Printre mutiplele avantaje ale procesului de maturizare accentuată intră, cel puţin în cazul meu, posibilitatea de a merge cu capul drept şi privirea mereu înainte, uitându-mă, de multe ori din pură curiozitate la masculii din jur. Un lucru pe care nu puteam să mi-l permit acum vreo 2-3 ani de exemplu. Sau puteam, dar nu mă simţeam pregătită, având undeva temerea că ce-o să zică bietul om dacă se holbează blonda la el. Ei bine, nu ştiu ce dracu' se întâmplă după 35 de ani, dar ceva sigur se întâmplă pentru că, deşi am rămas la fel de serioasă în gânduri şi simţiri, am devenit precum o băbuţă d-aia perversă care se uită cu priviri şugubeţe la tinerii din jur şi le face cu ochiul dezvelindu-şi proteza într-un zâmbet ştirb, cu urme de ruj.


Sentimentul pe care-l trăiesc este unul de complicitate cu toţi tembelii cu pantaloni ruptăciţi, cu căştile înfipte bine în urechi, cu toţi ciudaţii găuriţi în nas, urechi şi sprâncene, cu ăştia de ţipă şi urlă prin autobuze şi metrouri şi se hăhăie ca descreieraţii. Am zis hăhăie şi nu scuipă sau trag pe nas, deci aţi înţeles că vorbesc despre categoria celor mici şi revoltaţi cu şanse mari de recuperare după 20 de ani. Ăştia despre care fie-mea îmi spune de vreun an încoace, trăgându-mă de mânecă de la înălţimea celor 130 de cm ai ei l-ai văzut pe ăla mama? E drăguţ, nu-i aşa? Şi cum cred că obligaţia părintelui e de a încerca să răspundă întrebărilor odraslei, încep şi eu să mă uit la nădrăgar, să văd cam ce hram poartă, dacă are sau nu antebraţe tatuate sau cărări trasate pe scalp. Îmi cer iertare că am idei preconcepute, dar am o problemă reală cu ăştia şi nu cred că merită nici măcar o privire, fie ea şi de la o muiere de aproape 40 de ani, cu plod de-o mână şi sacoşă în cealaltă.

Inutil să vă spun că la procesul acesta de trecere în revistă pe viu la care îi supun mai nou pe masculii imberbi din jur, răspunsul e de cele mai multe ori nesatisfăcător. Ori se traduce printr-o ignorare totală, ori, în zilele în care mi s-a dus deja rujul şi sub ochi mi-au crescut urme de dermatograf, mi se cedează, în silă ce-i drept, locul în metrou. Nu fiţi geloase, mi se cedează rar şi de obicei e nevoie pe lângă cele mai sus amintite de o sacoşă voluminoasă cu praz care să pută.

Aproape că ajunsesem să mă obişnuiesc cu această relaţie a mea cu sexul opus, ăla de trăieşte în exteriorul casei mele, să fim bine înţelese, când zilele trecute, m-am surprins trecând la un nivel superior. Duminică seara. Ploaie torenţială. Eu, singură în autobuz, cu ochii cufundaţi într-o carte. Urcă el. Se aşează fix pe scaunul din faţa mea. Simt o privire aţintită direct în creştet. Ridic ochii şi îl văd. Cam 17 ani, aer de pui căzut din cuib, blugi uzi de ploaie, privire fixată pe titlul cărţii din mâna mea. Continui să mă uit dezinvoltă la el când brusc un gând îmi vine în minte, se loveşte de pereţii capului, zăngăne asurzitor înăuntru şi îmi arde două palme peste ochi. Şi acum vin eu şi vă întreb: ia ziceţi voi, cam ce-i poate trece unei muieri prin minte când se trezeşte singură în autobuz cu un june de vreo 17 ani, faţă curată, fără coşuri, care stă în faţa ei ca prostu'? Nu chicotiţi, că iată ce mi-a dat mie prin cap, mama ei de maturitate: ia uite săracu', n-are umbrelă şi afară plouă tare!