E vară. Şi ai chef să ieşi. Să faci. Să nu
stai. Să profiţi. Buuun, acum ar trebui să vină partea în care
eu încep să fac elogiul teraselor şi cafenelelor, a lumii pestriţe
care se năpusteşte asupra lor, transformând centrul Bucureştiului
în ceva viu şi colorat, plăcut zgomotos şi cu un aer european. Dacă aţi fi ieşit ieri pe la şapte seara pe Blănari
aţi fi avut ocazia să mă vedeţi. Eram acolo, la o masă, cu o
citirică în faţă, aşteptând să mă culturalizez la Cafe Godot.
Conceptul mi se pare ok. Adică ieşi în oraş să bei şi să
mănânci ceva şi în timpul ăsta mai vezi şi un spectacol. Trei
în unu, mi-nu-nat! Din păcate nu e prea califragilistic, şi asta
pentru că, în bunul stil românesc, numărul de persoane descinse (cu rezervare!) la faţa
locului în căutare de culturalizare depășește cu mult capacitatea
reală a spaţiului. Dar nu-i nimic! Mai punem un scaun, mai tragem
un altul, o dăm pe doamna un pic mai la stânga, ţinem paharul în
mână toată seara, ne lipim un pic de vecin, ne lăsăm pe vine să
vedem pe sub cotul cucoanei din faţă, şi uite aşa ne stă în gât
tot spectacolul. Sigur, acum depinde şi de spectacol.
Ştiţi că
sunt momente în viaţă în care ceea ce se întâmplă în faţa ta
este atât de ireal de frumos sau de amuzant încât corpul şi
chinurile la care ţi-l supui practic nici nu mai contează? Ei bine,
dacă vrei să resimţiţi din plin aceste chinuri, başca unele de
ordin mental care te fac să te întrebi de ce mama dracului ai dat
70 de lei pe două bilete, plus încă vreo 20 pe un cocktail de
trebuie acum să-l ţii în poală din lipsă de spaţiu, ei bine
atunci du-te să vezi Nişte fete după Some girl(s) a lui Neil LaBute. Personal nu am absolut nimic cu fetele. Serios, ele au fost ok. Şi băiatul a fost în regulă. Adică nici unul dintre actori
nu a făcut nimic ca să mă supere. Au făcut ce li s-a spus. Adică
mai nimic.
Spectacol nu pare să fi avut vreodată regie. Pare că
actorii, talentaţi de altfel, ar fi învăţat textul şi apoi ar fi
venit pe scenă şi ar fi povestit. Muuult de tot. Până la pauza la
care noi şi alţii am cedat şi am şters-o englezeşte a trecut o
oră jumătate şi veniseră doar trei din cele cinci fete câte erau pe
afiş. Problema e că în astfel de spaţii de joc e foarte greu să
pretinzi seriozitate şi profunzime din partea unor oameni care stau
cocârjaţi, claie peste grămadă, făcând eforturi să zărească
ceva din ce se întâmplă pe scenă. Noroc că acum nu se întâmpla
mare lucru.
Personal, când ies în oraş pentru un cocktail de
cultură cu băutură, eu una vreau să mă râd. Cum m-am râs de
exemplu la Masculin/Feminin al Liei Bugnar. Şi ăla a fost cam lung
pentru fundul meu anchilozat pe un scăunel incomod, dar una peste
alta a fost în regulă. Şi ăla se voia un pic prea profund pentru
o sâmbătă seara în oraş, dar măcar lua şi partea amuzantă a
vieţii. Pe când Fetele astea ale lui LaBute sunt nasoale rău. Nu
actriţele -- personajele. Sunt curioasă să văd şi io filmul care
s-a făcut după piesa asta, ca să-mi dau seama dacă s-ar fi putut
face mai mult cu ea sau pur şi simplu atâta dă scenariul ăsta -- dar
atunci de ce dracu' l-a ales regizorul?
1 comentarii:
Ieri m-am dus sa vad "minunile chinei" la MNIR.Foarte interesant.
(Am mancat apoi o prajitura,tot in centrul vechi, ma rog am avut intentia, pt ca s-a dovenit a nu fi comestibila ci doar scumpa, 15 lei hm...plus o cafea amarata, si aia 8 lei).
Trimiteți un comentariu