Ana plânge. Mai mult se smiorcăie, dar deja două lacrimi mari au luat-o la vale pe obraji. Încerc să o îmbărbătez, să-i spun că nu e grav, că sunt lângă ea şi mai ales, că e târziu. Uite, se făcu de opt şi noi mai avem de traversat o străduţă şi de trecut pe lângă curtea cu rottweiler şi cu narcise în ghiveci şi abia apoi vom ajunge la şcoală.

Dar Ana se lasă greu. Merge cu capul în pământ şi cu mâna stângă, aia fără umbrelă, se agaţă de geanta mea. Mă trage în jos, mă încetineşte. Încerc să-i explic că aşa se întâmplă în zilele cu ploaie, că nu e nimic înfricoşător şi că, dacă stai să te gândeşti puţin, poate să fie chiar amuzant.

- Hai să ne imaginăm o poveste. O poveste cu o zi de primăvară ploioasă, cu cer negru şi cu bălţi maaari de tot. O poveste cu nişte făpturi minuscule pe care apa le-a alungat din căsuţa lor şi care acum hoinăresc speriate prin lume.
- Înceteazăăăăă! ţipă Ana şi se agaţă şi mai tare de geanta mea. Tu nu înţelegi că mie chiar mi-e frică de ele? Sunt aşa de urâte fără blană şi fără haine!

Ana. Aproape opt ani. Se teme de râme.