La ţară, bunica a pus-o la treabă. Şi pe ea şi pe Marius, băieţelul din vecini.
- Smulgeţi şi voi buruienile care cresc printre pietre şi o să primiţi un bănuţ!
Bună afacere, mai ales că Ana are nevoie de niscaiva bani să-şi cumpere un cal. Cel puţin asta îşi doreşte acum.
În timp ce Marius s-a apucat bărbăteşte să se lupte cu iarba, Ana a căutat soluţii eficiente şi rapide. Aşa a învăţat-o tati să facă. Nu să se apuce la întâmplare, ci să-şi facă un plan. A stat ea şi s-a gândit şi iată ce idee i-a venit.
- Mami, ştii ce am făcut azi la ţară? îmi zice copila la telefon.
- Ce-ai făcut mămică?
- Păăăi, am stropit buruienile cu detergent de vase.
- De ce?
- Să leşine cu toatele.
Într-adevăr, leşinate sunt mai uşor de smuls. Logic, nu?

Am pupat-o, am luat-o în braţe, i-am spus cât de mult o iubesc şi că mă întorc repede. Uite, doar cinci zile şi mami vine înapoi la tine. Cinci zile trec repede, o să vezi! Nici nu o să ştii când zboară timpul, aşa de ocupată o să fii cu joaca şi grădina!

Apoi timpul a început să curgă. Mai greu la început, mai repede în zilele următoare. Ana e iar veselă acolo, la ţară, unde a plecat cu buni în vacanţă. Vorbim la telefon, numărăm zilele până la weekend.

- Ştii mami, când o să ajungi vineri la mine, o să te pup şi o să fiu foarte fericită. Dar apoi duminică, o să plâng iarăşi!
Două zile până să o strâng în braţe. Două zile în casa goală de la Bucureşti unde fără ea  nu-mi găsesc locul şi rostul. Două zile şi o să o văd.
Apoi duminică o să plâng iarăşi.

Nea Marian a plecat. Şi-a luat jucăriile şi dus a fost, fără niciun cuvânt, fără să-mi arunce măcar vreo privire peste umăr, fără să plece urechea la vorbele mele. Cu un papuc în picioare şi celălalt la subraţ, plin de praf şi de ură, nea Marian a hotărât că a venit momentul să ne dea o lecţie. Mie şi soţului, adicătelea.

Să ne arate el cum noi ăştia de ne credem deştepţi şi cu facultate, ăştia de avem pretenţii şi opinii când vine vorba de casa noastră, noi ăştia de vorbim cu dumneavoastră chiar şi atunci când suntem călcaţi pe bătături, ei bine, vom fi striviţi în picioare, umiliţi, abandonaţi cu centrala noastră pe jumătate montată.

Pentru că el, Nea Marian, nu suportă să-i spună cineva ce să facă, nu are nevoie de sfaturi, de replici, de remarci. Până când lucrarea nu e gata, până când ultimul şurub nu e înfiletat şi ultimul racord nu e făcut, casa ta e a lui. Ce dacă o ţeavă e trasă strâmb, ce dacă tu vrei să faci aşa şi aşa în sufragerie la tine?  Dar cine eşti tu, mă? Şi cum de îndrăzneşti să cârcoteşti în faţa lui Nea Marian? Uite ce-ai făcut! Acum l-ai supărat şi el a plecat. Fără cuvinte, că oricum tu nu ai înţelege! Cel puţin aşa mi-a spus mie, mândru că mi-a dat o lecţie.

Cum? Voi nu aţi auzit de Nea Marian? Dar ce naiba v-au învăţat ăia la facultate?

Muzeul celor 120 de zile. Cam aşa s-ar putea numi Muzeul Benzii Desenate deschis la etajul 4 al Muzeului de Artă contemporană din Bucureşti.
Doar patru luni aveţi la dispoziţie să-l vizitaţi, de fapt nici măcar, fiindcă de pe 16 iunie când a fost inaugurarea, au trecut deja 20 de zile, iar acest muzeu experiment se închide pe 16 octombrie. Asta dacă nu se bat Bucureştenii să-l salveze.

Merită încercat. Fără petiţii sau reclamaţii, fără proteste, greve sau marşuri. E de ajuns ca Măria sa publicul să fie doritor. Acum o să mă întrebaţi dacă eu m-am dus să-l vizitez. Din păcate nu, dar am trimis copilul cu tot cu grădiniţa. Au fost azi şi s-au întors încântaţi. În primul rând pentru că este un spaţiu primitor, cu o mediatecă, cu sală de proiecţie - adică da, au văzut şi un film, cu expoziţii, cu poveşti despre istoria benzii desenate la noi şi la alţii şi cu o gazdă primitoare care se numeşte Alina şi care a dat fiecăruia câte o Măgura, o carte poştală şi un autocolant.

Am primit şi programul pe lunile următoare şi am văzut deja câteva chestii interesante. De exemplu pe 11 august va fi o lansare de trei volume grafice audio pentru copii publicate la Editura Casa Radio. Şi nu e tot. Detalii găsiţi pe muzeulbd.ro

Hai că poate împreună reuşim să-l ţinem în viaţă. Eu zic că merită.

– Aaaauuu! Mă doaaareee!
Alerg cât pot de repede. O ridic încet în braţe, încercând să nu ating din greșeală genunchiul lovit. Lacrimile i se scurg pe obrajii murdari de praf. A căzut şi tremură mică de spaimă. Scânceşte.
– Îmi pare rău, mami!
O legăn ca atunci când era bebeluş. Îi șterg lacrimile, încerc să spăl rana cu puțină apă.
– Nuuuuu! Mă doaaareeee!
Mă uit în ochii ei plânşi şi mă întreb de câte ori ar fi trebuit să-i spun că era periculos ceea ce făcea. I-o spusesem deja ieri și alaltăieri. A încercat-o și azi. Dar azi a avut ghinion. S-a întâmplat. A căzut. De sus, de pe un fel de scenă montată în parc pentru spectacole în aer liber.

Cu capul ascuns la pieptul meu, suspină și se vaită. O mângâi. E tot ceea ce pot face pentru ea. Ştiu foarte bine că în zece minute plânsul se va opri ca prin minune, nasul va fi suflat, rana oblojită, iar Ana va fi din nou pe scenă. Acolo, la înălţime, pe margine, cât mai pe margine. Acolo de unde poate oricând să cadă, dar "uite, mami, acum n-am mai căzut, vezi?"

Așa e Ana. Așa a fost de când era mică. Veşnic pe fugă, veşnic grăbită, veşnic dornică să încerce, să testeze, să facă ceea ce nu s-a mai făcut. Degeaba încerc să o domolesc. Degeaba îi spun: "într-o zi o s-o păţeşti, ascultă la mine!" Poate – dar până atunci câte scene are de cucerit şi câte margini de străbătut!

Sper doar să fie cineva lângă ea să o ţină în braţe când se va întâmpla să cadă. Nu să o prindă. Nu ar vrea, ştiu asta. Căci Anei  până şi căderea i se pare spectaculoasă, înainte de izbitură. Are farmecul ei, ca o clipă de zbor. Sper doar ca înainte de-a se urca iarăşi sus, în vârf de lume, să lase pe cineva jos gata să o ridice atunci când o să cadă. Căci aşa e Ana. Se urcă singură, dar îi place să-i întinzi mâna şi să o ridici de jos. Și să nu te superi pe ea. Deşi i-ai spus de nenumărate ori ce poate să păţească. Ea doar a încercat. Și azi nu a reuşit. Ştiu asta pentru că am fost acolo. Și am luat-o în brațe.

S-a încheiat săptămâna eco la grădiniţă. O săptămână în care Ana şi prietenii ei au învăţat să-şi meşterească jucării din cofraje de ouă şi din suluri goale de hârtie igienică. Ca o mama responsabilă şi implicată, am apelat la cei de la Napati să dea o mână de ajutor. Aşa că vineri, copiii au avut musafiri la grădiniţă. Au povestit despre mâncarea bio, despre hăinuţe din bumbac ecologic şi despre creme de gălbenele organice. Au primit şi cadouri: câte o acadea bio, de ciocolată.

– Ştii, îmi spune Ana la întoarcerea acasă, mi-a zis doamna bio că sunt foarte deşteaptă!
Normal, îmi spun în gând plină de admiraţie.
– Dar acadeaua cum a fost?
– Nu ştiu, am scăpat-o pe jos când am desfăcut-o! se smiorcăie Ana, cu privirea în pământ.
– Asta e. Lasă că-ţi cumpără mama alta, de la buticul din colţ.

Am fost la Ambasada Franţei. Că deh, fiind ieri 14 Juillet, am zis să merg şi eu să dau nas în nas cu lumea bună. Cea mai încântată de idee a fost Ana, pe care am luat-o cu mine după ce aflasem că anul ăsta sindrofia urma să fie dedicată copiilor. Frumos gătite, am pornit-o la trap sub un soare de 37 de grade să nu pierdem balul din Amzei.


In rest, din ciclul ce poţi să faci la 6 ani la Ambasada Franţei, Ana a admirat fanfara adunată în curte, a încercat să o dirijeze şi ea din umbră cu un pai de băut, a dat iama într-un frigider cu îngheţată şi a pornit-o pe scări, până sus, în holul ambasadei să vadă şi ea cum trăieşte omul ăsta. Concluzia ce frumos e la el în sufragerie!

Apoi s-a plictisit. A început să protesteze că asta nu e petrecere pentru copii. Că vrea în parc. Că poate mai bine ar alerga un pic pe peluză, dacă se poate. Se poate. Şi dă-i şi fugi în stânga şi-n dreapta. Dar buni care era şi ea cu noi a vrut să plece. Prea cald! Ana s-a lăsat dusă spre ieşire bodogănind supărată: nu mi-a plăcut, nu a fost pentru copii, ci pentru oameni mari care nu ştiu nimic despre copii. Nu mai merg niciodată la ambasadă. Sper să nu mă mai invite nimeni!

Ana zice: Mami, tu pe cine iubeşti cel mai mult pe lumea asta?
Mă uit la ea amuzată. Oare cât o fi trecut de când i-am spus ultima dată că o iubesc? Oricum, îi răspund serioasă:
- Pe tine!
- Şi pe mai cine?
OK, urmează lista, îmi zic şi încep înşiruirea:
- Pe tata, pe bunici şi pe...hm, chiar să iubesc nu cred să mai fie cineva.
- La mine e, zise ea cu un zâmbet larg ce i se întindea până la urechi.
- Serios? spun eu, gândindu-mă deja cum a trecut timpul şi cum Ana s-o fi îndrăgostit probabil de vreun coleg de grădiniţă. Şi pe cine iubeşti tu?
- Pe Iepuraşul de Paşte!

De când s-a născut cea mică, luna august e pentru mine luna în care îmi iau soţul de o mână (ca pe vremuri) şi fugim împreună în lume. Nu mult, doar un pic, cam zece zile, cât stă Ana cuminte la ţară cu buni. Ne urcăm în maşină şi plecăm unde vedem cu ochii. Cât mai departe. Doar noi doi. Fără prieteni, fără grija că se face târziu şi trebuie dus copilul la culcare, sau că e prea cald pentru a umbla pe coclauri.

Şi e cald, că doar e august! Dar ce contează! Pentru câteva zile, nu mai sunt mamă de Ana, ci doar o femeie care se bucură să descopere lumea de mână cu un bărbat pe care îl iubeşte. Bineînţeles că ne uitam cu dor la toţi copiii din jur, bineînţeles că umblăm prin magazine de jucării cumpărându-ne libertatea de a fi doar noi doi cu preţul vreunei păpuşi pe care Ana nici nu o bagă în seamă, prea ocupată fiind să ne strângă în braţe la întoarcere.

Dar de-acum... s-a isprăvit, vorba greieraşului din poezie. Anul acesta, luna august este luna în care ne montăm centrală. Luna în care bucătăria mea micuţă, gândită până la cel mai mic detaliu cu mintea noastră, căci Ikea nu exista pe atunci, va fi demolată, ciopârţită, distrusă pas cu pas, pentru ca mastodontul uriaş să poată atârna de un perete.  De câteva zile, toata mintea mea e ocupată cu modele, instalatori, ţevi, boilere, centimetri şi calcule. Mă simt pierdută în faţa viitorului şantier, pe care îl fac sub presiunea unor vecini rău platnici.

Încerc să găsesc o doză de romantism în a sta murdară de var şi de praf în sufragerie cu soţul în timp ce copilul va fi la ţară. Dar, degeaba! Nimic nu mă consolează în clipa asta. Poate doar un instalator bun.

Nu-i aşa că vă doriţi nespus să ieşiţi din când în când în oraş la o cafea bună? Nu-i aşa că simplul gând de a sta după un copil ce se bagă sub mese, se plictiseşte, dă din picioare, aleargă până la uşă şi înapoi într-un du-te vino nălucitor vă oboseşte îndeajuns de tare încât să lăsaţi deoparte orice tentativă de escapadă şi să puneţi în funcţiune vechiul filtru de cafea din bucătărie?

Ei bine, eu am găsit soluţia. De fapt, nu eu, ci cei de la Atelierul de trenuleţe. Nişte persoane absolut minunate, care s-au gândit să organizeze un atelier pentru copiii pasionaţi de acest mijloc de transport. Nu are rost să vă povestesc despre ce minuni pot face oamenii ăștia, aflați și singuri de pe www.atelieruldetrenulete.ro.

Dar, o să mă întrebaţi, ce treabă are asta cu ieşitul în oraş? Păi are.