Păi, m-am plimbat cu troleul. De la mine la mama acasă unde am rămas responsabilă cu udatul florilor și înapoi. Ce poți face într-o zi de sărbătoare în mijloacele de transport în comun? De exemplu, se poate socializa. Cu domnul burtos de pe scaunul din spate care în timp ce perorează cu nevasta din dotare, strânge febril spătarul scaunului din față (ăla pe care stătea subsemnata) și-l zgâlțâie cu nădejde, punctând cu niște bătăi din palme afirmațiile-i cretine. De ce cretine? Că așa e el, altfel de ce ar critica vehement concertele în aer liber din piațeta de la Universitate? De ce, dom'ne dragă, chiar nu vă plac? Adică serios, ce e așa de rău că seara se strânge lumea pe băncuțe și ascultă muzică clasică? Cuum? Nu e bună acustica?! Mă lași?! Cine vrea acustică se duce la Ateneu sau la Sala Radio, aici vii să te bucuri de o seară frumoasă și atât. Parcă văd ca dacă vedeați asta la Munchen, cădeați în extaz de cât de fantastici și civilizați sunt nemții, dar aici, la Universitate, vă stă acustica în gât.

Coboară domnul burtos și hop, urcă o pălugă la vreo 30 de ani care, de cum se închid ușile troleibuzului, se aruncă în genunchi și începe să ne povestească cum el are șase frați acasă, o mamă paralizată și un tată care...ghici ce a făcut? Exaaaact! S-a sinucis în urmă cu vreo zece ani! Știu, am încercat să fac și eu un calcul să văd cam cât de mic ar putea fi ultimul dintre frați și apoi să mă gândesc cam câți dintre cei șase rămași acasă au peste 20 de ani și rezultatul nu a fost deloc în favoarea pălugii. Sincer, nu înțeleg de ce nu poate spune pur și simplu : mi-e foame! Pe bune dacă nu i-aș da ceva. Dar imaginea unui domn de treizeci de ani fără probleme vizibile de sănătate care se bălăngăne la picioarele mele, recitând fel de fel de versuri cu sfinți, are tendința să mă lase rece. I-am spus-o și lui și să știți că nu a primit vestea prea bine. Adică a venit la mine și mi-a zis că nu e frumos să comentez. Iar tonul era asemănător cu cel al unui tip de la vânzări care a avut o zi mai proastă.

La întoarcere, am avut plăcerea să călătoresc cu alte două personaje pitorești. Primul: știrb, chel, la vreo 80 de ani și care răspândea în jur un miros, dar ce zic eu miros, o putoare de simțeai că te ia cu leșin. Ce nu înțeleg este de ce oamenii nu se mai spală după o anumită vârstă? Știu că unii sunt săraci, alții s-au ramolit, dar sunt atâția care par în regulă și tot put. Urât din partea lor!

După ce am scăpat de puturici (de fapt, m-am văzut nevoită să schimb troleul), am dat peste alt personaj: tot știrb, tot chel, dar la vreo șase luni, însoțit de o mămică exaltată. Nu de sentimente materne, ci de d-alea religioase. Am aflat astfel că faptul că noi ne-am născut în România și nu în Malaga sau Italia nu are legătură cu părinții noștri, ci cu Doamne-Doamne care a vrut ca noi să fim aici și să și rămânem aici, că dacă plecăm, ne-am lins pe bot de mântuire. În rest, deși femeia avea niște sandale rupte, iar copilul morfolea husa unui cărucior ultra jegos, am tras concluzia că nu o preocupă prea tare banii, deoarece ea stă toată ziua la slujbe. Acum nu-i mai place la Sf. Ioan că s-a aglomerat cam tare popa și s-a mutat undeva, mai spre Pantelimon, că cică e mai gol.

Și-n concluzie, dacă vă cheamă și Maria sau ceva derivat, să trăiți și să fiți sănătoși!