de un copil, un adult știe să negocieze. Si cei mici o fac în felul lor, dar negocierea lor e de multe ori brutală și de scurtă durată, având mai degrabă aspect de șantaj. La adulți ar trebui, după părerea mea, să existe chiar o plăcere a negocierii. O satisfacție a purtării unui dialog în contradictoriu care să-ți lase loc de manevre suple, din poignet, prin care să duci adversarul acolo unde vrei, fără a-l leza în vreun fel. Din păcate, în loc de asta, constat cu stupoare că există o masă îngrijorător de vastă de oameni mari cu un comportament total infantil.

Să ne înțelegem: postura de adult nu e dată de vârstă sau de existența sau non existența unei familii, a unui job sau a unor responsabilități. Ci de felul în care știi să-ți asumi toate cele de mai sus și de felul în care te raportezi la tine și la ceilalți. E suficient să ne gândim la ședințele cu părinții de la școală sau grădiniță. Niște experiențe în general traumatizante pentru orice adult normal, mai ales atunci când odată așezat în bancă este asociat în mentalul colectiv cu propriul lui copil. Așa că ajunge să i se pară absolut firesc să fie certat de doamna, să i se spună ce să facă și cum să facă, să i se reteze vorba, să nu aibă nimic de comentat și-n general să fie de acord cu majoritatea. Dacă nu, va suporta consecințele: va fi arătat cu degetul, scos în fața clasei și batjocorit, izolat de grup și lăsat de izbeliște.

E total eronat să ne gândit că ipostaza de adult vine la pachet cu forța și puterea de a face ce avem noi chef. Păi, hai să vedem: cine face ce are chef fără să țină cont de nimic și de nimeni? Hm? Exact, copiii foarte mici care nu-și cenzurează defel reacțiile pentru că nu știu limitele. Mai departe. Cine sunt cei care atunci când nu se întâmplă cum vor ei, se supără și pleacă? Tot copiii care nu au încă capacitatea mentală de a-și controla sentimentele. Acum vreo două zile, m-am certat cu fiica mea. Are aproape doisprezece ani și dorință mare de independență. Nu mai știu de la ce a pornit totul, dar știu că, vădit obosită de argumentele mele, mi-a șuierat printre dinți că abia așteaptă să fie mare și să facă ce are chef! A trebuit să-i explic că un adult nu face nepărat ce are chef, ci ce trebuie. Că vârsta maturității înseamnă și dezvoltarea unor capacități de negociere, de toleranță, de iertare și recunoaștere a greșelilor, de empatie, de lipsă de ranchiună, de aplanare a conflictelor.

In rest, vorba Micului Prinț: toți oamenii mari au început prin a fi copii. Doar că unii au și rămas. Și nici măcar nu o știu.

sursa foto aici