vineri, 29 noiembrie 2013

Sânge de evreică

Ana a desenat o căsuță.
Și i-a cerut lui B. să o scaneze.
- E pentru niște colegi de la școală cărora le-a plăcut foarte mult și mi-au cerut să le fac și lor câte una.
Și azi a venit de la școala veselă și fără nicio căsuță.
- Le-am vândut pe toate!
- Ceee? zic.
- Păi da, un leu căsuța. Cine nu-mi aduce luni banii, îi iau căsuța înapoi.
- Hmmm, zic.
- Omul trebuie să mai facă și comerț în viață, măi mamă!
- Of, măi Ana!
Ea, la fel de veselă.
- Stai liniștită, i-am dat una și doamnei. Gratis! Mă rog, pentru un FB la activități plastice.

Ieri, o zână

De câteva zile sunt cam pierită. O fi de la vreme, de la debandada din casă. O fi de la trezitul de dimineață sau de la poșeta neagră pe care nu apuc să mi-o iau. Și cum stăteam ieri prăbușită în scaun, lângă un pahar de plastic cu cafea, a venit la mine o zână. Nu avea aripioare argintii și nici praf magic în căușul palmei. Avea doar o sticluță mică și un zâmbet larg. Și fără să apuc să zic ceva (știți și voi că dacă vorbesți prea mult, zânele se sperie și fug), mi-a luat încet degetele și... a făcut o vrajă. Și atunci am uitat de vreme, de casă, de poșetă și de somn și am rămas așa, pierdută, într-o clipă ce-mi fusese dăruită numai mie.

Ieri, o zână a venit la mine în birou și mi-a făcut unghiile. Așa, pur și simplu.
joi, 28 noiembrie 2013

Help

Acesta este un post umanitar. Nu este despre copii amărâţi, nici despre vreun caz de boală, ci este despre mine. Despre mine, care în momentul de faţă abia reuşesc să ridic mâna să mă dau cu rimel din motive de febră musculară post rânit prin bucătărie. Mă tot uit cu jind la cele de vârsta mea cum turuie ele din vârf de buze rujate despre rochiţe şi poşete şi ghetuţe şi vreeeaaau şi ioooo! Pentru că realmente nu merit ca după ce frec şi şterg şi curăţ şi râcâi ca dementa, ei să vină tot la mine.  E absolut nedrept să fiu pedepsită pentru că mi-am pus centrală şi pentru că mobila mea de la Ikea a intrat perfect pe perete, lăsând doar o mică fantă liberă lângă uşă. Iar ei au văzut-o şi s-au instalat, după ce oameni răi şi nemiloşi i-au alungat în plină iarnă din casă. Aşa că au venit la noi cu tot cu puradei. Iar eu, haină şi nemiloasă, am purces la război de una singură (mă rog, cu soţ cu tot) şi de o săptămână am stat şi am luptat înarmată cu un arsenal de soluţii şi spray-uri, cu bureţi mari şi mici, cu perii şi lavete, doar, doar vor muri. Şi în sfârşit, se pare că s-au restras. Azi nu mai era niciun gândac. Niciun carcalete odios care să vină de la vechea noastră ghenă, proaspăt schimbată, ceea ce a adus după sine un adevărat asalt al fiinţelor astea scârbavnice.

Doar că acum, cu mâinile anchilozate după cinci zile de ofensivă, mă dau bătută şi vin aici, în faţa voastră şi vă rog frumos: ajutaţi-mă şi recomandaţi-mi şi mie o femeie la curăţenie. Una care să poate să mă ajute să-mi pun casa la punct după marea fâsâială antigândăcească. Una muncitoare, de încredere, în putere şi care să nu plece după patru ore că are programare la coafor. Promit să nu fiu cârcotaşă, să nu o boscorodesc, să-i fac şi cafea, să o las să şi fumeze pe balcon, ea doar să vină şi să mă ajute.
marți, 26 noiembrie 2013

Un pic de mov

Cred că aveam vreo cincisprezece ani când am început să mă machiez. Nu la şcoală, nici măcar la meditaţii. Îmi aduc aminte cum m-a dus odată tata cu maşina la profesoara de engleză acasă şi nu ştiu cum naiba, dar a remarcat ceva albastru pe pleoapele mele.
- Tu ţi-ai dat cu smacuri pe faţă?
- Un pic, abia se vede.
Nu ştiu când a tras pe dreapta, a deschis portiera şi m-a dat afară din maşină:
- Dacă eşti atât de mare încât să te machiezi, apoi eşti suficient de mare să mergi pe jos.

Până la urmă, am început serios cu creionul şi rujul spre şaptesprezece ani. Cam atunci am terminat şi cu engleza. Eu fac parte din tagma muierilor care sunt în stare să se dea cu rimel şi când se duc la ghenă. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt deloc cochetă, ba dimpotrivă. Nu am pantofi cu toc, nu am unghii lungi, prefer blugii oricărei fuste sau rochii, dar fără smacurile mele mă simt de parcă aş fi dezbrăcată. Fără o dungă de negru, o urmă de pudră şi de gloss, parcă m-aş vântura doar în chiloţi pe Strasse sub privirile batjocoritoare ale unei naţii întregi. Aşa că, dragii mei, eu mă machiez tot timpul. E drept că am şi o faţă care mi-o permite. Sau care mi-o permitea, până de curând. Adicătelea nu tu coşuri, nu tu roşeaţă, bubiţe, uscăciune sau alte probleme. Totul era perfect. Am zis era. Pentru că acum s-a cam terminat cu feţişoara lui, spuma laptelui. Şi iată-mă aşadar intrată în rândul femeilor doritoare de creme şi loţiuni. Am încercat de toate, mai ales d-alea de le ceri Moşului de Crăciun că altfel nu-ţi vine să arunci banii pe geam. Pentru că în mare i-am cam aruncat.

Ieri, în schimb, la o pauză de ceai prin Cotroceni cu doamna doctor apifitoterapeut Ruxandra Constantina cu câteva mame bloggeriţe şi doi copii plictisiţi, dintre care unul îmi aparţinea, am aflat de elemental. Catalogul lor era într-o punguţă pe care am primit-o cadou. O punguţă pe care fie-mea a pus ochii de cum am intrat în cameră şi prin care s-a apucat să scotocească nestingherită taman în toiul discuţiilor. Asta după ce a halit o cutie cu ciocolată, a ras două căni de ceai şi mi-a şoptit preţ de zece minute la ureche: hai, mama, bagă-te şi tu în vorbă, zi şi tu ceva că mă faci de râs când taci! De zis, n-am prea avut ce fiindcă eu nu mă pricep deloc la plante şi uleiuri esenţiale şi ape florale. Dar am găsit fel de fel de nebunii la ăştia de la elemental. Inclusiv detergenţi bio. Şi reţete de creme. Şi săpun de Alep. Şi pachete cadou. Şi pe unele le vreau.Și nici nu sunt așa de scumpe.

 

Şi tot ieri am aflat că lavanda este foarte bună nu numai pentru pus pe fugă moliile, ci şi nervii. Adică, o picătură de lavandă picurată în apa de baie are cică darul să te relaxeze (pe mine una m-ar relaxa simplul fapt de a avea timp să zac în cadă), iar atunci când atmosfera e tensionată, cică un pic de ulei de lavandă ar face minuni. Personal, cred că-mi voi lua o sticluţă pe care să o port în permanenţă în geantă şi din care să împroşc în jur, la nevoie. Oricum, nu ştiu dacă este doar o pură întâmplare sau nu, dar după dimineața petrecută ieri în iz de lavandă, am fost ridicată la rang de cea mai bună mamă din lume. Căci, după o oră de blogăreală, am luat copilul şi punguţa şi ne-am dus la Afi, am văzut Stă să plouă cu chiftele 2, apoi am oprit la o shaorma la libanezi, ne-am dus ca fetele la Zara şi ne-am ales eu cu blugi, ea cu o bluză. Am ajuns pe la patru acasă, am făcut suc de portocale, mandarine şi grepfrut, ne-am jucat o oră cu o Barbie, am coafat-o, am făcut un teatru de păpuşi de am căsătorit blonda de plastic cu un soldat marionetă vrăjit de o păpuşică scheletică, apoi am negociat cu B să o ierte pe copilă de lecţiile la engleză şi am petrecut vreo oră la noi, în vârful patului, cotrobăind prin fardurile şi bijuteriile personale, am lăsat-o să se dea cu gloss-ul meu şi să se parfumeze şi la ora nouă ne-am declarat cea mai mare iubire din lume. Să fi fost de la lavandă? De la duminică? Sau poate că aşa sunt eu: cea mai bună mamă din lume. Iar ieri i-am şi arătat-o. Ia ziceți, voi ce remedii d-astea cu uleiuri, creme și ape cu flori mai știți? Poate pe lângă nervi, reușesc să scap și de pielea de pe mâini care crapă pur și simplu iarna sau de buzele sângerânde ale copilei.

Și pentru că am promis încă din titlu un pic de mov, uite ce am pentru voi. Și dacă tot nu v-ați săturat de mirosul de levănțică, vă invit aici.





vineri, 22 noiembrie 2013

Vreți să fiți Moș Crăciun?

Şi ce dacă nu are decât un an şi jumătate? Răzvan ştie că vrea o maşinuţă cu telecomandă. Sigur, nu ştie el cum vine chestia asta cu telecomanda, dar a văzut la televizor că există maşinuţe care merg singure şi poate aşa, dacă se va ţine după ea, va ajunge şi el să stea înfipt mai bine pe cele două picioruşe. 

Sau poate o fi auzit la Gabriel când a cerut una? O fi ştiind el ceva, că doar e mai mare, are deja trei ani. Aşa că anul ăsta, Gabriel a cerut şi nişte dulciuri. Nu multe, doar un pic. O ciocolată  mică şi poate un ou cu surpriză. Uite, l-a şi desenat. Nu i-a ieşit lui aşa de frumos ca-n reclame, dar e sigur că Moşul o să înţeleagă că e vorba de un ou de ciocolată cu jucărie. Că Moşul e bun, doar că uneori nu are timp să ajungă în toate casele cu copii. Aşa le-a spus lor doamna. Şi le-a mai spus să nu plângă dacă nici anul ăsta nu va ajunge, că Moș Crăciun e bătrân şi obosit, dar asta nu înseamnă că s-a supărat pe ei. Nuuu, ei au fost cuminţi şi fiecare a spus frumos ce-şi doreşte şi atunci doamna le-a zis celor de la Zurli să facă o listă şi să o publice aici. Şi poate că-ntr-o seară, Moşul va avea timp să se uite pe ea şi să pună în sac şi câte ceva pentru ei. Pentru Răzvan şi Gabriel şi Maria şi Adina şi toţi copilaşii orfani de la Sf. Vasile care au nevoie, poate mai mult decât ai noştri, să creadă în minuni. Pentru că lor nu are cine să le şteargă lacrimile atunci când se simt trişti şi singuri şi făr' de nimeni şi nimic în ziua de Crăciun. Și-n celelalte 364 de zile.


Dacă vreți și puteți și sunt sigură că puteți să fiți anul ăsta Moș Crăciun și pentru un alt copilaș decât cei de acasă, atunci iată ce spun cei de la Zurli:
Tu alegi un copil din lista (listele se actualizează zilnic) - ideal ar fi să faci asta împreună cu copilul tău sau un copil care vrei să simtă că participă la această campanie şi ne dai un e-mail la adresa contact@zurli.ro, în care ne spui numele copilaşului ales. Pregăteşti apoi un cadou, fie cu ceva din lista dorinţelor copilului, fie cu un dar pe care îl alegi tu. Pachetul trebuie ambalat frumos, într-un cadou închis, de preferat cutie, şi trebuie să arate la fel de frumos ca şi când ar fi făcut   pentru copilul tău. Va avea o etichetă cu numele copilului si varsta pentru care se face donaţia Noi vom deschide două puncte de colectare, în zona de joacă ZORKY PLANET de la etajul 2 al AFI PALACE Cotroceni şi la MAGIC CITY, locul de joacă din BĂNEASA MALL. Punctele vor fi deschise în perioada 6-8 decembrie şi 13-15 decembrie, între orele 10.00-20.00

joi, 21 noiembrie 2013

Les jeux sont faits

S-au încheiat licitațiile pentru Ioan Banescu. Câștigătorii sunt:

  • pentru înflorată de catifea - 70 lei de la Corina
  • pentru puzzle- 100 lei de la Alina Damian
  • pentru invitația la teatru- 100 lei de la Oana M
Laura, dacă o mai vrei, rochița cu buline va fi a Elizei, doar trimite-mi pe mail confirmarea de plată. Valabil și pentru tine, Melly, în cazul pardesiului.

Dragii mei (de fapt, dragele mele), pentru a intra în posesia obiectelor, vă rog să-mi trimită pe mail dovada transferului în conturile deschise pe numele mamei lui Ioan:
ING Bank – Titular cont: ISTRATE ANI ROXANA
Cont euro: RO71 INGB 0000 9999 0391 2419
Cont lei: RO61 INGB 0000 9999 0201 2272

Ulterior, vă voi contacta pentru a vă dărui obiectele. Poate așa, ajungem să ne vedem și la o cafea, la mine la radio, de exemplu. Ce ziceți?

Asta e culmea!

Ştiu că afară e ceață, umed și scârbos şi probabil că numai de întrebări existenţiale nu aveţi voi chef acum, dar vreau să mă ajutaţi să înţeleg: de ce toţi vânzătorii se isterizează la vederea bancnotelor mari? Şi de ce te iau la trei păzeşte, încercând să te facă să pleci capul în pământ şi să spui iertaţi-mă, nu o să mai fac niciodată? Ce au bancnotele astea, de parcă ar fi o unealtă a diavolului cu care tu, nesimţitule, ai vreau să te infiltrezi sub tejghea, să deschizi casa de marcat şi să iei de acolo nişte bancnoţele mici şi prietenoase, oferind în schimb bancnota aia mare şi hidoasă? Doar la vederea ei, panica se instalează în magazin, provocând valuri de isterie printre vânzătoare: aaah, n-am să vă dau rest, n-am, n-am! se aude o voce înnebunită de spaimă, însoţită de o mână întinsă spre tine şi ţinând între degete bancnota cu scârba cu care ţii de coadă un şobolan mort. Alteori, bancnoţoiul tău scârbavnic ajunge să-l scoată de-a dreptul din minţi pe dragul de comerciant care începe direct să urle la tine:
- Păi, cum dom'le să-mi dai mie banii ăştia? Păi şi io de unde să am rest, nu vezi că abia am deschis?

E momentul în care ai de ales. Poţi să baţi în retragere, să îngaimi un lăsaţi, e-n regulă şi să pleci, sau poţi să te enervezi, să te înfigi bine cu picioarele-n pământ şi, fără să iei de sub ochii măriţi de spaimă ai vânzătorului bancnota uriaşă, să spui:
- Dar nu am nimic mărunt!

Până aici ţi-a fost. O astfel de frază va scoate pe dată monstrul din vânzătorul autohton. Parcă abia aştepta să vadă că nu cedezi ca să sară direct la atac:
- Şi io ce să-ţi fac, dom’le? Du-te şi schimbă -- deşi degeaba te duci, că nimeni nu are la ora asta! Şi io nu pot să rămân fără bani în casă, ai înţeles?

Dacă nici acum nu ai plecat, o să-l auzi spunând printre dinţi şi un mama voastră de vă plângeţi că n-aveţi bani şi veniţi cu milionul să vă luaţi biscuiţi.

Dar azi dimineaţă, am aflat că noi, posesorii de bancnoţoaie la prima oră a dimineţii, suntem de fapt un fel de organizaţie secretă, o mafie care a pus gând rău tuturor bănuţilor din casele de marcat sau din punguliţele de sub tejghea, doar ca să-i lăsăm pe proştii de vânzători făr’ de lovele. Că altfel cum să-mi explic reacţia doamnei durdulii de la buticul din colţ care, l-a vederea celor o sută de lei într-o mână şi a pachetului de biscuiţi într-alta, nu s-a mai putut abţine:
- Hai că asta e chiar culmea!

Pe moment am căscat ditamai ochii la ea, apoi, arătându-i portofelul, i-am zis că asta e tot ce am. Dar ce, credeţi că am înduplecat-o?! Aş, nu e ea din alea de le duci de nas cu una, cu două. Răufăcători ca mine a tot văzut la viaţa ei:
- Las’ că ştiu eu cum stă treaba, doamnă! Păi ce, n-a venit odată unu' de mi-a dat o sută, chipurile să-şi cumpere pufuleţi?!
- Poate îi era foame, zic.
- Pe dracu îi era foame, vă daţi seama că voia de fapt să-i schimb suta!

Şi ea bineînţeles că nu i-a schimbat-o. Că doar nu e ea fraiera aia căreia să-i dai o singură hârtie şi ea să-ţi dea înapoi mai multe şi eventual şi nişte bănuţi din ăia care zornăie! Pentru că dacă ar face asta, nu ar mai avea să dea rest celorlaţi clienţi pe care de altfel îi refuză că nu va avea cum să dea restul următorilor. Nu înţeleg de ce vă supăraţi, că ar trebui să ne înţelegem, că oameni suntem şi trebuie să ne ajutăm! conchide şi se pune pe bodogănit cu o vecină cumsecade înarmată cu o hârtie de un leu. Aşa atitudine, mai zic şi eu.

Ce naiba să mai spui la asta? Am luat partea bună a lucrurilor: am economisit 100 de lei. Şi am rămas flămândă.
marți, 19 noiembrie 2013

Copăcel-copăcel

Bună dimineața. Am deschis mai repede Bazarul lui Ioan, copilul bolnav pe care am hotărât împreună să-l ajutăm. Il ajutăm, da?

Azi dimineață, Ada mi-a spus că la ea a mai rămas un tricou nevândut. Este un tricou pictat, mărimea M, cu prețul de pornire de 60 lei. Așadar, cine vrea un copăcel frumos, mâna sus! 











Și nu uitați că licitația se încheie  joi dimineața. Hai, dragilor, să ajutăm împreună un copil!
luni, 18 noiembrie 2013

Bilanț de seară și new entry

După o primă zi de licitație, în bazarul lui Ioan, lucrurile stau cam așa:
  • 30 de lei pentru colierul cu floricică al Anei, de la Alexandra Albu.
  • 70 de lei de la Corina pentru rochița de catifea. Corina, te rog, să folosești un cont Google cu adresă de mail ca să te pot contacta ulterior în cazul în care câștigi
  • 100 lei pentru puzzle, de la Alina Damian
  • 100 lei pentru invitația la teatru, de la Oana M.
Avem așadar strânși 300 de lei pentru Ioan, dar putem mai mult, sunt sigură de asta.

Ca dovadă, în seara asta au apărut niște lucruri la noi, în bazar. Adina-Albina de la Atelierul Verde a meșterit pentru voi zece broșe colorate, decorate, unele cu șnurulețe, altele zâmbărețe, merg perfect pe rochițe, bluzițe, paltonașe și puloverașe, atât pentru fetițe cât și pentru mămici mai zăpăcite și-aiurite. Fiind zece în total, m-am gândit să le împart în două seturi, de câte cinci, cu preț de pornire 25 lei per set. Broșele au în medie cam 5 cm în diametru și eu i-am înzorzonat cam toate hăinuțele Anei cu unele asemănătoare. Așa că licitați repede, până nu le vede fi-mea!

Set 1


 Setul 2


duminică, 17 noiembrie 2013

Bazar pentru Ioan

Despre Ioan Bănescu am aflat acum două zile. Așa am aflat că e un puști plin de talent care cântă la chitară, ridicând săli în picioare. În rest, face citostatice. Ioan are 15 ani și suferă de cancer. Dar poate fi salvat. Chiar poate, doar că nu are toți banii de operație. Apoi, am văzut la Ada că acești bani se pot strânge. Câte puțin, e drept, dar ei vin și continuă să vină. Inițial m-am gândit să licitez și eu ceva la ea. Apoi, m-am luat cu criza mea de bilă. Mi-a fost rău. O zi. Azi m-am simțit iar bine. Și fără să vreau, m-am gândit cum o fi să nu-ți treacă. Și am aflat aici cum e.

Poate că nu aveți timp să citiți despre limfomul Hodgkin, dar sunt sigură că ați înțeles cu toții cât e de grav. Le-am povestit alor mei. Și am zis să facem și noi ceva. Mai mult decât mica noastră donație. Și atunci a venit Ana și a zis că dacă Irina, fata Adei, a reușit să-i ofere niște bani lui Ioan cu un desen, poate reușește și ea cu un colier făcut de ea. Și cu un joc pe care l-a iubit în copilărie și pe care l-a păstrat cu grijă în bibliotecă. Așa că am scos și eu cutia cu haine de-ale Anei mici, puse bine la păstrare, haine d-alea bune și aproape nepurtate pe care "hai să nu le dăm, dragule, că nu se știe niciodată" și am ales cu grijă trei dintre ele, cele mai frumoase, și ne-am gândit că poate s-o găsi o fetiță să le poarte. Și apoi m-am gândit că aș mai avea ceva de dăruit: o invitație la teatru.

Despre toate astea găsiți detalii dedesubt, în continuarea acestui articol. Ce trebuie să faceți voi? Păi, să treceți pe aici, să vă uitați și să licitați, scriind pur și simplu în comentarii suma și obiectul licitat (vă rog asigurați-vă că vă pot anunța ulterior dacă ați câștigat, folosind un cont Google cu adresă e-mail de contact atunci când licitați). Licitația e o idee venită tot de la Ada (apropo, intrați și la Ada, poate mai găsiți ceva care să vă placă). La noi, bazarul se va închide joi la orele 11:00, când voi anunța numele câștigătorilor pe blog.

joi, 14 noiembrie 2013

Mi-o dai mie?

În liceu era genul de băiat de treabă. Habar n-am dacă o astfel de categorie poate trece drept compliment. La vremea aia cred că băieții preferau să fie genul specialo-rebel mai degrabă decât doar "de treabă"; dar el așa era.

Stăteam ieri de vorbă. El, cu o voce calmă, relaxată, împăciuitoare. Eu, ușor pătimașă, bâțâind dintr-un picior, un tic ce-mi trădează și acum nervozitatea și nerăbdarea de a rezolva lucrurile repede și bine. Îmi spunea că Ana e fantastică. Eu îi spuneam că e repezită și neatentă. El zicea că e minunată, că explodează de energie, că are un optimism care-i iese prin toți porii și că oricine și-ar dori-o exact așa cum este.
- Mi-o dai mie?

Am rămas fără replică. Știam că nu așteaptă un răspuns, că era doar o glumă spusă pentru a-mi deschide ochii pe care adesea îi dau peste cap, dând din mână a nemulțumire. Mi-a spus apoi că oricum ea va face ce vede la mine. În teorie știam și eu asta. O știam de la mine, copilul răsfățat de părinți, fetița crescută la adăpost de orice obligații altele decât cele legate de vârstă.

Când m-am măritat nu știam să fac nimic. Mama nu m-a pus niciodată să dau cu aspiratorul, să fac piața sau să tai legume. Ea făcea totul: muncea, gătea, făcea prăjituri, inventa jocuri, căra sticlele de apă minerală, se avea bine cu aprozariștii, mă trăgea iarna cu sania prin Cișmigiu, îmi povestea despre iubiri și băieți, mă asculta la franceză, lăcrima la poeziile mele, mă fugărea prin casă în hohote de râs, era acolo chiar dacă pleca deseori cu serviciul prin țară. Și nu se plângea niciodată. Asta nu înseamnă că tata era absent. Ar fi o nedreptate să spun așa ceva despre cel cu care dezbăteam toate iubirile mele adolescentine, care mi-a luat prima pereche de pantofi cu toc și care mă ducea zilnic în Herăstrău când vremea era bună. Da, și el fusese un tip de treabă în liceu.

Dar acum e vorba despre mame și fiice. Despre cele ca ea, Ana mea, ce nu seamănă deloc cu cele ca mine. Despre cele ca mine care de multe ori sunt nerăbdătoare cu cele ca ea. Dar se întâmplă uneori să vină un tip de treabă și să-ți spună cu un ton calm și relaxat: " tu chiar nu vezi cât e de minunată?". Ba da, văd, doar că uneori uit să i-o spun și ei.

Ieri, la tenis, eu am fost cea care a primit o lecție. Și chiar dacă Ana va învăța să mi-o servească mai des, acum știu că e bine să o las și pe ea să câștige din când în când. Pentru că e a mea și seamănă cu mine și nu vreau să o dau nimănui. Și da, va ajunge cu siguranță să știe să facă prăjituri și tocănițe, să facă liste și să aibă grijă de familie.  La mine așa s-a întâmplat deși nimeni nu mi-a cerut niciodată nimic.

Aseară am luat-o în brațe tare, tare și am iertat-o că și-a uitat cărțile de engleză și am lăsat-o să se uite cinci minute la desene înainte de culcare. Și a fost fericită.

Merci Alex Bahrencu. Ești într-adevăr un tip de treabă.

Cu chiloții-n vânt

Mi-am adus aminte de asta când i-am văzut de dimineaţă, fluturând cu dantela la vedere chiar sub geamurile mele. Şi nu erau singuri. Două crengi mai sus stătea şi un parpalac negru, numai bun de înfăşurat pe lângă corp în zilele reci de toamnă. Iar la sfârşit, precum o ghirlandă de beteală ce vine să dea o ultimă strălucire, o bluziţă se bălăngănea fără rost deasupra capetelor trecătorilor.

Din păcate, deşi ştiu că mulţi dintre voi s-au gândit deja la o scenă de sex fierbinte cu haine smulse şi azvârlite în capul vecinilor invidioşi, relicvele textile nu fac decât să-mi confirme încă o dată că locatarii mei de la opt se bat în draci şi că ea pierde de fiecare dată. Pentru o porţie zdravănă de râs, vă invit pe blogul Simonei Tache să vedeţi acolo vecini nebuni şi victime colaterale.
marți, 12 noiembrie 2013

A la recherche du temps perdu

Am renunțat la ea când mi-am dat seama că aș putea, de banii ăia, să dau copilul la înot. Că nu a învățat să înoate, asta e altă poveste. Eu mi-am făcut datoria, am pus mâna pe cârpe, mop și fel de fel de fâsuri și sprayuri și m-am pus pe treabă. Să tot fie vreo patru ani de când sunt propria mea femeie la curățenie. Asta pe lângă propria mea femeie la cratiță, propria mea duce și aduce copilul și undeva, pe aici, mai e și un job, ba chiar două de ceva timp încoace. Al doilea de temps en temps, dar suficient cât să-mi mănânce cam tout le temps.

Problema mea sunt ei. Ei, cei mici și zburdalnici care se perindă ocazional prin bucătăria mea, spre deosebire de ei, cei mari și migratori care și-au părăsit temporar culcușul și au purces spre locații mai prietenoase. N-ați înțeles nimic, așa-i? Păi, din lipsă de vecini jos și dreapta cum ieși de la mine din casă, mizeria a încurajat cete de vajnici gândăcei să poposească la mine, în bucătărie.

Astă vară am chemat dezinsecția. Pentru o perioadă le-am venit de hac. Din păcate, au reînviat și acum cred că se împerechează de nebuni prin bloc și-și trimit puii la mine, având în vedere că dau doar peste exemplare minuscule, dar rapide și cu chef de joacă. Am dat cu spray, i-am asfixiat cu Pronto și Raid. Degeaba. De dimineață, am profitat de o tură jurnalistică de după amiază, ca să dau aragazul la o parte, să scot tot din bucătărie, să mă pun în genunchi în față chiuvetei și să râcâi cu un burețel prin toate colțurile. Acum aștept să iasă putoarea de fâs ucigător, ca să repun stăpânire pe bucătărie și să sotez o fasole verde garnitură la curcanul făcut aseară, după ce am adormit copila. Și da, mă plâng și mă tot gândesc: ce dracu ne-a trebuit nouă înot? Acum, eu aș fi stat la calculator și aș fi trimis-o pe ea să lupte cu dușmanul. Pe ea, fosta mea femeie la curățenie de care mi-e dor de temps en temps.

Apropo, dacă vă regăsiți în postarea asta (adică, dacă ați avut și voi gândaci), spuneți-mi și mie cu ce naiba i-ați ucis. Ai mei par nemuritori.
duminică, 10 noiembrie 2013

Homework

Iar ne-am certat din motive de teme. De data asta la engleză. Copiază greșit, se bâțâie când încerc să-i explic. Nu-i pasă că "mai frumos e să zici așa" dacă "așa-ul" ăla o face să scrie un cuvânt în plus. Se grăbește, nu corectează, nu înțelege că e mai simplu să scrie pe o foaie și apoi să copieze pe curat decât să șteargă în disperare. Iar eu? Eu îmi țin cu greu vocea-n frâu (dar mi-o țin), mai ales că știu cum trebuie învățată o limbă străină. E muncă, tată, nu glumă! Până la urmă a reușit să scrie trei propoziții despre o fantomă pe care o cheamă Francky Franck, iar eu m-am refugiat între oale, la bucătărie, după ce am pus-o să-și dea drumul la radio. Poate că Tracy Chapman are mai mult succes cu muzica ei decât eu cu pisălogeala mea. Dacă nu, măcar avem muzică bună pe ziua de azi. Și un rest de tort la desert.


vineri, 8 noiembrie 2013

Pentru Ana

Nu o cheamă nici Mihaela, nici Gabriela. O mai cheamă și Ilinca, dar asta e altă poveste. Eu voiam doar să vă spun că deși n-a lipsit decât trei zile de acasă, mie mi-a fost tare dor de ea. Așa de dor încât în prima seară am intrat la ea în cameră și am stat pe marginea patului, pe fotoliul roșu de unde se citesc poveștile la noi, la culcare, și m-am gândit : ce bine că e mică și că e doar în tabără! Ce bine că mai sunt ani buni în față până să crească și să plece! Așa de dor mi-a fost. Așa de tare încât mi-a venit să plâng. Încât i-am luat un tort. Deși nu o cheamă nici Mihaela, nici Gabriela. Dar, dacă pe voi vă cheamă, atunci tortul ăsta să fie și al vostru.





joi, 7 noiembrie 2013

Pentru mama

Cred că aveam cam vârsta Anei când am simțit nevoia să-i fac și eu un cadou. Unul adevărat, nu doar un desen. Ceva care să-i placă, de care să aibă într-adevăr nevoie. Pe vremea aceea, în anii '80, nu găseai mai nimic de cumpărat prin magazine. Noi, copiii, nu aveam bani de buzunar. Nici nu am prea fi avut ce să facem cu ei. Poate doar să ne luăm o înghețată Sport sau o vafă.

Așa că de dimineață, am hotărât să-i fac o fustă. O auzeam că nu prea are cu ce să se îmbrace. Din când în când, venea pe la noi croitoreasa. De fapt, aveam două: doamna Dima care mă impresiona întotdeauna că putea să vorbească deși ținea între buze câteva ace cu gămălie și cealaltă, doamna Adela. Aceasta din urmă avea ceva special. Era subțirică, coafată și reușea să mă fascineze prin felul în care se învârtea grațios în jurul mamei, prin gesturile elegante cu care mângâia faldurile, îmblânzind cutele, adăugând funde și cordoane și răspândind un aer de salon parizian din timpuri apuse.

Așa că, în dimineața aceea, am luat o foarfecă, niște ace cu gămălie,  un șnur verde și un cearceaf alb și vechi, pe care îl aveam pus la păstrare într-un cufăr, să învelim în el sticlele cu apă caldă cu care dormeam iarna, la picioare. Mi-am înfășurat pânza în jurul șoldurilor, am socotit în minte cam cu cât e ea mai mare decât mine, am tăiat, am făcut cu foarfeca niște găurele în partea de sus, am băgat șnurul, am prins cu acele materialul astfel încât să obțin un fel de tub de pânză, un burlan caraghios care m-a umplut de mândrie: prima mea fustă pentru mama. Primul cadou de ziua ei.

Mi-am adus aminte de el ieri, când umblam prin magazine să-i cumpăr un cadou. Acum aveam bani și puteam să iau unul adevărat, ceva care să-i placă și de care să aibă nevoie. Burlanul meu cu șnur verde a rămas departe, într-un cufăr cu povești. Dar știu sigur că l-am prins bine cu ace de gămălie și l-am strâns tare la gură ca să nu scape de acolo niciun dram de iubire. Nu era de purtat pe stradă, ci doar într-un colț de suflet, acolo unde se adună toată dragostea de care ele, mamele, au nevoie.

La mulți ani, mama! Te iubesc.






marți, 5 noiembrie 2013

Cizmele sau bocancii

Azi de dimineaţă, la orele 7:30. Valiza în hol, copilul îmbrăcat, pacheţelul cu mâncare pregătit.
- Până la urmă te încalţi cu cizmele sau cu bocancii?

O întrebare care mă frământa de cu o seară înainte, de când prognoza meteo se anunţa capricioasă acolo, la Sighişoara, unde a plecat azi în tabără. Bocancii nu erau garantat impermeabili; cizmele da, dar o jenau şosetele în interior. Altceva nu aveam de încălţat şi eu nu aveam să fiu acolo, să pot acționa în caz de nevoie.
- Deci, cizmele sau bocancii?

Se uită la mine şi dă din umeri. Ce ştie ea, ea e cea mică, eu sunt aia mare care trebuie să hotărască. Aşa cum trebuia să fac şi sâmbătă, în Decathlon, când am pus-o să probeze aceeaşi geacă de schi de patru ori la rând până să mă conving că nu-i chiar atât de mare la mâneci şi merită să fie cumpărată. Mai greu a fost când am pus-o să probeze 5 salopete de iarnă, d-alea de fâş, cu bretele, în care am îndesat-o printre bodogăneli că ba o strânge în talie, ba îi intră în fund, ba e lungă, ba o înţeapă. La adidaşi a fost mai simplu: i-au venit trei perechi, dar nu ştiam pe care s-o iau. Am pus-o în coş pe cea cu roz. După zece minute, am schimbat-o cu alta cu albastru, asta după ce am pus-o să o mai încerce o dată, măcar stângul, mămică!

Azi de dimineaţă, la orele 7:30, cu valiza la picior, eu stăteam şi ţipam la ea:
- Până la urmă iei cizmele sau bocancii?

Când în sfârşit m-am hotărât că-şi pune cizmele, stai că şosetele astea sunt prea groase şi o jenează. Dă jos şosetele, caută altele, zoreşte-o că pleacă autocarul şi în general ţipă la copil în loc să-l iei în braţe înainte de a nu-l mai vedea patru zile.

De ce? De ce se întâmplă asta? De ce fiecare episod care implică îmbrăcatul sau încălţatul copilului se tranformă inevitabil pentru mine într-o sursă de nervi şi de tensiune care mă face să mă comport ca un căpcăun flămând? Am tot dat vina ba pe oboseala acumulată, ba pe drumul până la magazin care mă stoarce de multe ori de energie, ba pe vreo cădere de calciu sau de magneziu, ba pe vreun sindrom pre sau post care îmi joacă feste.

Abia azi dimineaţă mi-am dat seama ce mă face atât de nesuferită. Ei bine, nu are legătură nici cu înălţimea copilului, nici cu degetul ei mare de la picior care mă face să nu-i pot lua încălţări fără probă, ci cu incapacitatea mea de a mă decide. Cizmele sau bocancii? O întrebare banală, nu trebuia decât să mă gândesc şi dacă aveam să descopăr că oricum nu exista o variantă ideală, atunci n-aveam decât să dau cu banul sau să aleg la întâmplare. Dar eu nu pot să fac asta, eu trebuie să găsesc întotdeauna varianta optimă. Şi dacă nu ştiu care este, atunci trebuie să o caut, chit că pentru asta trebuie să probezi de patru ori aceeaşi geacă sau să schimbi trei perechi de pantofi. Şi normal că la sfârşit sunt stoarsă şi obosită şi flămândă şi avitaminizată şi deci urlu ca nebuna. Dar până nu am certitudinea că am făcut tot ce am putut eu pentru a lua decizia corectă, nu mă pot opri. Şi când mă opresc, nu o fac pentru că am în sfârşit siguranţă că am ales bine, ci pentru că ajung să mă port despotic cu cei din jur.

Aşa că, draga mea, acum că am descoperit unde e problema, să vedem cum să facem. Singură nu te poţi duce încă prin magazine, cu tata nu prea am curajul să te trimit (rişti să rămâi desculţă, dar cu nişte jocuri în plus), cu bona nici nu încape vorbă... cât stai tu la Sighişoara astea patru zile promit să mă mai gândesc. Mai ales că ţi-au rămas mici şi ceilalţi pantaloni de iarnă şi deci trebuie să luăm alţii. Iar fără probă, nu reuşesc să-i mai nimeresc.

Până ajung eu la o concluzie, tu atât să-mi spui: crezi că dacă ţi-ai fi luat bocancii în tabără, te simţeai mai bine? Că mă tot frământ dacă am decis corect...
sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Al șaselea simț, al șaptelea, al optulea...

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Aristotel a fost ultimul mare gânditor al Greciei antice. Marele nostru ghinion este că nu l-a urmat niciun alt mare gânditor cunoscut în cultura occidentală și independent de biserică, nici în Grecia și nici aiurea, timp de două milenii. Exact, două mii de ani! Pe fondul unui vid al gândirii independente și al unei creșteri marcante a puterii bisericilor creștine (două tendințe nu tocmai independente), ideile lui, preluate de mai toți filosofii (atâția câți au fost) până după Shakespeare, s-au osificat într-un sistem dogmatic și care s-a dovedit foarte greu de ajustat. Ca să vă faceți o idee despre nivelul absurdității și dogmatismului la care se ajunsese, Aristotel a afirmat că bărbații au mai mulți dinți decât femeile și toată lumea accepta asta ca un dat, în pofida faptului că este banal de verificat și dovedit că afirmația este falsă. Pentru o introducere sumară în istoria filosofiei occidentale vă recomand cu căldură cartea lui Bertrand Russell.

În tot cazul, astăzi suntem norocoși, nu mai trăim decât în mică măsură sub umbra dogmelor aristoteliene. Ne-a rămas totuși un suvenir, așa cum avem ca suvenir absența anului zero ca să ne amintească în ce măsură am urât cifra zero. În privința lui Aristotel, avem "cele cinci simțuri" pe care le-am învățat cu toții: văz, auz, gust, miros și pipăit. Dacă s-ar fi mulțumit doar să le menționeze ar mai fi fost cum ar fi fost, însă Aristotel a demonstrat în tratatul său "Despre suflet" (în cartea a treia) că nu pot exista decât cinci simțuri. Prin urmare am învățat cu toții nu numai că avem într-adevăr exact cinci simțuri, dar și că orice "al șaselea simț" trebuie musai să fie ceva ezoteric și misterios.


vineri, 1 noiembrie 2013

Vorbeam ieri de Halloween...

...și cum discutam noi aprins pe fb pro sau contra, am ajuns să citesc asta. OK, știu, e lung cât o zi de post și fac pariu că după ce dați click pe link și vedeți cât e o să-l închideți sperând că vă voi spune eu ce și cum. Ideea e simplă: niște ONG nu vor Halloween-ul în școli pentru că cică e o sărbătoare care "exaltă frica, întunericul și moartea". Ba mai mult, se lansează un mare huo la adresa tuturor celor care îi lasă pe copii să se costumeze că cică prin asta derulează o campanie de "reeducare a elevilor români, în spirit păgân, cu accente malefice”. Pe când la noi, s-a stabilit odată, nu-i așa, se dorește reeducarea elevilor români în spirit creștin ortodox. Cum, nu s-a stabilit? Ba da, că altfel de ce începe manualul de religie cu "noțiuni de catehism"? Aceia dintre voi care sunt credincioși, nu trebuie să fugă, pentru că nu vreau să spun nimic de rău despre cele sfinte. Am  însă o maaare problemă cu manipularea. De vreo douăzeci de minute răsfoiesc cartea de religie a Anei tot sperând să dau peste vreo poveste din Biblie explicată pe înțelesul ei, peste vreo pildă, peste un desen drăguț, peste un sfat că e bine să-i ajuți pe cei slabi și săraci, că e frumos să împarți jucării și cărți. În loc de asta citesc că "participarea la slujbe ne aduce ajutor" sau  "ca să înțelegem Biblia e bine să o citim, dar și mai bine să-i ascultăm pe preoți".  Am ajuns deja la pozele cu copiii ascultători/ neascultători și simt cum mă enervez. Prima e cu un copilaș care citește din  Biblie, a doua cu o fetiță care s-a cocoțat pe un stâlp. Bad girl!  Gata, am închis cartea și mă întorc la Halloween.

 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes