Dragă Ana,

Cred că şi eu aveam tot nouă ani ca şi tine. Nu sunt sigură, dar ştiu că eram la o vârstă când nu mă simţeam nici prea mare, nici prea mică. Eram aşa, potrivită, cum ai spune tu, cu veleităţi de independenţă şi cu spaime de copil. Mi se întâmpla adesea în perioada aceea să simt că parcă corpul începea să se lungească aiurea, în timp ce mintea îmi rămânea de multe ori agăţată de copilărie, cu spaimele şi bucuriile ei caraghioase. Încă îl aşteptam pe Moş Crăciun, încă mă bucuram de o prăjitură cu moţ de frişcă, încă îmi plăcea să mă arunc în patul părinţilor duminică dimineaţă, în miros de tihnă şi de cafea, încă zilele perfecte erau cele în care mama era acasă când mă întorceam de la şcoală, încă mi se părea că sunt cea mai nefericită din lume pentru că nu puteam avea un câine al meu.

Nu-mi aduc aminte dacă ai mei îmi cumpărau sau nu ceva de 1 Iunie. Cred că îmi luau o prăjitură sau un pumn de cireşe. Dar atunci, în anul acela când parcă să fi zis că eram exact de vârsta ta, mi-am dorit cu disperare să primesc un cadou. Ţin minte că m-am dus la mama şi mi-am revendicat cu atâta încrâncenare dreptul de a fi sărbătorită de amărâtul ăla de 1 Iunie, încât biata de ea a rămas dezarmată la cererea mea de a primi ceva, orice. Nu ştiu să-ţi spun ce a fost în capul meu. Ştiu însă şi asta chiar o ştiu, că a fost ultima dată când mi-am dorit ceva de Ziua copilului. Anul următor am uitat. Nu mi-a mai păsat. Sau poate că, anul următor, nu m-am mai simţit aşa, întinsă între două lumi- una mare, cât corpul şi alta mică, cât mă doream în mintea mea. Şi mai ştiu că atunci, în anul acela, mama mi-a cumpărat o minge. O minge albă cu un iepuraş roşu cu pantaloni verzi. Şi a fost cea mai frumoasă minge pe care am avut-o. Pentru că, la fiecare rostogolire, la fiecare aruncare în sus, mingea aceea era plină de chef de joacă.

Într-o zi s-a spart. Nu ştiu cum, dar am văzut că iepurele începe să se schimonosească brusc şi pantalonii cei verzi păreau dintr-o dată şifonaţi. Nu mai sărea, nu se mai rostogolea. Stătea greoaie şi tuflită pe parchet. Nu am aruncat-o. Am pus-o într-o cutie de carton şi am lăsat-o acolo, într-un colţ de cameră, să aştepte să vină ziua în care să uit pur şi simplu de ea. În care să-mi fie indiferent  ce se va alege de iepurele cel roşu. În care să fiu întru totul mare.

Ieri, ţi-am luat o minge. Fără iepure în pantaloni. Doar galbenă şi cu un scris pe ea. Dar e rezistentă. M-am uitat pe etichetă, am pipăit-o, am dat cu ea de pământ să văd cât de mult se poate duce în sus. Şi pentru o clipă mi s-a părut că sare precum iepurele de altă dată. O să-ţi povestesc într-o zi despre el. Într-o zi în care o să aduci la tine în cameră o cutie de carton, o să o pui într-un colţ şi o să aştepţi să se umple.