Nu am vrut să arunc cu piatra de la început. Am zis că hai să mai stau un pic, că poate aşa e în primele zile şi că lucrurile se vor aranja cu timpul. De fapt, aşa şi părea până ieri când discuţia a deviat şi leoaica din mine, cea care îşi apără puiul, a izbucnit. Sunt sigură că habar n-aveţi despre ce urmează să vă povestesc, aşa că, pentru a nu mai prelungi suspansul, vă spun eu: despre înot.

Am dat-o pe Ana la bazin, într-o încercare de a învăţa un pic să mişte corect din picioare. Cam ăsta era targetul pentru cele 6 ore de înot plătite la Bazinul Olimpia. De ce şase? Că atât mai apucă înainte de a pleca la mare. Pentru a înţelege mai bine ce urmează să vă povestesc, să vă spun şi faptul că ea a mai făcut niscaiva ore de înot în urmă cu vreo doi ani, la un club de fiţe unde mai mult îi lăsa în jacuzzi decât în piscină. Concluzia? Adora înotul, dar habar nu avea cu ce se mănâncă. Cei de la Olimpia au şi instructori de-ai lor, dar în mare parte închiriază culoare de înot altor cluburi de prin Bucureşti.

Ca să nu o mai lungim, i-am luat o jumătate de abonament la o echipă de instructori de la Delfinul. Aşa am nimerit.  M-am dus la recepţie, am cerut informaţii despre cursuri de iniţiere şi m-am trezit cu un tip de la Delfinul care mi s-a părut ok şi ca persoană şi ca tarife. I-am spus ce vreau, i-am spus că aş dori să-mi recomande o oră la care nu sunt prea mulţi copii şi că Ana  nu numai că nu ştie să înoate, dar că, în trecut, a mai încercat să facă înot şi nu s-a ales cu nimic. Ba mai mult, când a avut accidentul cu dinţii, ea era înscrisă, culmea, la acelaşi bazin, dar la alt club şi la a doua oră de curs a luat vreo trei guri bune de apă, din motive de instructori indolenţi care nu au observat că un copil se tot duce la fund. Şi s-a tot dus, până s-a sesizat cineva că lipseşte de la numărătoare. Doar că atunci era un abonament luat de la reduceri, într-o grupă foarte numeroasă şi mi s-a părut că nu aveam ce pretenţii să formulez.

Şi acum, vă invit să vă aşezaţi confortabil în fotolii şi să ascultaţi povestea ce urmează. Săptămâna trecută iau copilul, îl duc la bazin, îl schimb şi mă duc cu el pe marginea piscinei. Sfatul meu este să nu care cumva să lăsaţi copiii singuri la prima oră de sport, oricare ar fi ea şi să plecaţi. Mai ales dacă vi se spune insistent că puteţi să vă duceţi liniştiţi acasă. Nici nu ştiţi ce puteţi rata din momentul în care vă întoarceţi cu spatele. Şi anume, un copil care se trezeşte că la prima oră de curs este pus să facă chestii pe care ceilalţi copii le făceau deja de vreo săptămână. Ana a intrat în panică, a început să plângă, a înghiţit nici nu mai ştiu câte guri de apă. Concluzia: s-a speriat de mama focului şi am scos-o din piscină în lacrimi şi cu moralul la pământ că nu a reuşit să ţină pluta deasupra capului şi să înoate pe spate vreo... cinci bazine? Sau că nu a putut să stea suficient cu capul sub apă sau să sară de nu ştiu unde. Hai, mă laşi, la prima oră să facă toate astea când ea nici nu ştia cum îi cheamă pe oamenii ăia care ţipau la toată lumea?!

La a doua oră, am mers cu vreo zece minute mai devreme, să am timp să vorbesc cu instructorul pe îndelete. Şi i-am spus că nu am pretenţia să o înveţe mare lucru în şase ore, că ştiu că asta nu e posibil, dar clar am pretenţia să nu mai văd o lacrimă pe obrazul unui copil care până atunci nu avusese nici cea mai mică frică de apă şi care de regulă plânge foarte rar. Cred că am fost suficient de explicită, pentru că omul s-a executat, a luat-o cu binişorul, i-a explicat, nu a ridicat tonul, bref, am plecat cu un copil fericit şi încrezător.

Şi abia acum vine partea amuzantă. Ieri, la piscină. Intru şi văd că de data asta ora se va ţine cu trei dudui arţăgoase. OK, îmi zic, asta e, abonamentul este la echipa respectivă, or fi vorbit între ei să ştie cum stă treaba cu fiecare copil în parte. Din prima, văd că îi spune ceva Anei care se uită mirată, apoi speriată şi care intră în apă cu buza de jos uşor tremurândă. Zece minute mai târziu, o tot văd că se freacă la ochi. Hm, poate  i-a intrat apă, mă gândesc şi rămân pe margine, la capătul culoarului, sprijinită de un perete. Ia stai, dar parcă plânge! Oau, chiar plânge şi plânge rău. Mă duc la dom'şoara urlătoare:
- De ce plânge?
- Zici că nu poate să facă ce-i spun eu.
- Aha. Şi cam cât o lăsaţi să plângă aşa?
Şi aici vine momentul în care mama vede roşu. Căci, iată ce zice dom'şoara pe un ton de m-a speriat şi pe mine:
- Vă rog să plecaţi de aici că nu o ajutaţi cu nimic să vă vadă lângă ea.
- Nu cred asta. Şi nu plec nicăieri.
- Nu aveţi voie să staţi lângă piscină, zice şi îmi arată cu degetul să plec afară.
- Stau pentru că e nevoie. Copilul meu plânge.
- Că nu poate să facă! Trebuia să-i luaţi ore individuale dacă voiaţi atenţie.
- Ia staţi aşa, trebuia să-mi spuneţi că nu vă descurcaţi cu mai mulţi copii. Eu nu am trimis copilul în cantonament, ci la lecţii de iniţiere. Eu cred că plânge pentru că îi e frică de dumneavoastră. Pentru că urlaţi foarte tare. Şi vă rog să nu mai ţipaţi, nici la ea şi nici la mine.
- Şi până acum tot aşa aţi stat lângă ea? zice pe acelaţi ton urlător.
- Până acum nu a fost nevoie.

Ea pleacă supărată, bodogănind că "ia uite dom'ne vrea să stea lângă fie-sa că plânge, ce să-ţi spun!", eu îl zăresc pe instructorul cu care făcuse iniţial. Şi cu care vorbisem şi eu iniţial. Şi căruia îi dădusem banii. Nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea. Nu porcării, ci d-alea cu puţin îmi pasă de nervii voştri şi de cum aţi fost obişnuiţi să vă purtaţi cu copii, cu al meu nu faceţi tot ce vă trece prin cap că oricum nu mă vede nimeni. După care l-am trimis la copil şi i-am spus să facă ce o face, dar să nu o mai văd plângând în halul ăla.  Dacă nu reuşeşte să înoate, nu-i bai, dar măcar să nu plece cu frică de apă şi de lecţiile de înot, că nu suntem la armată, ci la un club privat unde ar trebui să am şi eu, ca părinte, un cuvânt de spus şi nu să mi se arate uşa cu degetul.

O să mă întrebaţi de ce naiba nu am luat copilul şi nu am plecat acasă? Am vrut să o fac, dar m-am gândit că astfel Ana riscă să creadă că ea nu e în stare să facă ce i se spune şi că ar fi a treia oară când ar încerca să înveţe să înoate şi nu ar reuşi. Mai bine o las să termine cursurile, stând pe aproape şi gata de atac în caz de plânsete.

Ştiu că un sport nu e neapărat uşor şi plăcut din prima. Ştiu asta pentru că îmi aduc aminte cum o dureau picioarele după ce-şi dădea jos clăparii. Şi nu avea decât trei ani şi jumătate. Dar nimeni nu urla la ea. D-aia acum schiază binişor şi d-aia o iubeşte pe Dna Puşa a ei. Ştiu şi că un instructor învăţat să facă performanţă tinde să ceară mult de la început. Dar ştiu că nu e obligatoriu să fiu nesuferit şi să inspire teamă. Ştiu asta pentru că instructorul ei de patinaj este cel care conduce echipa de hochei şi totuşi copiii îl adoră, fără să i se urce în cap. Şi mai ştiu că Ana ştie să schieze şi să patineze graţie unor oameni care au luat-o cu binişorul, au încurajat-o şi nu au băgat spaima în ea, pe principiul las' să vadă cine e şeful!

La lecţia de mâine, eu nu am cum să merg cu ea. Instructorul o să răsufle uşurat. Hehe, doar că va merge ta-su! Şi da, ştiu că la prima vedere pare blând şi inofensiv, dar, dragi antrenori de la Delfinul, sfatul meu prietenesc este să fiţi cu mare băgare de seamă să nu apară lacrimi în exces pe obrazul Anei. Şi să nu ţipaţi, bine?! Calmi, drăguţi, zâmbitori, aşa, ca la privat, că nu e bine să enervaţi un tată de fată. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Şi apropo, să ştiţi că Ana nu e singura care plânge. I-am mai văzut şi pe alţii şi dacă nu rezolvaţi, vă spun părinţilor!