Încă nu mi-e foarte clar ce gânduri să am pentru perioada ce va să vină. Recunosc că parcă, parcă m-aş bucura un pic, nu prea tare, ca nu care cumva chiotele mele de bucurie interioară să pună pe fugă soarele de pe cer. Parcă aş trage aer în piept şi m-aş lăsa să respir de câteva ori în voie. Doar atât: să stau cu ochii pironiţi în tavan, să mă uit galeş la pânza de păianjen pe care absenţa unei menajere a făcut-o să dureze şi să mă urmăresc cum îmi umplu plămânii cu aer. Am avut câteva zile bune în care nu am respirat defel. Ştiam că aşa se va întâmpla. Aşa păţesc de fiecare dată când mă izbesc de vreo problemă. Mă simt exact ca-n ziua aceea, în Cişmigiu, când un băieţel m-a împins şi am căzut direct pe spate, pe asfaltul rece şi tare. Pentru o clipă am simţit cum nu mai am aer, cum tot corpul mi se chircea disperat de neputinţă. Dădeam să ţip, dar nu puteam să prind nici măcar un firicel de aer şi pentru o clipă am simţit cum ochii îmi ies din orbite de disperare şi sufocare. Apoi, încet, încet, plămânii au început să se umfle şi să lase oxigenul să intre odată cu bucuria de a mă regăsi pe mine, aşa cum mă ştiam.

La fel şi acum, deşi au trecut mai mult de treizeci de ani de la izbitură. E de ajuns o problemă, o fisură în monotonia zilelor, ca să simt cum plămânii mi se tasează şi aerul nu reuşeşte să mai găsească drumul către mine. Şi ştiu că oricât m-aş agita, oricât m-aş zbate să fac să treacă, nimic nu se va întâmpla până când plămânii nu se vor umple din vrutul lor şi creierul nu va reuşi să se liniştească pe sine.

Am început să respir cam de vineri şi de atunci stau cu ochii pe cer, aşteptând un semn de vară. Vreau să fie cald. Nu cald, ci al dracului de cald. Ai grijă ce-ţi doreşti, îmi spune conştiinţa, dar de data asta îmi asum spusele. Vreau să ajung pe plajă şi să stau. Să stau şi să simt cum mi se descompune fiecare părticică din corp şi cum toate spaimele şi gândurile mi se evaporă şi se duc la mama naibii. Pentru că vara asta care nu dă să vină, care se codeşte, care se fofilează, care se plouă şi se grindină pe ea, vara asta m-a găsit obosită şi nemulţumită şi arţăgoasă. Vreau să stau, să nu gândesc, să nu fiu obligată să aleg decât eventual marca de bere şi felul de peşte. Sau dacă să îmi pun sutienul negru sau pe cel în dungi. Atât. Vara asta nu vreau să răspund la întrebări, nu vreau să ştiu de ce sau dacă. Am nevoie doar de soare şi de un loc al meu unde să-mi las plămânii să se umple încet, încet cu aer. Să mă uit ca proasta la mare şi să năduşesc doar de căldură şi nu de emoţii. Vara asta am nevoie doar să vină.

Acum un an sau doi