Nu reuşesc. Pur şi simplu, orice aş face, oricât m-aş strădui, nu pot să mă prefac. Să mă prefac că mi-e bine, atunci când nu-mi e. De fapt, de-a lungul anilor, am avut ocazia să descopăr că am o gravă intoleranţă la boală. Parcă aş fi bărbat. Nu mă plâng, nu mă vait, dar ajung să fiu arţăgoasă cu oricine nu mă lasă în pace atunci când nu-mi sunt boii acasă, vorba soacră-mii.

Problema nu ar fi că în astfel de momente descopăr că sunt şi eu om şi că mă mai doare şi pe mine, ci că devin foarte nesuferită şi miorlăită. Ştiţi voi genul ăla de persoană care pur şi simplu nu poate trece peste propria ei suferinţă, oricât de mică ar fi ea. Pentru că, să fim înţeleşi, eu aici vorbesc de chestii minore, gen o durere în gât, un pic de febră acolo, doi, trei muci şi eventual nişte frisoane, dar nici astea obligatorii. Ei bine, pentru mine toate astea sunt suficiente pentru a nu putea să fiu mama cool, aia care continuă să zâmbească, deşi o doare, care răspunde calmă la toate întrebările, deşi o ustură gâtlejul sau care acceptă să se joace, cu toate că nu şi-ar dori decât să stea la orizontală, eventual cu o carte în mână. Şi colac peste pupăză, tocmai pentru a nu dezamăgi copilul, încerc să le fac pe toate cele de mai sus şi ajung inevitabil să-mi ies din pepeni pentru orice fleac. Deci, pe ziua de azi sunt îngrozitoare şi răcită. Noroc că sunt la muncă.

Ieri, în schimb, eram acasă. Gât la fel de dureros, stare subfebrilă, muci discreţi, dar enervanţi. Cum de parc nu aveam chef şi nici de jucat cu cartoane, foarfece sau lipici, am hotărât să mergem la film. La Universitatea Monştrilor, 3D, dublat în română, la Hollywood Multiplex. Partea bună a fost că lunea e tarif promoţional şi ai două bilete la preţ de unul singur. Partea proastă e că nu mi-a prea plăcut filmul. Adică nu e rău, pe alocuri e chiar haios, parcă am şi râs o dată sau de două ori. Poate dacă nu aş fi văzut prima parte m-aş fi amuzat mai tare, dar aşa, având termen de comparaţie, am fost uşor dezamăgită. Şi copilul la fel. La un moment dat începuse să se foiască pe scaun, să ţopăie pe el, să scape şerveţelul cu muci pe jos (al ei, să fim bine înţeleşi, că de la ea am luat răceala) şi să ceară apă, semn că se cam plictisise. Oricum, după ce am completat şi cu un Happy Meal (vă rog, nu aruncaţi cu ouă, a fost un moment de rătăcire, eu nu sunt aşa în mod normal), Ana a declarat că a fost o dimineaţă reuşită. Iar eu am profitat de această afirmaţie pentru a mă declara cu conştiinţa împăcată când am decis să mă culc de după amiază.  După care am fost în parc şi am jucat badminton. Şi apoi am făcut un pilaf. Şi am mai luat un Nurofen. Şi de dimineaţă încă unul. Şi o să mai iau câte o fi nevoie ca să mă fac bine, fiindcă sâmbătă plecăm. Mare, Thassos, două săptămâni. Hm, deja parcă mă simt mai bine.